*Alpinist celebru
*Foto:Wikimedia Commons
Naționalitate: Britanică
Născut: 1971
Naționalitate: Britanică
Născut: 1971
vineri, 7 ianuarie 2022
Lagarul sufletelor pierdute * Ostrovul San Simon
*OSTROVUL BLESTEMAT SAN SIMON
*Insula misterioasa
*Foto:Wikimedia Commons
Leprozeria funesta a fost închisa în 1927 si, din anii ’30, odata cu începerea razboiului civil din Spania, insula a devenit închisoare pentru detinutii politici ce se împotrivisera regimului lui Franco. Oficial, aici se ridicase o colonie penitenciara pentru cei mai periculosi infractori, dar, de fapt, pe insula era un lagar de concentrare si exterminare.
Sute de oameni ce luptasera împotriva generalului Francisco Franco, liberali, republicani, adepti ai socialismului, fusesera inchisi pe insula si supusi unor conditii inumane. Directorul închisorii, un fervent partizan al franchismului, denumit si „traficantul de carne vie”, facuse din insula un adevarat infern. Redusese ratiile prizonierilor atât de mult, încât acestia de abia se puteau tine pe picioare. Marise numarul executiilor si, ajutat de medicul închisorii si de seful gardienilor, santaja detinutii. Ajunsesera sa stoarca bani chiar si de la rudele prizonierilor care sperau în eliberarea vreunei rude, fara sa stie ca, de fapt, tatal fratele sau fiul fusesera deja executati.
În anii ’40, odata cu sfârsitul razboiului civil, insula devenise atât de supraaglomerata, încât fiecare detinut de abia dispunea de o suprafata de 38 de centimetri, pentru a putea dormi. Pe lânga faptul ca aici vietuia o populatie neproductiva, sutele de prizonieri cereau si anumite cheltuieli, pe care statul franc nu si le permitea. Singura solutie ce se putea adopta era simpla: exterminarea. Plajele insulei, odata luxuriante, devenisera o groapa comuna, în care zaceau sute de cadavre. Insula devenise un adevarat loc al terorii.
De abia în 1943 „Colonia Penitenciara San Simon” îsi închidea definitiv portile. Se sfârsise cu mortii aruncati pe plaja, se sfârsise cu contrabanda de carne umana, cu umilintele, abuzurile, teroarea… Dar cei care înca mai aveau putere sa se întoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramânea în urma lor, lugubra si pustie, în mijlocul apelor oceanului.
Leprozeria funesta a fost închisa în 1927 si, din anii ’30, odata cu începerea razboiului civil din Spania, insula a devenit închisoare pentru detinutii politici ce se împotrivisera regimului lui Franco. Oficial, aici se ridicase o colonie penitenciara pentru cei mai periculosi infractori, dar, de fapt, pe insula era un lagar de concentrare si exterminare.
Sute de oameni ce luptasera împotriva generalului Francisco Franco, liberali, republicani, adepti ai socialismului, fusesera inchisi pe insula si supusi unor conditii inumane. Directorul închisorii, un fervent partizan al franchismului, denumit si „traficantul de carne vie”, facuse din insula un adevarat infern. Redusese ratiile prizonierilor atât de mult, încât acestia de abia se puteau tine pe picioare. Marise numarul executiilor si, ajutat de medicul închisorii si de seful gardienilor, santaja detinutii. Ajunsesera sa stoarca bani chiar si de la rudele prizonierilor care sperau în eliberarea vreunei rude, fara sa stie ca, de fapt, tatal fratele sau fiul fusesera deja executati.
În anii ’40, odata cu sfârsitul razboiului civil, insula devenise atât de supraaglomerata, încât fiecare detinut de abia dispunea de o suprafata de 38 de centimetri, pentru a putea dormi. Pe lânga faptul ca aici vietuia o populatie neproductiva, sutele de prizonieri cereau si anumite cheltuieli, pe care statul franc nu si le permitea. Singura solutie ce se putea adopta era simpla: exterminarea. Plajele insulei, odata luxuriante, devenisera o groapa comuna, în care zaceau sute de cadavre. Insula devenise un adevarat loc al terorii.
De abia în 1943 „Colonia Penitenciara San Simon” îsi închidea definitiv portile. Se sfârsise cu mortii aruncati pe plaja, se sfârsise cu contrabanda de carne umana, cu umilintele, abuzurile, teroarea… Dar cei care înca mai aveau putere sa se întoarca la casele lor erau foarte putini. Insula ramânea în urma lor, lugubra si pustie, în mijlocul apelor oceanului.
În ciuda încercarilor de a „umaniza” acel loc sumbru, transformându-l în camin pentru oamenii din garda generalului Franco, blestemul calugarului aruncat cândva capata din nou forta. În august 1950, o nenorocire se lega iarasi de numele insulei. Vasul „Monchita”, care naviga în directia San Simon, la bordul caruia se aflau 43 de ofiteri de elita din armata franchista, nu si-a mai atins niciodata destinatia. Din cauza conditiilor meteorologice nefavorabile si a curentilor puternici, nava s-a scufundat si toti pasagerii au pierit…
De parca spiritele detinutilor din „lagarul mortii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost însa ultimele suflete pe care blestemata insula le înghitea. Printr-un ordin, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ramânea din nou abandonat, din nou pustiu…
De parca spiritele detinutilor din „lagarul mortii” s-ar fi razbunat pe calaii lor. Acestea au fost însa ultimele suflete pe care blestemata insula le înghitea. Printr-un ordin, teritoriul a fost evacuat. Ostrovul ramânea din nou abandonat, din nou pustiu…
luni, 3 ianuarie 2022
Colin Haley * Alpinist celebru
*Alpinisti celebrii
*Foto:Wikimedia Commons
Naționalitate: Americană
Născut: 1984
Naționalitate: Americană
Născut: 1984
San Simon *Ostrovul blestemat
San Simon – ostrovul blestemat
*Insule misterioase
*Foto:Wikimedia Commons
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)