BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

miercuri, 31 octombrie 2012

1 Noiembrie

1 Noiembrie
Alexandru Petria

ca atunci când strângi în pumn bănuţi
indispensabili pentru o pâine,
era şi-o anumită pudoare,
ploua precum vara pe lumânările aprinse de luminaţie,
bunicii m-au crescut, părinţii
mi-s indiferenţi, eufemistic zis,
nu voiam să-i pierd, dar nici să creadă
vreunul că-s o momâie, din ăia
de lângă mormintele vecine,
bunicii-s unde îi simt,
când am închis ochii
mi-am amintit că şi copiii îi închid
şi cred că aşa nu-s văzuţi
şi nimeni nu-mi vedea bunicii

Atunci vroiam la film



Atunci vroiam la film
Adam Rares-Andrei

ştiu doar că ea era pe undeva şi toate casele cu oameni se lăsau în jos să se vadă soarele.
se auzeau tocuri.
puteam să sper că ar fi vreo păpuşă voodoo pe picioroange
sau o pasăre de metal pâş-pâş, dar nu şi în dimineaţa aceea.
atunci era vorba de altceva.
asta pentru că eu
fiind un grad celsius mi-am imaginat toate celelalte grade fahrenheit bucăţi din primul dumnezeu
sau poate lumini din cele mai lungi unghii cărora m-aş fi lăsat linşat,
întins pe targa de ciment a străzii.

Fiorul pacatului


Fiorul pacatului
Valeriu D.G.Barbu


iubirea presupusă ne resetează gesturile, fără iluzii
magia vieţii se sparge –
trăim o autentică, extravagantă amăgire

o alarmă se stinge lent, acum e linişte,
creşte golul încât mă simt
universal

şi începe:

un soi de sentiment al vinovăţiei dă să-ncolţească –
dar se striveşte spontan
respirul e prea fierbinte în seara asta iubito, departeo, preao...

un ţurţur de gheaţă şi un ţurţur de foc
urcă-mpreună spirală spre ceafă –
fiorul păcatului din magie se iscă şi odată învins mă ţine aici

şi totu-i doar pe înţelesul sublimului

Scoala lui Nae Ionescu(5)

Am discutat în primele trei episoade ale seriei noastre dedicate lui Nae Ionescu despre cursurile de metafizică din 1928-29, 1929-30 şi 1936-37 şi despre cursul de istoria metafizicii din 1930-1931. În numărul trecut din Timpul am început abordarea cursurilor de logică cu cel din 1934-35 (ultimul şi cel mai elaborat curs de logică). Cum despre cursurile de istoria logicii vom discuta în episodul următor, ne vom limita azi la cîteva observaţii cu privire la logica colectivelor.
Nae Ionescu a ţinut două cursuri de logica colectivelor în anii universitari 1934-35 şi 1935-36. Dar deşi invocate de mulţi, aceste cursuri sînt azi practic necunoscute publicului, căci nu au fost stenografiate (ca majoritatea cursurilor) şi deci nu au fost litografiate ori tipărite. S-au păstrat în arhiva lui Mircea Vulcănescu numai trei prelegeri de logica colectivelor, şi anume cele din 1935: din 11 ianuarie, 27 martie şi 29 martie. Pregătite pentru tipar de dl Marin Diaconu, cele trei prelegeri au fost publicate în Revista de filosofie (în numerele 3-4/1996, 5-6/1996 şi 1-2/1997).
Prelegerea din 11 ianuarie 1935 face cîteva consideraţii despre natura colectivă a fenomenelor fizice, discutînd despre posibilitatea de a efectua măsurători asupra acestora. Aici se arată că o măsurătoare, cel puţin în fizică, este ,,rezultatul unei operaţii statistice şi este o indicaţie prin urmare pentru structura, forma pe care o ia un colectiv” (Revista de filosofie, anul XLIII, nr. 3-4, 1996, p. 331). Fenomenele fizice, prin măsurătoare, apar a fi un fel de colective, cu alte cuvinte întreaga realitate fizică poate fi văzută a fi de natura colectivului. Această înţelegere a obiectelor fizice îi permite lui Ionescu să abordeze colectivul prin apel la instrumentele formale oferite de ceea ce el numeşte ,,logica colectivelor”.
Dacă în prelegerea din 29 martie se discută despre constituirea şi mecanismele funcţionării colectivului politic, în prelegerea din 27 martie se vorbeşte despre voinţa unui colectiv şi, legat de acest aspect, despre căpetenie. Ionescu arată cum o colectivitate ajunsă la gradul de conştiinţă de sine, depăşind deci stadiul de popor, trebuie să aibă posibilitatea de a lua decizii pentru buna sa administrare. Dar organizarea democratică, bazat pe sistemul majoritar, este deficientă în condiţiile în care nu toţi oamenii chemaţi să ia decizii au competenţa necesară pentru asta. De aici, o critică, mai mult sau mai puţin voalată, a sistemului de guvernare democratic şi o apărare a unei organizări politice de tipul tiraniei.
Nae Ionescu arată că voinţa naţiunii nu înseamnă voinţa majorităţii membrilor comunităţii, ci, mai mult sau mai puţin paradoxal, voinţa unui singur om ce se află ridicat la rangul naţiunii. Este vorba de cineva ce este simultan imanent naţiei şi aflat sub o stare de har, ca un fel de uns al lui Dumnezeu (aşa cum erau pe vremuri regii). Acest cap al naţiei nu este nici duce, nici führer, deşi aduce mult cu ei, ci este o ,,căpetenie”. El este din popor, lucrează cu poporul şi este naţia în funcţia sa de a hotărî. Căpetenia nu se alege, dar nici nu se impune prin sine, ci pur şi simplu apare ca fiind căpetenie. Este aici un proces asemenea cunoaşterii intuitive: imediat ce-l vedem pe acest individ excepţional, ştim că el este căpetenia. Îl recunoaştem aşa cum ne recunoaştem propriul cap, cel care ia hotărîri pentru restul corpului. ,,Ceea ce se desemnează înlăuntrul unei naţii este altceva decât un cezar, un duce sau un führer, ci cu totul altceva. Gândiţi-vă d-voastră: cine hotărăşte pentru fiinţa menească? Capul hotărăşte pentru fiinţa omenească. Capul! Capul care este în însăşi fiinţa omenească, o funcţiune specializată, ca să zic aşa - însăşi fiinţa omenească. Aşa e şi cu naţiunea. Că atunci când domnia este în vacanţă, atunci când Dumnezeu nu lucrează prin domn, ci lucrează de-a dreptul cu poporul, atunci iese din acest popor o căpetenie. Nu führer, nu duce: căpetenie. Pentru că singură căpetenia aceasta nu transcende naţia, ci este însăşi naţia, înseşi naţia în funcţia ei diferenţiată: de a hotărî. Această căpetenie hotărăşte pentru naţie. Nu pentru că gîndeşte această căpetenie într-un fel sau altul, nu! Ci pentru că este însăşi naţia, după cum capul este înseşi fiinţa omenească” (Revista de filosofie, anul XLIII, nr. 5-6, 1996, p. 476).
Aspectul cel mai uimitor legat de aceste reflecţii ale lui Ionescu cu privire la căpetenie, dincolo de propaganda pe care o face Mişcării Legionare, este un aspect pînă în prezent neobservat de nimeni. Este vorba despre influenţa hotărîtoare, decisivă a acestor idei asupra lui Constantin Noica. După cum am arătat în altă parte (Adrian Niţă,Noica: o filosofie a individualităţii, Bucureşti, Paideia, 2009), întreaga metafizică a lui Noica stă sub semnul cuplului categorial individual-general, mai precis este o filosofie a individualităţi. Este însă o metafizică aristocratică, adică a unui individual excepţional, după cum rezultă din întreaga sa operă, de la primele scrieri şi pînă la celebra Devenire întru fiinţă. Mai mult, ultima lucrare scrisă de Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, ce se dorea o logică ce încoronează filosofia sa, se baza pe ideea de holomer, adică de ,,parte ce înglobează întregul”.
După Noica lumea individualilor apare a fi ierarhizată, unii individuali avînd un caracter excepţional, sînt unu-multiplu sau părţi ce cuprind întregul. Acest aspect se observă cu claritate în cele cinci încercări explicite, numite ca atare de Noica, de ,,reabilitare a individualului”, efectuate în 1929 (Logica naţională), în 1937 (De caelo), în 1978 (Sentimentul românesc al fiinţei şi Spiritul românesc în cumpătul vremii) şi 1986 (Scrisori despre logica lui Hermes).
Lucrul cel mai uimitor, şi totodată dovada cea mai clară a influenţei exercitate de reflecţiile lui Nae Ionescu despre logica colectivelor, se află în cele 19 texte ale lui Noica din Buna Vestire, organul oficial de presă al Mişcării Legionare, scrise între 8 septembrie şi 11 octombrie 1940 (şi publicate integral de noi, pentru prima dată în România, în lucrarea noastră Noica: o filosofie a individualităţii, capitolul IV).
Noica se referă la individualul excepţional, adică acea parte ce înglobează întregul, în nu mai puţin de trei contexte. În textul ,,Şi viaţă fără de moarte”, din 15 septembrie 1940, el completează ultimul gînd al Căpitanului (,,de vom cădea, neamul românesc moare prin noi”) cu ideea următoare: ,,De vom cădea, Legiunea învie încă” (Adrian Niţă,op. cit., pp. 153-154). Aşadar, moartea Căpitanului echivalează cu moartea românităţii. Căpitanul dă seama de românitate, este un reprezentant al românităţii ce ţine loc de întreaga naţie. Căpitanul este chiar naţia, adică o parte ce înglobează întregul.
În textul ,,Nu suntem contemporani”, din 28 septembrie 1940, Noica scrie: ,,Iar astăzi, când tânărul coborât de la Turda se întreabă cum de pot unii fraţi de-ai săi să strige: ’Trăiască legiunea’, în loc să strige ’Trăiască România Mare’ – i-am putea lesne răspunde: pentru că primul strigăt înseamnă cel de-al doilea plus ceva” (ibidem, p. 156). Vedem cum Noica inversează raportul dintre parte (Legiune) şi întreg (România), şi afirmă că Legiunea este România plus ceva. Avem astfel imaginea unui întreg aflat complet într-o parte a sa, în condiţiile în care Legiunea este ceea ce dă seama de românitate. Această imagine a părţii ce include întregul va fi în Scrisori despre logica lui Hermes imaginea holomerului.
În fine, în textul ,,Sunteţi sub har”, din 4 octombrie 1940, Noica arată cum ridicarea părţii la puterea întregului nu este un proces ce se învaţă, ce se dobîndeşte, ci este dat ca un fel de har. Căpetenia are harul de a fi excepţional, el nu se antrenează pentru asta, căci are capacitatea de a ,,înfăptui fără făptuire” (ibidem, pp. 157-158).

