BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

joi, 11 aprilie 2013

Chitanta





Chitanta
Ion Pribeagu


Tanta, domnisoara Tanta
E-o duduie foarte sic,
Zvelta, cu chi mari si negri
Cap superb, nasucul mic,
Picioruse dulci si durde
Si cand trece prin Tei
Toti birjarii o admira :
- Ma, halal de mama ei !
Ce profesie are Tanta ?
Uite, n-as putea sa spun ;
Nici nu ma intereseaza
Chiar daca o presupun.
Dar cum Tanta-i delicioasa
Si-are maniere fine,
Nici nu vreau sa stiu ce face
Nici cu ce si nici cu cine.

Ca vecini de bloc, se-ntampla
Ca sa-i cer un ac sau ata,
Sau imi cere ea o carte
Pana maine dimineata.
O vecinatate draga
Ne-a prins zilele-n catuse
Ca ades intru la Tanta
Fara sa mai bat la use.
Tot asa-ntr-o seara intru
Era iarna grea si ger,
Si-o gasesc in pielea goala
Stand langa calorifer.
Naucit de frumusetea-i
Dau sa ma retrag un pic
Insa Tanta-mi spune : - Intra,
Intra draga, nu-i nimic !

Am intrat si beat de farmec
O-ntreba-i plin de mister :
- Pentru ce stai goala, scumpo
Tot langa calorifer ?
- Fiinca-a fost proprietarul, -
Mi-a raspuns sagalnic Tanta -
Si-uite mi-am platit chiria,
Iar acum, usuc chitanta

In tara mea


In tara mea
Ion Pribeagu

În ţara mea sunt văi şi munţi şi flori,
Şi diamante,
Şi sunt sticleţi atât de mulţi în capete savante !…
Poeţii ritmului sărac slăvesc albastrul zării,
Şi creşte-atât de mult spanac pe lanurile ţării.

În ţara mea sunt tei şi plopi,
Şi zarea-i diafană,
Şi-n ţara mea jandarmi şi popi iau lefuri de pomană;
Şi-n ţara mea sunt flori de myrt,
Principiu sau idee,
Sunt vorbe de păstrat în spirt, expuse prin muzee.

Din larg de crânguri vin zefiri şi tuturor dau veste
Că-n ţara mea sunt trandafiri şi fete
Că-n poveste,
Idile nasc şi se desfac subt luminiş de lună,
În ţara mea onoarea-i fleac şi dragostea
Minciună.

Şi-n ţara mea sunt mulţi părinţi ce plâng morminte
Multe …
Şi pribegesc scrâşniri din dinţi …
Dar cine să le-asculte,
Când e minciuna pe amvon şi nedreptatea-i lege,
Când guvernanţii-s de carton
Şi nepăsarea Rege ?

(“Vârfuri de spadă “, 1915)

Dragoste si transfigurare


DRAGOSTE ŞI TRANSFIGURARE                                                                                                        
de Ernest Bernea


Dumnezeu din prisosul fiinţei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubeşte creatura, dela firicelul de iarbă până la om.
 Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu şi de om, dragoste de tot ceeace ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
 Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
 Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace şi încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Faţa lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
 Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cu prinosul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
 Un om, un animal, un capac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea nu folosinţa: aci e sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s'a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul raiului s'adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
 Dragostea face totul, descoperă şi înoieşte totul ; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
 Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură întredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
 Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale untului se vor şterge. Să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până la hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui. Să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
 Şi pentru tine omule, frate de destin, pentru tine cel de-aproape, care-ţi plângi suferinţa şi-ţi cauţi ispăşirea, dragostea adevărată vine rodnică şi te învaţă cuceririle adevărate. Dumnezeu nu numai că ne-a iubit, dar ne-a făcut să iubim; ne-a pus dragostea în inimă si noi n'o ştim folosi.
 Săracul, chinuitul, drumeţul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsă materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl hrăneşte, îl poartă pe mâini tămăduitoare. Isus săracul, chinuitul, drumetul. El om cu dureri si lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinta noastră prin dragostea lui dumnezeiască. Dragostea poartă omul în lumi nebănuite si cucereste inima lucrurilor, adică vesnicia. Pe calea dragostei ajunge omul la capătul de început al lucrurilor si prin puterea ei le află esentele.
 Dragostea eate calea cuceririlor lumilor altfel tainice. Prin dragoste omul nu se opreşte numai la în a-şi întinde, a-si lărgi cuprinsul. Prin dragoste, o ştie orice om care s'a frânt odată în revărsarea către frumuseţe şi bine, se schimbă însăşi natura lucrurilor; nu numai aparenţa dar însuşi sensul lor.
 Ce vede şi cât înţelege un om care nu iubeşte: un om, o floare, o gâză, un copac, un lucru făcut de mâna omului maestru? Ce vede şi cât înţelege din făptură şi din natură omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?
 Cel ce iubeşte vede lumea înnoită, vede taina şi farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schimbat şi în afară îmbrăcat, cu fir de lumină ţesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.
 Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.
 Sforţarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare şi cântec. Rostul omului este şi aci pe pământ, pe aceasta lume o suferinţă a trudei şi a ispăşirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi şi a iubi totul până la coborîrea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.
 Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită, este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat.
Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului plin, omului îndrăgostit de crestele aburite de respiraţia cerului.