(Timpul, nov. 2011)
Sursa:adriannita.ro

joi, 11 octombrie 2012

Plagiat


Plagiat
Valeriu Cercel


Căţeluş cu păru' creţ
Fură raţa din coteţ,
El se jură că nu fură
Ca dulăii buni de gură,
Nu cum latră ăia proşti
Ce n-au şcoală de la foşti,
Posedând, că-i modă-n stat,
La ciordit, un doctorat,
Cum e lupta pe ciolan,
O potaie, din alt clan,
L-a turnat, impertinent,
La ziare-n occident,
Pentru-o măgărie crasă,
Cum fac boii fără clasă,
Ori viţeii de la bac
Ce-au fost prinşi cu mâţa-n sac,
Copiind, neinspirat,
Teza lui de doctorat,
După o lucrare, chiar,
Demnă de un găinar,
Ce-a facut-o, jur, să mor,
Zdreanţă, tot un amator,
Când ciordi, bătu-l-ar vina,
Oul şi-a lăsat găina!...

Dar problema, ştiinţific,
Are-un caracter politic,
Fi'ndcă, cine puii mei,
Dintre javre şi căţei,
Pentru-n os de ros la stat,
Tre' să aibe-un doctorat?!
Iar apoi, este urgie!
Am ajuns de băcănie!
S-a aflat, peste hotare,
C-avem şi plagiatoare,
Chiar mai ieri, pe cinstea mea,
Au mai prins înc-o căţea,
Care ar fi copiat,
Însă... nu e plagiat,
Fi'ndcă ea, pici jos de râs,
Ţine, nene, coada sus,
Arătând că-ntre proptele,
Are două ghilimele
Şi, nicicum lucrarea sa,
Nu se poate contesta!

Căţeluş cu păr buclat,
Nu-nţeleg şi sunt mirat:
Ăstora emancipaţi,
Cum vor ei a fi cotaţi
Mari, iluştri, ori savanţi,
În schimb, nişte figuranţi,
Ce ştiu Terra cu un pol,
De pe "goagăle", parol,
Dar nu ştiu, grozav mister,
Să uzeze-un revolver,
De vor diplome, ţidule,
Arătând că ar fi scule...
Sau, mă rog, vor doctorate,
Fără bacalaureate...
Decât să mai copieze
Şi să-i purice la teze,
Să le dea la toţi odat',
Diplome de... plagiat!

Ursul si vulpea(fabula)


Ursul şi vulpea (fabulă)
Grigore Alexandrescu

"Ce bine au să meargă trebile în pădure
Pe împăratul tigru când îl vom răsturna
Şi noi vom guverna,
Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să jure
Că nu s-a pomenit
Un timp mai fericit."
- "Şi-n ce o să stea oare
Binele acest mare?"
Îl întrebă.
- "În toate,
Mai ales în dreptate:
Abuzul, tâlhăria avem să le stârpim,
Şi legea criminală s-o îmbunătăţim;
Căci pe vinovaţi tigrul întâi îi judeca
Ş-apoi îl sugruma."
- "Dar voi ce-o să le faceţi?"
- "Noi o să-i sugrumăm
Ş-apoi să-i judecăm."
Cutare sau cutare,
Care se cred în stare
Lumea a guverna,
Dacă din întâmplare
Ar face încercare,
Tot astfel ar urma.

Catarul(fabula)


Catârul - fabulă
Sorin Olariu

Pe vremuri, la o fermă bogată şi frumoasă,
Trăia printre-animale şi un catâr de “rasă”.
Şi se muncea acolo într-un continuu flux,
Doar el, catârul nostru era şomer de lux.

De-aceea chiar stăpânul, nemaiavând răbdare,
Îl trase deoparte şi ţi-l luă cam tare:
-Aşa nu se mai poate, m-a apucat oftica,
Tu doar mănânci fâneţea şi nu produci nimica.

Ia uite la Mărţuică, bătrânul nostru bou
Cum trage toata ziua, în plug, ca un erou.
Sau uite la Joiana cea care zi şi noapte
Ne dă la toată lumea găleţi întregi cu lapte.

Găinile de-asemeni se screm şi una două
Ne pricopsesc deodată cu zeci şi zeci de ouă.
Chiar şi cocoşul nostru acela pintenat
Ne cântă dimineaţa să ne sculăm din pat.

Ori harnicul de Murgu, prea blândul nostru cal
Ce trage la căruţă, la vale şi la deal.
De-aceea-ţi spun cu riscul de a părea cam snob
Că-i musai azi în fermă să-ţi iei şi tu un job.

Ai două variante, de mult au fost gândite,
În două posturi cheie, puţin cam diferite.
Să tragi şareta nouă ce-o vezi lângă hambar,
Sau peste animale, să fii parlamentar.

-Stăpâne, rog mă iartă, ţi-o spun doar amical:
Sunt doar catâr, n-am trupul puternic ca un cal.
Iar varianta-a doua... să fiu parlamentar,
Doar vezi destul de bine că nu sunt chiar... măgar.

Scoala lui Nae Ionescu(4)