Ernest BERNEA
"Universul Literar", Anul LII, Nr. 11, Marti 20 Aprilie 1943

Deschid sfanta carte


DESCHID SFÂNTA CARTE                                                                                                                

de Nicolae Bălcescu


DESCHID SFÂNTA carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viata eroică a părintilor lor. Voi arăta acele lupte uriase pentru libertatea si unitatea natională, cu care Românii, sub povata celui mai vestit si mai mare din Voevozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuti în fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfire pentru Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioase. Timpuri de credintă si de jertfire! când părintii nostrii, credinciosi sublimi, îngenunchiară pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintei sau cununa martirilor...
 Pe culmea cea mai înaltă a muntilor Carpati, se întinde o tară mândră si binecuvântată între toate tările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măret si întins palat, cap d'operă de arhitectură, unde sunt adunate si asezate cu măestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte...
 Românii au trebuintă azi să se întemeieze în nationalism si în curaj, si să câstige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s'ar dodândi când ei ar avea o bună istorie natională, si când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind la acel sir de veacuri în care părintii nostri au trăit, si la chipul cu care ei s'au purtat în viata lor socială, noi am căuta să dobândim virtutile lor si să ne ferim de greselile în care au picat. Am părăsi prin urmare acel duh de partidă, si de ambitie mârsavă. Am scăpa de acele temeiuri de nimic si de acele nădejdi desarte. Am dobăndi adevăratele principii, care trebue să ne povătuiască in viata noastră socială ca să ne putem mântui. Istoria încă ne-ar arăta ca părintii nostri se aflară in vremi cu mult mai grele decât acelea în care ne aflăm noi acum. Călcati dela începutul lor de atâtea popoare barbare: Goti, Huni, Gepizi, Avari, Bulgari, Pecinegi, Cumani, Tătari, înconjurati apoi de natii puternice, ca Ungurii, Polonii, si Turcii, care toti tineau a-i robi, ei îsi păstrară nationalitatea lor. O mână providentială priveghea asupra-le si îi strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o natie care in miljocul atâtor nevoi si-a păstrat nationalitatea ei in curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Această convinctie apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor si să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică si socială, care să ne facă vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a natiilor europene. Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase, nu trebue să fie numai ca un sir de oarecare întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o culoare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate; dar să se arăte poporul român cu institutiile, ideile, sentimentele, obiceiurile lui, în deosebite veacuri. Noi credem că o asemenea istorie este cu putintă.
Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac, fără îndoială că e desteptarea nationalitătii române in Ardeal, dupa un somn greu într'un jug ce de o mie de ani o împovară. Niciodată o natie mai multă vreme în robie cumplită nu zacu! Niciodată o natie robită, mai repede si intr'un timp mai scurt nu se desteptă! Mai multe veacuri trebuise năvălirii unguresti ca să poată amorti si înjuga de tot pe Români. (Subjugarea completa a Romanilor din Ardeal se facu tocmai la 1438, când Ungurii, Secuii si Sasii se uniră în contra lor de le răpiră orice drept politic, ce le mai rămăsese.) Mai putin de un veac fu de ajuns acestora spre a scutura greu si învechit acel jug. Inviere de minune într'adevar! dovadă puternică cum că nemuritor e sufletul natiilor si cum că sfânt, dumnezeesc si neperitor e dreptul lor.
Dar năvălirea, împilarea si tirania străină putu batjocori si chinui pe Român în dreptul lui si, în timpul lor, putu a-l socoti afară din legi si al privi in rândul dobitoacelor, dar nu-l putu atinge în sufletul lui, nu putu stinge dintr'însul credinta natională. Silit a închide in adâncul inimii sale, fără a puteŕ nici într'un chip a o răspândi in afară, această credintă astfel înăbusită se înfierbântă din zi în zi si cresteŕ în tărie, încât când putu izbugni, izbugnirea-i fu puternică, înversunată, pustiitoare si roditoare în fapte mărete si cumplite totdeodată.
Stim toti cine fură cei dintâi apostoli ai românismului. Cine nu cunoaste numele glorioase ale lui Sincai, Petru Maior, Samuil Klein, Paul Iorgovici, George Lazăr, cari prin scoli, prin cultivarea limbii si istoriei puseră stâlpii de temelie ai nationalitătii române si propagară ideia unitătii sale?
Ideile răspândite prin aceste lucrări literare si istorice izbucniră îndată in fapte. Horia luă securea în mână si, înmuind-o în sânge unguresc si nemtesc, scrise cu dânsa drepturile natiei române si programa politică si socială a revolutiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmară, atât în Ardeal cât si în Principate, micsorară chestia din proportiile mărete de unitate si de nationalitate ce-i dedeseră cei dinaintea lor si o mărginiră întru apărarea intereselor române de provincie si de localitate. Lor li se părů că deosebitele frângeri ale natiei au nevoie de o lucrare asupra-le în parte, spre a curătě mizeriile si spinii din casă, până a nu se uni cu totii într'acelas trup. Anul 1848, găsi pe Români într'aceste idei. Românii din Ardeal fură cei dintâi care salutară cu înfocare falnicul soare de libertate ce lumina atunci omenirea. Sânt astazi trei ani, multi din noi au văzut cu ochii lor când deputatii români din toată tara Ardealului, în număr de mai multi de cincizeci de mii, toti tărani si fii de tărani, se adunară la Blaj în câmpul numit de atunci al libertătii, ca să facă în numele natiei această declaratie:

Sunt aci întru drepturile mele!...

Nicolae BĂLCESCU
Sursa:miscarea.net

vineri, 5 aprilie 2013

Ascunzisuri la vedere


Ascunzișuri la vedere
de Cristina Sirion [caminante ]


adevăr

când toate clădirile par să te prindă pentru că toate ferestrele
au golul acela pe care-l cureți de lapte ca și cum ar fi viu
când iarna vine doar fiindcă altfel ne-am îmbina poate micile focuri din margini și nimeni n-ar mai fi ceva precis, criminalul plătit și papagalul vorbitor ce strigă întruna Ximena
atât de incredibil doar pentru că ea, Ximena, ne spune exact ce s-a întâmplat
în loc să ne oprim la sunetul pianului ca la un miros de vanilie

desen

câteodată e un oraș de ursuleți din sârmă, când se strâng împreună
apare o clădire mare din care cineva iese foarte grăbit și face-o greșeală
dăruiește o grenadă unei fete iar ea o ține în mână
ca pe-o lalea și totuși afară vibrează toți stâlpii, un schimb continuu de la care tot ce aștepți
e curajul de-al ține de mână pe cel ce în sfârșit va trece de partea ta așa cum e
așa cum ești

mișcare

orașul începe s-alerge nebun după fluturi și-i prima imagine pe care-o păstrez din mișcare
pentru că statul pe loc ucide niciun sălbatic nu și-a lăsat vreodată sufletul în poză
mă tem
de lipsa prelungirilor din jur

se-așează zăpada

pe-o stradă îngustă mai întâi
un porumbel se prinde de altul
până când totul devine atât de neted, atât de sigur încât tot albul acela-ncetează
să se mai zbată

Trupul tau este o harta pentru orbi


Trupul tău este o hartă pentru orbi
(allegro non troppo)
de Lupu Ionut Catalin [Catalin Lupu ]


1.
ridic mâinile în dreptul icoanelor tale
iar tu apari în calea mea sfioasă
cumva tristă la picioare și-n zâmbet
pentru dragoste/
cadavrele noastre s-au îmbrăcat elegant pe dinăuntru
doar-doar noaptea ne va prinde îmbrățișați
și va începe în sicrie să ningă


2.
îți datorez tăcere
cărbunele cu care te hrănești din pieptul meu
lucrurile pe care le-am întors în pământ ca să te cunosc
ochii preotului pe care i-am scos din orbite și din întuneric
numai pentru tine
pune-mi întrebări te voi asculta
îți voi împărtăși întrebările mele
iar din întrebările noastre se vor naște oameni


3.
mai rămâi atât te rog rămâi până ce
va crește iarbă din patul nostru
iar moartea va acoperi cearceafurile albe
mai rămâi până ce
ne vom fi sinucis în loc de iertare ca-ntr-o poză alb-negru
cu timpul viu privind și râzând dintr-un colț


4.
tu
poți rupe întunericul din cuvinte
îl poți amuți pe cel ce locuiește cu chirie în mine
dragostea ta este cântecul din capătul unei străzi pustii
ce aduce doctorii la ușa apartamentului meu
tu vii dintr-o amintire de undeva
iar acolo nu moare niciodată nimeni când se respectă sabatul

Foamea ruseasca de spatiu si ruga lui Petre Tutea pe ranga


FOAMEA RUSEASCĂ DE SPATIU SI RUGA LUI PETRE TUTEA PE RANGĂ
de Simion Ghinea

("Silogismul Slav", Col. Document)