Cursurile de logică ţinute de Nae Ionescu (între 1920 şi 1938) sînt următoarele: 6 cursuri de logică generală (cele din anii 1920-21, 1926-27, 1927-28, 1928-29, 1933-34, 1934-35), 2 cursuri de istoria logicii (1924-25, 1929-30) şi 2 cursuri despre logica colectivelor (1934-35, 1935-36). Trebuie spus că aproape toate sînt publicate, fie în anii 40, fie reeditate în ultimii ani, unele în volum, altele în reviste (Logica colectivelor în Revista de filosofie).
De-a lungul anilor, Ionescu a schimbat ordinea expunerii, dar punctul de vedere general pare să nu se fi schimbat semnificativ. Aşa se face că cel mai elaborat curs, cel care dă imaginea exactă a dimensiunii logice a ,,operei” lui Ionescu este cursul din 1934-1935, practic ultimul curs de logică (publicat în 1943 la Imprimeriile Statului şi reeditat în 1993 la Humanitas).
Trebuie spus de la început că nici unul din cursurile de logică nu este ...de logică, ci de filosofia logicii, adică reprezintă o reflecţie despre o serie de probleme din cîmpul logicii. Acest aspect este important şi ar trebui spus de la bun început, pentru ca un student ce ar vrea azi să înveţe după acest ,,curs de logică” să nu pice exemanele, sau pentru cazul în care o persoană ce ia contact pentru prima oară cu logica să nu creadă că asta se învaţă (sau ar trebui să se înveţe) la un curs de logică.
Definind logica drept ştiinţa empirică a gîndirii formulate, Ionescu vrea să pună în legătură cunoaşterea nemijlocită a realităţii (trăirea) cu ceva care să poată întemeia această cunoaştere. Aşa se face că demersul său urmăreşte în permanenţă să strîngă legăturile dintre logică şi teoria cunoaşterii (probabil că fenomenologia, cu care el a luat contact în perioada pregătirii doctoratului, şi-a pus o importantă amprentă pe gîndirea sa). Cum contactul cu realitatea se face prin simţuri, sau cu ceea el numeşte ,,intuiţie” (probabil influenţat de Kant), noi avem încapsulate în conştiinţă anumite elemente care pot contribui la transmiterea unei cunoştinţe odată ce a fost dobîndită. Acest cadru, condiţie de cunoaştere a realităţii, este conceptul, crede Ionescu. Din acest punct de vedere, conceptul preexistă unui obiect. Mai întăi, noi avem un contact cu realitatea, ne formăm un concept, apoi selectăm un obiect din realitate şi cu ajutorul conceptului putem să facem o afirmaţie despre acest obiect.
Este clar că o discuţie despre preexistenţa conceptului nu poate fi lămurită aici, aşa că vom mai zăbovi asupra altor aspecte legate de concept. Astfel, Nae Ionescu consideră că un concept este ,,tranzient”, adică se raportează la realitate, indică o categorie de obiecte reale (p. 70; facem referiri la ediţia cea mai recentă). Fiind un instrument, şi nu esenţă a realităţii, conceptul ,,e o condiţie limită de existenţă”. Se vede că tranzienţa reprezintă o proprietate esenţială a conceptelor. În plus, pe baza tranzienţei el vrea să explice posibilitatea corespondenţei dintre minte şi realitate: există o corespondenţă între conceptele din conştiinţa mea şi obiectele din afara mea (p. 78).
Într-o recapitulare pe care o face la începutul cursului XVI, cu privire la distincţia dintre concept şi judecată, Ionescu susţine că un ,,concept devine o judecată, şi că nu este nici o deosebire de conţinut între ceea ce pune în circulaţie un concept şi o judecată; că anume în judecată este în plus această notă existenţială, care de la Aristotel nu poate să formeze nota unui concept” (p. 148; vezi şi pp. 128-129). Faptul că deosebirea dintre concept şi judecată este că judecata conţine în plus nota existenţei este o idee greu de înţeles. Din punct de vedere al conţinutului, oricine ştie că un concept cuprinde ansamblul proprietăţilor pe care le au obiectele din sfera noţiunii, în schimb, judecata e formată din subiect şi predicat. Considerate drept concepte, acestea au şi ele sferă şi conţinut. Conţinutul este, desigur, identic cu conţinutul oricărui alt concept. Dacă asta era ideea lui Ionescu, nedumerirea se risipeşte. Dar atunci cum face existenţa deosebirea dintre concept şi judecată? Înclin să cred că Ionescu face aici o confuzie. Logica aristotelică operează numai cu termeni referenţiali (adică termeni care au referinţă; sau, pe înţelesul lui Nae, concepte cărora, în realitate, li se subsumează obiecte). Astfel, o propoziţie categorică asertează existenţa subiectului (ceea ce se numeşte în logică ,,import existenţial”), deci funcţia predicativă o implică întotdeauna pe cea existenţială. Probabil, Nae Ionescu a mutat această necesitate de le judecată la concept, dar schimbând sensul ideii (adică a uitat pe drum faptul că o judecată este alcătuită din două concepte, dar ambele trebuind să fie denotative). Faptul că el se situa pe o poziţie kantiană, în ce priveşte argumentul ontologic, nu îl face mai puţin culpabil de un sofism cu ochi şi urechi.