 Când a isbucnit revolutia rusă în Februarie 1917, nimeni nu putea să prevadă urmările ei: in Rusia, in Europa si cu atât mai putin pe celelalte meridiane. Unii au văzut in această "schimbare epocală" o problemă de ordin intern. Era răsturnat un regim despotic, care dura de secole si, se subîntelegea, că cel ce-i va urma va fi mai deschis reformelor, mai tolerant, mai in conformitate cu normele civilizaliei europene. Tarul fusese arestat si la cârma tării se instalase social-democratul Kerenski: ceea ce l-a făcut pe Presedintele american, Willson, să se bucure si să felicite poporul rus pentru că alesese calea cea buna, optând pentru democratie; că, in sfarsit, se trezise la o nouă viată, zdrobise tirania si putea decide de aici încolo de propria-i soartă. Evenimentele ce au urmat vor arăta însă că Willson, grăbindu-se cu felicitările, se bucurase degeaba. Americanul si rusul vorbeau fiecare pe limba lui, si mai ales gândea fiecare după*censored*îl ducea mintea. Noul regim, care trezise atâtea sperante, n-a durat decât din primavara pâna in toamnă, când asediat de bolsevici, in Palatul de Iarnă din Petrograd, Kerenski scapă cu viată sărind pe fereastră: dispărea din scenă pentru totdeauna, spre a-i face loc lui Lenin.
 Ideologia bolsevică va fi comparată mai târziu de oamenii lucizi, cu epilepsia, cu cancerul, cu schizofrenia si mai recent cu Sida, boli incurabile, împotriva cărora nu te poti apăra. Te apucă groaza, într-adevăr, la gândul că regimul instaurat de Lenin în acea zi nefastă de 25 Octombrie, avea să transforme umanitatea într-o junglă: in cei care vânează si cel vânati; in care numărul călăilor va fi mai mare decât al victimelor. Dar cine putea să prevadă atunci cumplita tragedie prin care avea să treacă omenirea? S-a auzit totusi o voce in acele zile in care Răul triumfase; si această voce profetică era chiar a unui rus. Este vorba de scriitorul Leonid Andreev care, depe patul său de suferintă din Finlanda, unde se refugiase, a mai putut adresa, înainte de a muri, pateticul său strigat de alarmă: "SALVATI OMUL!" Nu era vorba doar numai de poporul rus, ci in general de Om, cu majusculă, amenintat in rădăcinile sale ontologice de fiintă religioasă. Nimeni nu l-a auzit pe Andreev, istoria, cu amestecul ei de sublim si ridicol, cu drame si comedii si-a văzut de drum. Marx se născuse in Germania. Aici îsi redactase faimosul Manifest, prin care chema la unire si luptă, proletariatul din toate tările, spre a zdrobi vechea si nedreapta orânduire socială. Si tot Germania îl va aduce pe Lenin in Rusia, din exil, într-un vagon plumbuit, pentru a-l debarca de la putere pe Kerenski, in schimbul iesirii tarii sale din război. Dar ironia istoriei nu se va opri aici. Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, va fi dat jos de pe tron si arestat de un Comando de revolutionari socialdemocrati, spre a-l răzbuna parcă pe tovarăsul lor Kerenski, care dăduse, cu un an in urmă, bir cu fugitii. Intr-un fel, Hrusciov avea dreptate când, in 1956, îi spunea Cancelarului Adenauer, cu umorul mujicului rus: "Marx s-a născut la voi, nu la noi. Si tot voi i-ati dat o mână de ajutor lui Lenin ca să ia puterea. Asa că voi, germanii, ati încurcat-o, voi descurcati-o acum."
 La nasterea si consolidarea imperiului bolsevic, contribulia Occidentului a fost decisivă: din calcule politice eronate, din interese materiale meschine, din necunoasterea naturii satanice a bolsevismului si a modului de gândire a slavului care "are alte încheieturi organice decât ale europeanului."
 Monstrul rusesc este odrasla Occidentului crescută la sânul său cald. Desi între spiritul european si spiritul slav există o prăpastie de netrecut. Rusul se deosebeste de restul Europei, nu numai prin gândire, ci si prin comportament. Voltaire povesteste in a sa "Istorie a Rusiei sub Petru cel Mare",*censored*tarul in timpul unui ospăt dat de Electorul Prusiei la Königsberg, a tras sabia împotriva favoritului său Le Fort si*censored*tot el a regretat, recunoscând că desi voia să-si reformeze natia, nu era încă in stare să se reformeze pe sine. Două sute de ani mai târziu, Nikita Hrusciov îsi va da si el în petec ca orice rus care se respectă. La una din sedintele Adunării Natiunilor Unite, si-a scos pantoful si l-a aruncat în capul vorbitorului care critica Uniunea Sovietică.
 Ar fi o nebunie să încerci să explici*censored*si de ce a acceptat diplomatia Occidentală de-a lungul timpului toate ofensele si obrăsniciile rusilor.*censored*si de ce ingăduie si în zilele noastre unor barbari să-i terorizeze pe românii din Basarabia si să-i ucidă pe Ceceni în tara lor si în acelasi timp să te declari de partea ucigasului Boris Eltîn, să-i acorzi împrumuturi de miliarde de dolari sub pretext că el n-ar putea altfel să instaureze libertatea si democratia în tara lui.
 Secolul XVIII poartă denumirea de Secolul Luminilor (Nu-si prea merită acest titlu dacă se are în vedere că acum au lor profanările si incendierile lăcasurilor sfinte, cortegiul de asasinate in masă pe care le-a târât după sine Revolutia Franceză). Secolului al -IX-lea i s-a mai spus si secolul nationalităilor. Lenin numeste secolul XX, secolul declonizării, sfârsitul imperiilor coloniale. A fost singura sa profetie care s-a adeverit. Despre imperialismul ideologic bolsevic, despre, Rusia, ultima "temnită a popoare1or", nu suflă însă un cuvânt. E sigur de viabilitatea si eternitatea ei. O întrebare mai persistă în acest sfârsit de secol si de mileniu. Va fi numit secolul XXI secolul în care vor dispare ultimele vestigii ale imperialismului? Se vor nărui de la sine prin propria lor neputintă? Sau popoarele cărora li se pregăteste o "nouă temnită" vor avea de plătit un nou tribut de sânge?
 In timpul lungilor anchete de tip bolsevic, Petre Tutea a fost pus pe rangă, si bătut la tălpi, pentru că refuza cu încăpătânare să recunoască că Basarabia este pământ rusesc. Ideea că Europa va trebui reconstruită pe baze crestine in granitele Imperiului Roman dintre Atlantic si Nistru, devenise o obsesie pentru filosof: "Si cu rusii ce facem?" l-am întrebat. "Rusii nu sunt europeni. A spus-o Blaga si trebuie: să-l credem. A spus-o si Eminescu si trebuie să-i credem pe amdndoi. Rusii n-au decat se incalece pe cai si sa treaca Uralii in Asia. Acolo e locul lor, in Siberia. Intre gheturile polare, unde isi pot potoli nesfarsita lor foame de spatiu."
 In timp ce se afla pe rangă Tutea se gândea că, odată ajuns in cer, o să-l roage pe Dumnezeu să tragă o retea de sârmă gbimpată între români si rusi. Ca măsură de sigurantă. Ca nu cumva rusii transformati in draci împielitati să dea năvală peste el. Intr-o zi este dat pe mâna altui anchetator care îl ia cu binisorul: "Stiu că esti legionar. Si ca orice legionar esti fanatic, când îti intră in cap o idee, ca să nu-i spun o prostie, te tii de ea pana mori. Dar hai să discutăm acum ca doi oameni pasnici care fac apel la ratiune. In defnitiv ce vrei tu, să ne batem cu marea Uniune Sovietică? Stii bine că asta-i nebunie curată. Ia exemplu de la George Călinescu care declara in campania electorală din 1946 că românii n-aveau ce căuta in 1941 in Basarabia, fiind pământ sovietic..." La care cel anchetat îi luă vorba din gură: "Există o deosebire între noi doi. Călinescu s-a născut la Brăila, oras cosmopolit, plin de toate scursorile levantino-balcanice, pe când eu m-am născut in tinutul Câmpulungului, acolo unde s-a născut si limba română." Anchetatorul dă dovadă de răbdare de fier, pare decis să nu-si iese din tâtâni si-i oferă o tigară Kent. Tutea se tine însă bătos, nu vrea să facă nici cea mai mică concesie. Nu fumează tigări americane: americanii ne-au vândut rusilor la Ialta si-i dispretuieste deopotrivă si pe unii si pe altii; si unii si altii sunt la fel de imorali. Apoi îi tine o lectie despre socialism. Romanii nu dau si n-au dat niciodată doi bani pe socialism, Românii sunt un popor cu capul pe umeri, ei au învălat din experienta lor istorică, că nu tot ce zboara se mănânca. Un exemplu îl constituie Titu Maiorescu. Pe când se afla in Germania la studii îl cunoaste pe Lassalle. Incă de la prima întâlnire seful socialistilor îi pune gând rău tânărului roman care strălucea prin inteligentă si cultură motiv să-l câstige pentru ideile sale, la modă in Apus, nestiind că Maiorescu tinuse o conferintă la Iasi in care criticase socialismul in termeni cat se poate de răspicati: vine in acest scop in tara noastră dar aîci il paste nenorocul. Cade răpus in duel cu Racovită, care se întâmplă să fie însusi vărul doamnei Maiorescu. Astfel a esuat prima tentativă de a implanta himera socialismului într-un teren virgin*censored*erau Tările Române la acea vreme când oamenii din partea locului nu fuseseră contaminati încă de această molima egală cu o rătăcire a mintii omenesti.
 Moartea lui Lassalle a fost de rău augur pentru soarta socialismului in România. Spre deosebire de toate celelalte popoare din Europa, lozincile socialiste, pe cât de naive, pe atât de ispititoare n-au stârnit nici un interes si nici un ecou in sufletul românilor. Aflăm de la N. Paulescu, adversar neîmpăcat al acestei ideologii de un materialism respingător, si fără Dumnezeu, că partidul socialist a fost importat mai târziu, in 1875, de doi revolutionari rusi: un ortodox Petrof si un evreu, Nahum Katz, care îsi luă numele de Dobrogeanu Gherea... Cu ei s-a asociat mai întâi un tigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câtiva tineri, - si prima asociatie comunistă fu fondată. Ea n-avu alti membrii decât niste lucrători evrei. Socialismul era condamnat in România să apere interesele streinilor, sau să dispară. Practic a dispărut: influenta ideilor socialiste in societatea rornânească a fost ca si nulă. A reapărut, dar in altă ipostazâ, impus dupa cel de-al doilea război mondial, prin forta armelor si concursul puterilor Occidentale.
 Socialismul s-a născut in Apus. Dar nouă românilor ne-a venit din Răsărit, prin filiera rusească. In privinta ideologiilor din acest secol, românii n-au imitat nici Apusul nici Răsăritul. Din lupta crâncenă dintre întuneric si lumină, dintre haosul spiritului asiatic si ordinea morală a Europei Crestine, s-a născut Miscarea lui Corneliu Codreanu. Avea dreptate Petre Tutea când îi spunea anchetatorului: "Dacă scap de aici, dacă nu mă omorâti, am să propun Academiei să scoată din Dictionarul Limbii Române cuvântul Socialism. Si la cuvântul rus, generatiile viitoare să citească: asiatic rătăcitor, care a nimerit din greseala lui Dumnezeu in Europa".
 Nietszche anuntase moartea lui Dumnezeu si nasterea supraomului. Profetia sa care friza dementa si ridicolul se va dovedi mincinoasă. Dumnezeu n-a merit, iar supraomul său se născu mort, in schimb apăru in secolul următor o noua specie: subomul de stirpe rusească care invadă întreaga planetă. Care, acolo unde va pune piciorul, va încerca să-L ucida pe Dumnezeu, lăsând urme adânci ce nu se vor sterge usor. Vor trece decenii, poate un secol-două, până când umanitatea să-si vină in fire.
 Omenirea a fost dominată timp de sapte decenii de strategia tezei marxiste după care Răsăritul ar fi fost in metaistorie paradisiacă, iar Apusul in preistoria infernală. Din această conceptie se naste si strategia care a dominat peste patru decenii in raporturile dintre URS.S. si satelitii săi (D. Nacu). In 1970 H. Kissinger, credea că "sfidarea (comunistă) este fără sfârsit, că nu va dispare, si că strategia americană trebuie să se adapteze." In 1975, împreună cu Sonnenfeldt, tot Kissinger crede in necesitatea de a mentine aceleasi raporturi doar câteva... secole. După 1989, prăbusirea monopolului partidelor comuniste, strategia dominantă inspirată de conspiratia unor forte oculte pare să-l confirme pe F.*censored*uiamma după care pozitiile ar fi inversate: Apusul s-ar găsi in postistoria liberală, iar Răsăritul in istoria sclavagistă. In această strategie Neamurile din Răsărit riscă să fie aservite unui alt sistem, mai subtil, dar mai totalitar, pentru veacuri, de nu pentru un anumit mileniu.
Această strategie e prea monstruoasă ca să aibă sorti de izbândă. Ar însemna să admitem triumful Răului absolut in lume, abandonarea Omului pentru totdeauna in bratele Satanei. Totusi, spaima metafizică de care era stăpânit filozoful român Petre Tutea, că am putea avea deaface cu rusii chiar si pe lumea cealaltă, ne da fiori nouă celor care i-am supravietuit. El n-a mai apucat să-l audă pe Jirinovski*censored*îi incită pe rusi prin discursunle sale incendiare, să se pregătească pentru cucerirea Continentelor; nici sa-l vadă pe Boris Eltîn*censored*le râde in nas lui Clinton si lui Khol când acestia vorbesc despre incalcarea Drepturilor omului in Cecenia; nici*censored*este tinut in cusca grupul Ilascu pentru ca au indraznit sa afirme dreptul Basarabiei de a se reintregi cu Patria Mama.

Simion GHINEA
("Silogismul Slav", Col. Document)
Sursa:miscarea.net

miercuri, 3 aprilie 2013

Ion Pravale

 ION PRĂVALE                                                                                                                                   
de Alexandru Gregorian


In fiecare toamnă ar şi ar
Deacinda tot pământul.
Mă frâng pe plug
Cu soarele'n spinare şi cu vântul
Şi inima mi-o'ngrop aprinsă, rug,
Sub brazdele de tină,
Iar sufletul mi-l coc mereu
In spice de lumină.

Din braţe-mi fac secerătoare
Ş'adun sub cer -dar cui adun? -
Grămezi de chihlimbare,
Şi'n fiecare seară
Mă culc tot mai flămând
Cu snopi de stele subţioară
Şi Pâinea lunii rumenă în gând
Drept cină.

Doamne, sunt chipul Tău: Ion Prăvale!
In fiecare toamnă seamăn
Şi niciodată nu culeg.
Mereu mi-s mâinile mai goale,
Că aurul rodit în vară, geamăn,
Nu eu, ci hoţii îl culeg.

Alexandru Gregorian
Almanahul "America", 1958

In zile grele

ÎN ZILE GRELE                                                                                                                                    
de Alexandru Vlahuţă


Ne-a risipit furtuna pe drumul pribegiei,
Şi nu mai ştim de-ai noştri, nici ei de noi nu ştiu...
Cu gândul doar, pe negre întinderi de pustiu,
Ne căutăm, ca orbii, în volbura urgiei.

Citeam, şi-mi păreau basme, cum se lăsau pe ţară
Întunecate oarde, ca norii de lăcuste.
Vuia'n văzduh năvala puhoaielor din puste,
Cum răpăie pământul sub ploile de vară.

Citeam de lanuri arse, de sate pustiite,
Femei, cu prunci în braţe, prin codri rătăcind,
Câte-un bătrân ce cată, din vârful unui grind,
Cum trec, mânaţi în cârduri, ca turmele de vite,

Cum trec, duşi în robie, subt bici, feciori şi fete,
Şi carele'ncărcate cu bogăţia ţării,
Şi'n urmă, cât bat ochii, în limpezişul zării,
Grămezi de scrum din toată strânsura pe-ndelete...

Citeam şi-mi păreau basme. Şi iată că destinul
Vru să trăiesc aievea acele zile grele;
Şi văd cum calcă lifta pământul ţării mele,
Cum tot avutul nostru ni-l bântuie străinul:

Să nu mai ştiu nimica de cei rămaşi acasă,
Decât că e vrăjmaşul stăpân pe soarta lor...
Gândindu-mă la dânşii, muncit de griji, de dor,
Stau în adâncul nopţii, cu coatele pe masă,

Şi-i văd săpând la şanţuri, bătuţi, bolnavi, sub zloată
Moşnegi căzuţi pe drumuri, femei batjocurite
În jurul lor, copiii cu braţele ciuntite
Înfăţişează jertfa şi jalea ţării toată.

Şi-atunci tresar sub gândul că prea am trăit bine;
Prea mult am râs; prea'n toate vedeam numai un joc...
Şi trebuia să vie acest năprasnic foc,
În larg să ne deschidă drum nou, printre ruine.

Fii binecuvântată, fecundă suferinţă,
Tu ce ne eşti trimeasă de veşnica dreptate
Să curăţi neamul nostru de vechile păcate,
Să faci din el o'ntreagă şi singură fiinţă!