Şi în privinţa raţionamentului, Ionescu a făcut afirmaţii care au şocat audienţa. De exemplu, el susţine că raţionamentul transmite mijlocit, prin înlănţuirea gîndurilor, un adevăr nemijlocit, adică o intuiţie (p. 171). Raţionamentul nu poate exista fără intuiţie, căci aceasta este elementul său pozitiv (p. 178). Într-adevăr, raţionamentul este o construcţie logică formată din mai multe propoziţii (premise şi concluzii). Deşi se susţine, corect, că raţionamentul nu e o simplă înlănţuire, ci este o relaţie puternică între judecăţi, numită implicaţie, Ionescu face eroarea să introducă în discuţie intuiţia, ca şi cum aceasta ar fi ceea ce transmite nemijlocit un raţionament. Dar oricine ştie că într-un raţionament validitatea depinde nu de conţinut, ci de formă. Într-un raţionament de tipul modus ponens, de exemplu (adică: ,,dacă p, atunci q; dar p; deci, q”) nu contează care este semnificaţia literelor propoziţionale. În acest caz, este imposibil ca premisele să fie adevărate iar concluzia falsă; sau, întotdeauna cînd premisele sînt adevărate, concluzia va fi adevărată. Propoziţia finală, aflată pe ultima linei a unei scheme de raţionament, ,,deci, q” nu e nicidecum o intuiţie, după cum nici nu transmite vreo intuiţie. Propoziţia ,,deci, q” nu e ceva trăit, ceva dat în simţuri, şi atunci ce să însemne afirmaţia ,,raţionamentul transmite mijlocit un adevăr nemijlocit, adică o intuiţie”? După mine, avem aici o altă afirmaţie şocantă, epatantă, în cazul în care nu este pur şi simplu un sofism: raţionamentul este o construcţie din judecăţi; judecăţile sînt formate din concepte; conceptele preexistă şi sînt bazate pe intuiţii.
După prezentarea şi analizarea unor aspecte de detaliu cu privire la logică, să trecem acum la cîteva consideraţii mai generale. În Cuvînt înainte, editorii (Floru, Noica, Vulcănescu) susţin că aici profesorul ,,schiţează planul unui adevărat sistem de logică. Începutul redactării definitive a căruia [sic] moartea a surprins pe profesor” (p. 7). Ei rezumă ideile lui Ionescu arătînd că poziţia despre logică a profesorului evidenţiază poziţia tragică a logicului în filosofia sa; temeiul cunoaşterii fiind trăirea realităţii, aceasta este individuală şi incomunicabilă; pentru a fi formulată, avem nevoie de instrumente logice. Astfel, Nae Ionescu a fost un eliberator al avînturilor reflexiei, în condiţiile în care intuiţia se transmite prin concept, iar logica apare ca un fel de ,,poliţist al înţelesurilor” (pp. 9-10). Sintagma ,,schiţează planul unui adevărat sistem de logică” nu numai că nu are nici un rost aici, dar denaturează, deformează şi chiar manipulează întregul material. Unde este sistemul de logică?
În plus, acest curs de filosofia logicii abundă în inexactităţi, erori grosolane, contradicţii şi, ce ni se pare cel mai grav, erori intenţionate (sofisme). Iată cîteva exemple. Vorbind despre raporturile dintre noţiuni (el confundă noţiunea cu conceptul; dar e un fapt care i se poate trece cu vederea unui conferenţiar preocupat mai mult de politică şi de femei decît de logică), el spune că ,,raportul de coordonare” (azi e numit de ,,ordonare”) nu ţine nici de sferă, nici de conţinut, sau ,,mă pot raporta şi la sferă şi la conţinut” (p. 115). Dar orice elev de clasa a cincea ştie că două noţiuni sînt ordonate după criteriul sferei, adică al obiectelor conţinute, nu după conţinut, adică al proprietăţilor obiectelor.
Dacă la pagina 98 spune că trebuie să existe o ,,concordanţă între calitatea obiectelor şi calitatea conceptelor”, peste două pagini (în acelaşi curs) vorbeşte de deosebirea dintre concept şi obiect şi spune că ,,atunci când aveam de a face cu un obiect concret pot să-i enumăr toate notele, pe cîtă vreme, cînd am de a face cu un concept, nu pot să-i enumăr toate notele” (p. 100). Iată că avem aici o concordanţă ... discordantă. În plus, cum ar fi posibil ca Ionescu să enumere toate proprietăţile unui obiect, cînd e clar sînt în număr foarte mare, practic infinit?
Afirmaţia că ,,notele conceptului sînt, virtual, calităţi ale obiectului” (p. 101) nu trebuie luată în seamă, căci ar însemna că dacă un trandafir are ţepi, să ne temem ca nu cumva conceptul ,,trandafir” să nu ne înţepe atunci cînd îl folosim. Aşa că mai dăm cîteva pagini şi găsim altă aberaţie: ,,singularitate, pluralitate, totalitate nu sînt calităţile noţiunii, cum spune logica tradiţională, ci sînt calităţi rezultînd din confruntarea unei noţiuni cu altă noţiune” (p. 107). În primul rînd, dacă ne gîndim la noţiune, clasificarea în singulare, plurale sau totale se face după numărul de obiecte din sfera unei noţiuni (cele singulare au un singur obiect în sferă; cele plurale au mai multe obiecte; cele totale ar epuiza universul de discurs, ar fi ce numim azi ,,generale” sau ,,universale”). Şi atunci care să fie cele două noţiuni necesare pentru confruntare de care vorbea Ionescu? În al doilea rînd, logica tradiţională nu avea cum să spună asemenea aberaţie.
Un ultim exemplu, căci nu putem continua pe alte 10 pagini de perle, demne de un bacalaureat din zilele noastre: ,,aşa-zisul raţionament inductiv, din punct de vedere logic, este în fond, un raţionament deductiv” (p. 198; vezi şi p. 199). Temeiul acestei afirmaţii este că inducţia trebuie să-şi cunoască dinainte conceptul, adică să fie deducţie (p. 196). Cu alte cuvinte, avem mai multe experienţe, dar asta nu e o bază pentru un raţionament pentru că nu putem trage o concluzie, ce ar extinde adevărul premiselor, tocmai pentru că e obligatoriu să se cunoască dinainte ... concluzia. Totuşi, există şi inducţie, şi deducţie, dar nu aşa cum pretinde lumea, nici ca structură, nici ca valoare”, concede superior Nae Ionescu (p. 198).
Această filosofie a logicii prezentă în Cursul de logică din 1934-1935, şi care ar fi încununarea sistemului de logică, reprezintă de fapt o discuţie într-o manieră ilogică a unei serii de idei din cîmpul logicii. Afirmaţiile făcute de Nae Ionescu au părut auditorilor interesante tocmai pentru că au fost contradicţii manifeste, argumente eronate intenţionat sau pur şi simplu nişte aberaţii.
Adrian Nita
(Timpul, octombrie 2011)

Sursa:adriannita.ro

sâmbătă, 6 octombrie 2012

Adio


Adio
Vladimir Potlog

Adio suflet părăsit de trup,
Adio ochi scăldaţi în lacrimi,
Să mă scuzaţi că n-am putut
Să vă şoptesc din nou dulce şoapte.

E întuneric şi e frig
Şi sufletul mă doare,
Aş vrea să strig,
Dar cine mă aude oare?

Nopţi de-a rândul voi stătea
La geam privind cum luna pe cer răsare
De tine îmi voi aminti cu drag,
Adio, iubrea mea ce mare.

Cand am intrat erai lubrifiata...(sonet)


Când am intrat, erai lubrifiată... (sonet)
Rudy Valentino

Când am intrat, erai lubrifiată,
Scuipând seminţe, iute fac o cruce,
Frâu liber dând instinctelor caduce
Ai poruncit: "Acum ori niciodată!"

Emancipat, ştiuletele străluce
În noaptea vlăguită de prostată,
Din coapse moi, dorinţa descuiată,
Mă scapă de izmene la răscruce.

Sunt pregătit să-nsămânţez ogorul,
Eu, tractoristul sexi şi rapace,
Observ că la fereastră tot poporul

Priveşte cum îmi umblă-n carapace
Mânuţa ei, golindu-mi rezervorul...
I`m breathless. Iese puiul din găoace!

"Fara Titlu"

,Fara titlu''

Afara-i frig si innorat
Si-n soba arde mama,
De lustra tata-i spinzurat,
Iar eu ma tai cu lama

Pe jos stau fratii mei intinsi
Sunt morti de-o saptamina
In putrefactie au intrat
Dar nimeni nui aduna.

Ascuns e fratemeu-n dulap
Nui pasa de nimica
Are un topor infipt in cap
Sa-i tina cipilica

lungit e Mosu Mihu-n pod
Cu un cutin in spate
Lau urmarit de la parter
Pe viata si pe moarte

Iar sora mea cu ochiul scos,
Se zbate intr-o lada
Mai e un frate intins pe jos
Si-n spate are o barda

Iar unchiul meu in dormitor
Pitit intro valiza
Legat cu doua fire lungi
Ce duc direct la priza

Si-n frigider e congelat
In pungi de un kil bunicul
Dar eu sunt mic nu stiu nimic
De-abia imi tai buricul

Bunica-i linga aragaz
Cu un furtun in gura
Si-n jurul ei miroase a gaz
Si nu a prajitura

Unchiul Matei sta in extaz
Cu ochii la carniza
Cu un picior in aragaz
Si degetele-n priza

Scoala lui Nae Ionescu(3)