M-ai învăţat, durere, ce e să ai o ţară.
Şi'n inima-mi rănită adânc ţi-ai scris cuvântul:
Cu sânge şi cu lacrimi va să frămânţi pământul
Din care-aştepţi viaţa cea nouă să răsară.

 Al. Vlahuţă

Poduri si sosele

 PODURI SI SOSELE                                                                                                                     
de Ion N. MANZATTI


Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea
Nr. 12, 1973

AMINTIRII LUI LILICĂ POPESCU

 Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile. Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile.
 Mă întorc cu cincizeci de ani in urmă si ma văd pe mine, voluntarul din 1922-23 prezentându-ma timid, aproape înfricosat, la regiment, in dealul Cotrocenilor spre a fi înrolot. Terminasem liceul, mă înscrisesem la universitate ca să câstig un an, urmând a face întretimp stagiul militar la Scoala de Geniu, ca elev cu termen redus. Desi fusesem cercetas pe front in războiul din 1916, având dreptul la scutirea de stagiu cu directa avansare la grad de ofiter, am tinut a face armata dintr'un spirit de naturală disciplină. Nu trebue uitat că noi fusesem generatia „idealului national", crescută în atmosfera patriotică a epocii.
Imi amintesc a fi întâlnit la regimentul de „Specialităti" comandat de colonelul Brăiloiu (transformat apoi in regiment de „Transmisiuni" sub comanda colonelului inginer Costică Fomelescu) -, unde m'am prezentat la vizita medicală spre a prelua totodată echipamentul cazon, vreo câtiva prieteni fosti colegi de scoală sau cercetăsie. Erau printre altii Victor Aguletti, mai târziu avocat la Institutul Cooperatiei, Alexandru Deli Ionescu, zis Americanul, viitor inginer de petrol si Sandu Racotă, zis Felinar, deasemenea viitor inginer petrolist. Deli lonescu, băiat de familie bună, având o minunată casă pe bulevardul Catargiu lângă Piata Romană, vecină cu imobilul pictorului Pătrascu, poseda între altele un pian automat asezat lângă fereastră la parter. Vara, când mergeam la el, deschideam larg geamurile, puneam la pian un sul cu vreo baladă de Chopin sau concert de Rachmaninof, iar noi ne asezam pe rând pe scaun, cu mâinile pe clape simulând a cânta cu gesturi concertistice, agitate. Din stradă nu se vedea decât bustul aplecat asupra clapelor. Se aduna lumea sub fereatră să asculte, printre altii si domnisoarele Pătrascu, aplaudând frenetic la sfârsit, fără a-si da seama de înselătorie, că anume pianul era automat.

* * *

 Racotă, de străveche familie, măsura în înăltime doi metri si opt centimetri. Nu îl întreceau în Bucuresti decât Gogea Mitu, monstrul de doi metri si douăzeci, care apărea ca fenomen al naturii în baraca proprie cu taxă de intrare, la Târgul Mosilor si un tânăr student Poiană, de doi metri si zece, fratele unui căpitan medic. Sandu se prezentase voluntor la stagiu din acelasi spirit de Patriotism. Bătrânul boier Racotă nu pricepea ca feciorii săi să se sustragă unei îndatoriri nationale.
 Intrasem împreună la vizita medicală si căpitanul doctor Vasiliu, zis Faraboeuf, doar privindu-l superficial fără să-l examineze, îl propuse pentru reformă cu mentiunea "suferind de gigantism". Lui Racotă i se umeziră ochii de lacrimi, considerând că nu merita asemenea ofensă. Era înalt într'adevăr, dar de proporiii perfecte si un cap de indiscutabilă frumusete. Numeroasele interventii la Ministerul de Război consimtiră ca până la urmă să fie acceptat la stagiu, devenind unul dintre cei mai dragi si leali camarazi. Când ne fură distribuite uniformele largi de stofă aspră mirosind a stână, lui Racota i se dădură două mantăi, urmând ca una să o facă vestal, deoarece in mogazie nu exista nici unul potrivit pe măsura sa. La antipod ca înăltime, Radu Râmniceau zis Piscot, cu ai săi un metru si cincizeci si opt, a fost cel mai mic elev al scolii.*censored*extremele se atrag, Radu si Sandu deveniră cei mai buni prieteni. Când ieseau împreună pe stradă, păreau un dresor păsind alături de girafă sau un cătelus nou-născut alături de un dulău St. Bernard. Pe bietul Racotă, când îl vedeau suratele din mahalaua Cotrocenilor atât de înalt, îsi făceau cruce ori îsi scuipau în sân.
 Voi mai cita câteva nume dintre camarazii de atunci, cu situatiile ocupate mai târziu in viata publică bucuresteonă: Scarlat Costinescu, magistrat consilier de Curte, - Vlad Bărbătescu, avocat, - Dan Geblescu, ministru plenipotentiar, - Trissonimo, presedinte de tribunal, - Stelion Ionescu, faimos avocat comercialist, - O.C.C. Demetrescu, secretar general al Ministerului de Finante, - inginerii Zahareanu, Mătăsaru, Rudberg, Bratu, Beb-Butculescu, - architectul Alexandru iliescu, - avocatii Paul Nedelcovici, Octav Luchide, ambii căpetenii sportive, - Calmi, Bally, Remus Mugur s. a. - Nu voi uita pe printul Constantin Cantacuzino zis Saccară, fiul Nababului, coproprietor cu frate-său Alecu, admirabil exemplu uman, al somptuosului palat din Calea Victoriei si castelului Zamora din Busteni. Cantacuzino se prezentase la stagiu cu o întârziere de trei luni, înapoindu-se dela Paris, unde fusese in vacantă. Profitase de faptul că maică-sa Alexandrina, era bună prietenă cu generalul Christescu, seful Marelui Stat Major, a cărui aureolă după sfârsitul războiului era imensă. Patru nume mari dominau viata de atunci: generalii Eremia Grigorescu, Averescu, Dragalina, Christescu. Fuseseră eroii frontului si ai tacticei operative. Generalului Prezan, alt nume de mare rezonantă in Iasii din 1917, nu i se atribuiau decât merite salonarde si prietenia cu partea femeiască a palatului regal. Cât despre Averescu, devenit apoi prim-ministru, avea si un cântec, adevărată melodie populară:
Să trăiască Averescu,
un erou între eroi,
care ajută si sustine
invalizii cle război!