Am discutat în numărul trecut al revistei Timpul despre cursul de metafizică ţinut de Nae Ionescu la Universitatea din Bucureşti în anul universitar 1928-1929, dedicat cunoaşterii imediate, şi cel din 1929-1930, dedicat cunoaşterii mediate. Azi vom arunca o privire proaspătă, cât mai obiectivă, asupra cursului de istorie a metafizicii din 1930-1931 şi a cursului de metafizică din 1936-1937.
De-a lungul a zece lecţii, în 1930-1931, Ionescu intenţionează să facă o istorie a metafizicii, dar, în fapt, el reuşeşte să vorbească despre metafizica greacă, cea mai importantă din antichitate, abia în ultimul curs. Să enumerăm însă temele parcurse: moda în filosofie, istoria metafizicii ca morfologie a culturilor, multiplicitatea formelor de viaţă spirituală, orientarea metafizică a lumii antice, orientarea ştiinţifică a lumii moderne, metafizica primitivă (în două cursuri), metafizica persană, metafizica indiană şi, în fine, condiţiile metafizicii greceşti. Probabil că profesorul avea intenţia de a continua în alt an istoria metafizicii, căci e clar că a parcurs un foarte scurt fragment al istoriei metafizicii. Oricum ar fi, cursul este unul introductiv, aflat în nota obişnuită a cursurilor lui Ionescu : cu informaţia superficială, fără să facă apel la surse, fără trimiteri la surse secundare etc. Faptul că tratează despre asemenea teme spune multe despre ceea ce înţelege el prin termenul ,,metafizică”. Este o subspecie a metafizicii aristotelice (ca ontologie generală), dar care, după cum se vede, nici măcar aceasta nu este tratată cu seriozitate.
Nici acest curs nu e lipsit de afirmaţii bizare, penibile sau contradictorii (să notăm că filosofarea lui Ionescu se baza mult pe schimbare, pe relativ; e aici o importantă notă de neconsistenţă (autocontradicţie) în discursul metafizic). De exemplu, el spune: ,,L-am citit pe Aristotel; mi-a rămas cuvântul entelehie şi mi s-a spus că sunt aristotelic. Da, eu am vorbit despre entelehie, însă eu n-am vorbit de celelalte lucruri despre care vorbeşte Aristotel. Apoi, spun şi eu entelehie, dar ştiu eu ce înţelegea Aristotel şi ce înţeleg eu prin entelehie? Şi aceasta este o problemă. Între noi circulă cuvinte dar, ceea ce e sub un cuvânt, aceasta n-o ştie nimeni” (Nae Ionescu, Curs de istoria metafizicii, introducere Ştefan Voinescu, Bucureşti, Anastasia, 1996, p. 114). Faptul că recunoaşte că nu ştie ce înţelegea Aristotel prin entelehie ar putea fi trecut cu vederea (deşi, unii din studenţii lui ştiau), dar el afirmă aici că nu ştie ce înţelege el. Această afirmaţie nu vrea să spună că pur şi simplu el nu ştie ce înseamnă ,,entelehie”, ci că el nu ştie ce înţelege el prin acest cuvânt. Avem aici o ambiguitate gratuită, făcută special pentru a impresiona publicul (este binecunoscut talentul său actoricesc; după unii era un actor mai talentat decît fratele său, ce juca la Naţional).
Cursul de metafizică din 1936-1937, practic ultimul curs (căci în anul următor a susţinut numai cîteva prelegeri ale cursului de metafizică înainte de a fi arestat) îşi propune să prezinte ,,un sistem de metafizică” (Nae Ionescu, Tratat de metafizică, ediţie de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu), Bucureşti, Roza vînturilor, 1979, p. 20). Aşa se face că de-a lungul a 22 de ore, Ionescu face consideraţii despre: natura metafizicii, obiectul metafizicii, condiţii şi valoarea metafizicii. Sînt abordate diferite categorii metafizice (posibilitatea, probabilitatea, actual-posibil, unitate-diversitate, individual-general, existenţă-fiinţă etc.) şi cîteva teme metafizice (spaţiul, timpul, materia, libertatea, cunoaşterea, Dumnezeu etc.).
Trebuie spun din capul locului că abordarea înaintează foarte greu, cu multe reveniri, divagaţii, opinteli sau chiar schimbări de opinii de la o oră la alta. Departe de a fi un ,,tratat”, aşa cum l-au catalogat pripit editorii, cursul nu este altceva decît o schiţă a unei introduceri în filosofie. O schiţă în care se aduc lămuriri cu privire la o serie de concepte filosofice, unele din ele, este adevărat, metafizice. Acesta este motivul pentru care cursule este lipsit de o linie directoare, de un fir ideatic călăuzitor care să strîngă laolaltă aceste teme disparate. O privire se sus, superficială şi grăbită, aruncată peste titluri (fiinţa, fiinţa şi eul, obiectul metafizicii, fiinţă şi trăire, timpul ca formă a existenţei, libertatea, metafizica suferinţei etc.) şi subtitluri ar putea lua cursul drept metafizică serioasă, valoroasă. Dar, în majoritatea cazurilor nu există nici o legătură între titluri şi conţinut. Editorii au supraapreciat materialul, iar prin această botezare nu au făcut altceva decît să-l transforme într-o marfă vandabilă, frumoasă, dar care, vai, este complet găunoasă.
Cu privire la natura metafizicii există două importante susţineri: metafizica este acea preocupare a celor care au ratat mîntuirea şi care încearcă să se echilibreze în existenţă (p. 19); metafizica este ştiinţa care se ocupă cu studiul transcendenţei (pp. 78-79). Fiind necesar să fie o înjghebare coerentă, omogenă, unitară, consistentă, adevărată etc., metafizica, crede Ionescu, îşi are punctul de plecare în trăire (p. 100). Apelul la fapte este important căci pentru om contează numai şi numai existenţa sa, experienţa sa individuală (curs 8). De aici vine şi valoarea unui sistem metafizic: este valoros în măsura în care răspunde totalităţii experienţei mele ,,din momentul formulării experienţei” (p. 24). Oarecum relativ, acest aspect se rigidizează, devenind absolut, dacă se are în vedere că din punct de vedere individual aceste experienţe sînt absolute (p. 26).
Ne vom opri în continuare asupra cîtorva afirmaţii făcute de Ionescu. Astfel, în cursul 7 se discută despre distincţia transcendent-transcendental. Cu privire la transcendent se afirmă că nu este altceva decît ,,condiţiile realizării”. Dar orice elev ştie că transcendenţa se defineşte prin raportare la existenţă: este transcendent ceea ce depăşeşte existenţa, ceea ce este dincolo de existenţă (de exemplu, Dumnezeu nu poate fi auzit, văzut etc. căci este transcendent). În schimb, transcendental (cel puţin, după Kant) este ceea ce precede existenţa şi o face posibilă, sau, în termeni de cunoaştere, ceea ce face posibilă cunoaşterea prin experienţă. Cu alte cuvinte, atunci cînd vorbim de deosebirea dintre transcendent şi transcendental, este limpede că transcendentalul vizează condiţiile de realizare, nu transcendentul, cum eronat credea Ionescu (o eroare neimputabilă stenografului, căci există mai multe pasaje ce repetă aceeaşi idee).
O a doua chestiune vizează distincţia dinte spaţiu şi timp, mai precis dintre caracteristicile spaţiului şi cele ale timpului. Ionescu susţine că Immanuel Kant a dat demonstraţie incompletă în Critica raţiunii pure, atunci cînd a spus că demonstraţia pentru spaţiu se potriveşte şi pentru timp (p. 113). Dar oricine poate lua Critica raţiunii pure şi să vadă nu există o asemenea afirmaţie. Kant face demonstraţia pentru spaţiu în celebrele capitole ,,expunerea metafizică a conceptului de spaţiu” (paragraful 2; în 4 puncte), ,,expunerea transcendentală a conceptului de spaţiu” urmate de ,,concluzii” (paragraful 3). Cu privire la timp, există ,,expunerea metafizică a conceptului d e timp” (paragraful 4; în 5 puncte), ,,expunerea transcendentală a conceptului de timp” (paragraful 5, mai scurt, e adevărat; dar posibilitatea altor cunoştinţe sintetice a priori din conceptul de timp rezultă din ce a spus Kant în expunerea metafizică a conceptului de timp, în special la punctul 3) şi ,,concluzii” (paragraf 6). Demonstraţia kantiană este completă, riguroasă, nicidecum nu se bazează pe ce a spus despre spaţiu. Avem încă o dovadă a suficienţei lui Ionescu, a felului cum se baza pe informaţii aproximative, pe baza cărora făcea susţineri care atrăgeau ca un magnet audienţa. De fapt, erau fie dezinformări, fie pur şi simplu erori grosolane.
În fine, a treia susţinere, poate cea mai şocantă (vezi şi notaţia lui Jeni Acteriar făcută în al său Jurnal) este cu privire la relaţia dintre timp şi eternitate. El spune că ,,aşa cum fiinţa mărgineşte existenţa, trebuie să existe şi pentru timp ceva care îl mărgineşte. Ceea ce mărgineşte timpul este eternitatea” (pp. 131-132). După Ionescu, timpul se identifică cu existenţa (deşi este prezentat adeseori ca fiind nereal; vezi pp. 114-115). Nu atît existenţa unei fiinţe individuale, dar şi existenţa unui copac, a unei planete, a universului ca întreg. E clar că, din acest punct de vedere, Ionescu se află în acord cu Leibniz: nu pot exista lucruri fără timp, şi nici timp fără lucruri (spre deosebire, Newton credea că timpul poate exista independent de lucruri). Văzut astfel, timpul are un capăt dat tocmai de limita lumii, de limita existenţei. Or, dincolo de existenţă se află Dumnezeu, adică transcendenţa. Deci, dincolo de timp se află eternitatea. Acesta ar fi raţionamentul lui Ionescu. Enunţat eliptic, este evident că i-a şocat pe auditori, ceea ce demonstrează încă o dată imensa sa capacitate de a epata.
Dar dincolo de aceste aspecte punctuale, se poate observa o gravă contradicţie ascunsă în această schiţă de sistem metafizic. Am în vedere relaţia dintre trăire şi transcendenţă: în condiţiile în care metafizica este studiul transcendenţei şi are ca punct de plecare un act de trăire este greu de înţeles cum se pot împăca aceste două susţineri. Pentru Nae Ionescu trăirea este tocmai semnul existenţei, este indicaţia că indivizii pot auzi, vedea etc. E un semn că sînt fiinţe existente şi că lucrurile cu care intră în contact sînt lucruri existente. Asta înseamnă că, eventual, metafizica ar trebui să fie una a existenţei, nu a transcendenţei, să fie o metafizică bazată pe experienţă, căci indivizii au intuiţie empirică, nu intuiţie intelectuală (ca să ne folosim de termenii lui Kant).
Se poate obiecta că, poate, Ionescu a dorit să facă o continuarea sintetică a unei filosofii de tip kantian cu o filosofie de tip post-kantian (Fichte, Schelling, Hegel). În curs nu există însă indicaţii despre o asemenea sinteză. Nici măcar nu sînt amintiţi idealiştii (iar la Kant, el se referă cu o superioritate evidentă; de ce să-l fi urmat?).
Înclin să cred că avem aici o altă dovadă despre lipsa de seriozitate şi despre lipsa de profesionalism a unui conferenţiar ce avea pretenţia să fie profesor. În altă ordine de idei, e clar că nu putea fi un bun profesor, nu putea fi şeful unei şcoli în condiţiile unui asemenea amatorism sau lipse de seriozitate.

(Timpul, septembrie 2011)
Adrian Nita
Sursa:adriannita.ro

vineri, 5 octombrie 2012

Vulpe sura toamna


Vulpe sura toamna
Dumitru Malin

Tivit cu umbre negre peste frunte
Orbit priveşte soarele din nori
Cum frunzele copacilor cărunte
Se cern peste-obosiţii trecători

Şi, doamne, numai ieri, cu ce beţie
Ne-ntâmpina seninul peste tot,
Bogatul verde nu părea să ştie
De nici o toamnă şi de nici un rod

Aşa şi viaţa-n calda ei poveste
Îşi tot sărbătoreşte vara-n toi
Şi-i bine până n-are nici o veste
Despre cum vine amurgul peste noi

Şi-i bine până-şi flutură trufaşă
Grădinile ce par fără sfârşit
Cât vulpea sură-a toamnei nu se-ngraşă
Din tot ce-am adunat şi-am izbândit

Ci dacă-i lege şi destin şi rost
Întâmple-se şi-aceasta, nu-mi mai pasă
M-oi mângâia cu cât senin a fost,
Ce vară-ndrăgostită şi frumoasă!

Nae Ionescu docudramatizat




De cîteva săptămîni, TVR Cultural difuzează o serie de ,,docudramă” dedicată lui Nae Ionescu şi discipolilor săi. Regizorul şi producătorul seriei este Radu Găină, care ne propune un discurs de televiziune despre ,,modelul formativ” întruchipat de întîlnirea dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihai Sebastian, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, dar şi Jeni Acterian şi Alice Botez (după cum aflăm  a şasea, ne vom rezuma la cîteva aspecte generale, urmînd să revenim cu alte consideraţii după difuzarea ultimului episod.
Prima şi cea mai discutabilă problemă este legată de ideea regizorală. Regizorul şi producătorul seriei a înregistrat discuţiile cu ,,diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare” (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu), dar fără a purta cu acestea un dialog. Întrebările producătorului, dacă există, nu sînt prezente în serial, ceea ce conduce la o impresie de continuă prelegere sau, oricum am numi-o, de perpetuu autism. Înclin să cred că dialogul dintre realizator-invitat ar fi făcut seria mai dinamică, mai vie şi, cred eu, mai apropiată de adevărul istoric.
Alt aspect, absolut de neînţeles, este următorul. Intervenţiile invitaţilor (montate în aşa fel încît să urmeze o anumită înlănţuire a fiecărui episod) sînt ,,umplute” cu imaginea unor tineri ce se plimbă printr-un parc şi printr-un oraş dunărean (Brăila, după cum aflăm din genericul de final). De asemenea, la finalul episoadelor ni se spune că în rolul lui Nae Ionescu a jucat X, în rolul lui Noica a jucat Y etc. Probabil că acesta este sensul sintagmei ,,docudramă”. Din pagina de prezentare a serialului aflăm că au fost ,,întruchipate personajele timpului” cu ajutorul unor actori (patru, la număr) şi a ,,mai multor realizatori şi prezentatori din TVR”. Probabil că explicaţia este de găsit în faptul că salariile în televiziunea de stat (plătite şi din banii pensionarilor ce au 20 lei pe lună) sînt mici, de doar 4000 lei lunar (deşi secretul salariilor din televiziune, ca şi din alte companii şi regii, este păstrat cu sfinţenie; vezi recentul episod din Parlament), şi nu de trei ori mai mici ca în învăţămînt, astfel încît s-a simţit nevoia unei suplimentări de venituri pentru cele şapte persoane-actori (la un calcul simplu apare altă ciudăţenie: patru actori plus şapte persoane din TVR fac unsprezece. Dar în prezentarea seriei se vorbeşte de relaţia lui Nae Ionescu cu alte şapte personaje interbelice. Oare care sînt celelalte trei personaje maimuţărite?)
Totuşi nu acesta este aspectul cel mai discutabil, ba chiar este insignifiant şi, dacă mă gîndesc bine, nici nu ar merita să-i acordăm atenţie. Chiar dacă este adevărat că nu se înţelege cine este personajul cu pălărie, cine este cel cu paltonul lung pînă la pămînt (o sugestie pentru ultimul episod: fiecare persoană ce docudramatizează pe celebrii interbelici să poarte o etichetă), nu înseamnă că se înţelege titlul seriei sau care este celebrul ,,model formativ” de care se face vorbire.
Titlul seriei, ,,Profesorul şi discipolii”, face referire la faptul că ar exista o legătură între Nae Ionescu şi cei şapte menţionaţi anterior. Într-adevăr, în cele cinci episoade s-a arătat că Ionescu i-a fermecat pe studenţii lui, i-a ajutat pe unii să publice, le-a influenţat ideile şi chiar personalitatea etc. Şi totuşi între profesor (scris pe pagina TVR cu literă mare, aşa cum făceau medievalii cu autoritatea lor supremă, Aristotel) şi discipol relaţia nu este de acest fel exterior, ci este mult mai profundă, mai interiorizată, mai intimă. Gîndirea unui profesor se imprimă profund în multe din sufletele tinerilor, cu sau fără ştiinţa lor. În plus, serialul este despre discipoli, nu despre elevi sau studenţi. Atunci cînd spunem ,,profesorul şi discipolul” (cu referire la Ionescu şi Noica, să zicem) înţelegem altceva decît atunci cînd spunem ,,profesorul şi elevul” (cu aceeaşi referire). Înclin să cred că regizorul şi producătorul seriei a vrut să sublinieze tocmai primul aspect, cel profund, al relaţiei, iar nu pe cel de-al doilea, didactic, exterior. Revenind la cele cinci episoade, ce vom constata? Cele declarate de distinşii invitaţi ai producătorului nu arată existenţa vreunei legături profunde (interne, de idei, intime) între Ionescu şi cei şapte discipoli. Montajul filmului ne arată numai aspectele exterioare ale relaţiei, chiar şi în cazul în care se face vorbire de faptul că Ionescu lua adesea masa cu unii din ei.
Nu vedem decît o singură concluzie a acestei situaţii paradoxale: seria se numeşte ,,Profesorul şi discipolii” nu pentru a analiza ideile şi relaţiile profunde dintre cei implicaţi, ci pentru a se da o replică sintagmei doamnei Marta Petreu, ,,diavolul şi ucenicul” (este vorba de relaţia lui Nae Ionescu cu Mihail Sebastian, tratată de clujeancă în cartea sa). Să ne mirăm atunci că unul din cei mai buni specialişti din acest domeniu, aşa cum este indiscutabil dn. Marta Petreu, nu a fost invitat?
Dincolo de aceste aspecte formale ale seriei, aş vrea să notez impresia generală după cinci episoade, a mea ca privitor, încercînd să fiu cît mai obiectiv posibil. Privind atent acest serial constat un aspect interesant cu privire la ,,modelul formativ” prilejuit de întîlnirea lui Ionescu cu discipolii săi. Voi porni de la interesanta observaţie a lui Ion Dur care arată că Noica a continuat o importantă idee năistă după care adevăratul discipol este cel care devine independent de maestru. Rolul maestrului este să ştie să-l facă pe elev nu mai bun, mai drept sau mai frumos, ci să devină el însuşi; nu e nevoie să i se dea idei, ci să i se cultive trăiri. Avem aici subliniată cu toată puterea o importantă latură a ,,modelului” năist: şcoala nu se bazează pe transmitere şi însuşire de informaţii, ci se bazează pe cultivarea trăirilor. Cu alte cuvinte, dimensiunea informativă a învăţămîntului este (sau ar trebui să fie) eliminată pentru ca elevii să poate accede la adevărata lor personalitate pe calea trăirii (a sentimentelor, pulsiunilor, instinctelor etc.).
Din acest punct de vedere, Ionescu era, probabil, sincer, în sensul că îşi trăia ideile, şi a încercat să cultive acest lucru şi la discipoli. Dar un model formativ nu are cum se baza numai pe această dimensiune, după cum bine observă Paul Cernat. Chiar dacă Ionescu îşi trăia ideile, nu se poate descoperi America în fiecare zi. Or, învăţămîntul este prin definiţie locul în care se transmite şi se însuşeşte un anumit procedeu, un algoritm. Profesorii fac aceleaşi gen de exerciţii an de an cu promoţii diferite. Unde s-ar ajunge dacă dimensiunea informativă (bazată pe raţiune) ar fi complet eliminată iar un profesor într-un an ,,ar simţi” într-un fel rezolvarea unei probleme (de matematică, istorie, literatură, filosofie etc.) iar în anul următor în alt fel? Unde s-ar ajunge dacă un profesor de filosofie ,,ar simţi” ceva cu privire la fenomenologia lui Husserl, iar în alt an ,,ar simţi” altceva cu privire la aceeaşi fenomenologie?
Ca să nu mai lungim discuţia, ne vom alătura distinsului Neagu Djuvara, ce sublinia (în episodul 5) un aspect fundamental cu privire la Ionescu: faptul că un om a marcat o epocă nu înseamnă nicidecum că acel om are valoare în absolut. Cu alte cuvinte, faptul că Ionescu i-a fermecat pe auditori, că i-a ajutat să publice, că a luat masa cu ei etc. nu înseamnă automat că modelul practicat şi promovat de Ionescu are o valoare absolută. Chiar din scurtele noastre referiri la cele spune în cele cinci episoade ale seriei rezultă că avem de-a face nu cu un model formativ, ci cu un antimodel, nu cu un model de urmat, ci cu unul de evitat, nu cu un model potrivit secolului XX sau XXI, ci cu unul nociv.
Această impresie generală vine în răspăr faţă de ideea de bază a (sau intenţia) realizatorului, după cum aflăm din pagina de prezentare, în care se spune că discipolii lui Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului şi au performat excepţional (ca şi cînd performanţele lor ar fi avut vreo legătură cu Ionescu). ,,Gîndul liber, neîncorsetat de canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor[,] deschis sub semnul funcţiei epistemologie a iubirii.” Se observă astfel tendenţiozitatea unei serii create ca o ironie a istoriei. Dacă în perioada comunistă Ionescu era prezentat ca un diavol (exagerîndu-se importanţa laturii extremiste a gîndirii sale), acum istoria se răzbună şi ne aduce un alt Ionescu care pune în umbră extremismul şi scoate la suprafaţă dimensiunea umană, caldă, prietenoasă a celebrului interbelic. În fond, realizatorul seriei are dreptate: chiar şi torţionarii, dictatorii ori teroriştii au fost, şi sînt, oameni. De ce nu li s-ar pune în lumină laturile calde, blînde, pline de o epistemologică iubire?
(Timpul, mai 2011)
Adrian Nita
Sursa:adriannita.ro