* * *

 Cantacuzino, la adăpostul numelui istoric si al relatiilor vaste, spera să treacă prin militărie ca pestele prin apă. Sfida pur si simplu viata ostăsească. Inadaptabil si civil până in vârful unghiilor, provoca zilnic incidente. In vremea aceea nu exista posibilitatea unei libere discutii, a unui comert de idei cu superiorii. Noi elevii, adesea mai preparati intelectualmente decât unii ofiteri, trebuia să răspundem stereotip, fără a crâcni, cu "am înteles, să trăiti". Doar Cantacuzino era discursiv, contradictoriu, replicând superiorilor cu expresii prohibite ca evident, natural, imposibil, - numindu-i in mod burghez „domnule Mănescu" sau „domnule Iorgulescu", în loc de domnule maior si domnule colonel.
 Intr'o bună zi sosi pe plooie la regiment cu taxiul, in uniformă, cu umbrela pe brat, dar cu pălărie in loc de chipiu, spunând că i s'a udat si că se temea să nu răcească la cap. Bietul de el, a trăit mai mult in închisoarea scolii, fiind consemnat săptărnâni in sir de a merge in oras. Sperase să scape ieftin de militărie, însă la examenul de ofiter fu respins si trimis la trupă, spre a completa stagiul cu alte sase luni, ca simplu soldat. Se făcură interventii si enorme presiuni, insă colonelul Iorgulescu rămase inflexibil.
Mai tărziu, Baccară, soldat de planton la poarta regimentului, ne dădea onorul când noi, fostii camarazi avansati elevi-plotonieri, intram in curtea cazărmii.

* * *

 Victor Aguletti părea croit pentru militărie. Se dovedea impecabil la studiu, dar mai cu seamă la instructia individuală, provenind dela faimosul liceu militar Mănăstirea Dealului. Adesea seful companiei noastre, locotenentul Mărgărit, îl punea să ne comande în locul său. Executa miscările de parcă ar fi petrecut întreaga viata sub arme. Insă în fond era recalcitrant si antimilitarist. Ca si Cantacuzino, fu consemnat zile în sir in închisoarea scolii pentru acte de indisciplină. Ultimul gest era să-l coste eliminarea. Povestea în gura mare următoarea anecdotă:
 Un cetătean avea teribile dureri de cap. Dădu fuga la medic. După un consult sumar, acesta îi spuse:
 - Uite ce e, dragul meu. N'am timp să te examinez amănuntit. Lasă capul aici si vino poimâine să-l iei înapoi, odată cu rezultatul!
 Zis si făcut. Omul lăsă capul la doctor si plecă. Trecură luni, dar nu se mai prezenta să-Il retragă.
 ... Intretimp se făcuse ofiter de infanterie.
 Locotenentul Mărgărit, infanterist convins, auzi gluma la rândul său. Inghitind în sec, raportă comandantului scoalei insolenta elevului cerând eliminarea pentru ofensă armatei. Dar colonelul Iorgulescu, convins ofiter de Geniu, reduse proportiile incidentului, aplicând elevului sugubăt doar câteva zile de închisoare.
 O altă glumă cu infanteristii, povestită de Aguletti, din fericire neauzită de superiori, era următoarea:
 Un ofiter de infanterie, socat in timpul unor manevre din pricina exploziei unui srapnel, fusese internat la balamuc. Intr'o zi medicul îl găsi la masă, aplecat pe o hârtie cu condeiul în mână.
 - Ce compui acolo? îl intrebă cu blândete.
 - O scrisoare.
 - Pentru cine?
 - Pentru mine.
 - Si ce scrie în scrisoare?
 - Nu stiu. Încă nu am primit-o!
 Victor Aguletti era fiul profesorului meu de Istorie la liceul Milai Viteazul. Cinci frati si surori, care de care mai năzdrăvan. Una dintre fete, Cornelia, a fost marele meu amor de adolescentă. Nu străluceam la cursul de istorie al tatălui său. Cu chiu cu vai luam nota cinci sau sase. Însă la lucrarea scrisă aveam mereu nouă sau zece. Secretul era simplu. Când bătrănul Aguletti ducea acasă tezele pentru corectură, Cornelia o substituia pe a mea cu una fabricată pe indelete la domiciliu, copiată cu mici variante după insusi tratatul de Istorie a lui Aguletti.
 - E ciudat*censored*la oral te bâlbăi ca prostul, in timp ce la scris esti aproape perfect!
- Vedeti, domnule profesor, la scris am timpul să mă concentrez, reflectez. Sunt un timid de felul meu. La oral mă simt stânjenit de modul Dv. de a examina. Iată dece la Istorie am avut mereu media sapte sau opt. Mă depăsea doar Victor Hillard cu media nouă, castigată pe merit.

* * *

 În ordinea înăltimii, după Racotă venea Costinescu, cu un metru si optzeci si cinci. Se trăgea din familia Costinestilor, proprietarii fabricilor dela Sinaia, având un bunic fost ministru de Finante. Educat, echilibrat, de admirabil comportament in orice ocazie, suporta cu resemnare vicisitudinile milităriei fără a apela la interventii spre a obtine avantagii personale. Cu temperamentul si probitatea sa era destinat unei frumoase cariere. Intrând in magistratură, cuceri in scurtă vreme gradele, devenind doar după câtiva ani consilier de Curte. Lui i se atribue o întămplare cu iz de anecdotă.
 Era zi de audiere de martori la tribunalul penal din Bucuresti. Costinescu ascultase pe rând diversi cetăteni strigati pe nume de către aprod. Considera incheiată sedinta, ridicându-se să părăsească aula, când pe usa întredeschisă îsi făcu aparitia un cap timid:
 - Să trăiti, dom'le judecător...
 - Treci încoace! replică Costinescu întrerupându-l.
 Pune mâna pe cruce si spune după mine...
 Cetăteanul schită un vag gest de nedumirire.
 - Hai si nu mai pierde timpul. Pune mâna pe cruce! Mai întâi, numele, pronumele, adresa.
 - Nae Petrescu, de meserie demobilizat, cu casa in soseaua Bunăparte 33, Bucuresti, judetul Ilfov.
 - Acum repetă după mine: Jur cu mâna pe cruce a spune adevărul si numai adevărul!
 - Jur pe sfânta cruce să spui adevăru' si numa' adevăru'!
 - Ei, acum da-i drumul! zise Costinescu cu aparentă severitate.
- Dom'le judecător. Uite despre ce e vorba. M'a trimes conita să vă poftesc acasă, că v'a venit mosafiri!

* * *

 În mod exceptional în anul 1922 se constituiră pentru noi două divizii, două clase de elevi externi, pe lângă cazarma Malmaison. Scoala militară de Geniu din Cotroceni Primise in acel an un mare număr de înscrieri pentru cariera de ofiter activ, astfel că nu ne mai putea adăposti si pe noi rezervistii. Un adevărat dar ceresc, deoarece seara puteam veni să dormim acasă, mai cu seamă sa ne spălăm după instructia si culcările ce ne tăvăleau prin praf, noroi sau zapada.
 Comandantul scolii era colonelul Iorgulescu, figură prestantă, unul dintre putinii ofiteri cu barbă lungă, neagră, ŕ la Vodă Carol 1, contrastând cu celebra barbă albă a amiralului Scodrea. Director de studii fusese numit maiorui Mănescu, totodată profesor de Căi Ferate, iar pentru partea instructiei militare eram comandati de otfiteri de Infanterie. Dat fiind că o bună parte fusese dedicată studiilor, cu exceptia Tacticei Infanteriei si Artileriei predate respectiv de colonelul Rony si maiorul Brăbetianu, restul cursurilor tehnice ne erau predate de ofiteri de Geniu, in largă măsură specializati ;o universitătile din tară sau străinatate. Voi mentiona doar pe doi dintre strălucitii ofiteri de atunci: maiorul Marin Cioroianu, devenit apoi primar de sector la Bucuresti; - pentru cursul de Poduri si Sose!e; celalalt era căpitnnul Ion Gheorghe, generalul de mai târziu si ambasador al tării la Berlin. Impecabili ca metodă de învătământ si expunere, puteau rivaliza cu oricare docent de scoală politehnică.
 * * *
 Prima zi de militărie fu si prima zi de tuns la piele, numărul unu. Cădeau pe altarul patriei coame blonde si negre îngrijite ani in sir cu brillantină si cosmeticuri, admirate de fetele de liceu sau invidiate de bărbatii cu chelie. Asa am rărnas până la sfarsitul stagiului, timp de un an. Dădusem exomenul de ofiter si ne preparam a fi demobilizati, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne poci pentru ultima oară, tunzându-ne la piele. Disciplină sau simplă răzbunare, am intrat în viata civilă cu capul ras ca o gulie, însă fără talentul si farmecul faimosului chel al ecranului, Yul Brynner.
 Studiile decurgeou in mod normal, in afară de obligatoriile glume de prost gust, provocate la orice vârstă de vialta in grup. Se tăiau nasturii dela manta ori epoletii, se puneau benzi de hârtie sub cureaua din interiorul chipiului încât in grabă nu îti mai intra în cap, se trăgea banca la intratul ofitterilor in clasă, astfel că la comanda de "stati jos" siruri întregi de elevi cădeau pe podea, - se schimbau baionetele Lebel cu cele Manlicher si alte asemenea giumbuslucuri, cu grele consecinte pentru regulamentul rigid al vietii militare depe vremuri. Imi povestea un prietcn, genera!ul George Garoescu, care urma un curs special la Scoala de Război, că si la vârsta lor îsi făceau cam aceleasi glume. In timpul cursurilor se împungeou cu ace pela spate, îsi schimbau chipiurile din cuiere, sau îsi trăgeau banca.
 Chiar fără o pregătire tehnică preliminară, reuseam a face fata cursuri!or si aplicatiilor pe teren, fie de Căi Ferate, Topografie, Istorie, Distrugeri militare, Transmisiuni, ce implicau cunostinte de matematică, fizică sau chimie, deprinse din liceu. Mai greu o duceam cu instructia. Nu exagerez spunând că in acea vreme, a face serviciul militar însemna a te pregăti de război, suferind aidoma rigorile impuse de viitoarele bătălii, rare ori câstigate. Efortul cerut chiar nouă elevilor rezervisti, era exceptional. Doar tineretea ne dădea puterea a-l duce la bun sfârsit. Marsurile de zeci de chilomeiri prin ploaie si zăpadă, cu ranita si arma la spinare, instructia individuală sau colectivă pe o temperatură de 20 grade sub zero, solicitau si ultima celulă biologică. Doar la o lună dela începutul stagiului, câtiva camarazi căzură victime, răpusi de congestie pulmonară sau tuberculoza, printe altii Remus Mugur si Bebe Angelescu. Săptămăni în sir pe platoul Cotroceni ori pela Bucurestii-Noui sau Ciurel, repetam până la obsesie comenzile. Visam si nooptea „elev la dreapta", „elev la stânga", „drepti", „culcat", „la piept ataca si 'mpungeti", desi in viata de apoi nu mi-a fost dat să împung pe nimeni cu baioneta.
 La iesirea din cazarmă in drum spre câmpul de instructie sau poligonul de tragere, locotenentul Mărgărit dădea tonul cu vocea stridentă, falsă. Apoi ordona sacadat: „Companieee, cu cântecul înaintee, mars!" Ne executam pornind tantosi cu pasul stâng, blestemând în gând soarta si pe comandant.
 * * *
 Reusisem a organiza un cor onorabil, având printre noi câteva voci de convenabi1a calitate. Trei erau melodiile favorite ale locotenentului, socotite bune de mărsăluit: Din cer din locuri sfinte, El-Zorab, Ai rumenă gurită.
 ,,Din cer din locuri sfinte", vechi mars românesc cântat prin clasele primare sau chiar când mergeam de Crăciun cu steaua, îsi avea oarecare contingentă cu calitatea noastră de militari, deci patrioti prin definitie:
,,Din cer din locuri sfiiinte,
un glas dumneze-esc
soptit-a printre steeele
 spre neamul românesc cel vitejesc:
poopoo-popor al lui Traiaan,
meeni-menit ca să renalte,
din fal-, din falnicii Carpaati
 reeenu-renumele roman."
 Versuri de două parale sau "parsive",*censored*le denumea Victor Aguletti, fredonând printre picături ultimul slagăr la modă in periferia bucuresteană:
Paraschiv, Paraschiv, Paraschiv,
 D'aia îmi placi, căci esti parsiv.
 In orice coz "Din cer din locuri sfinte" era mai comestibil, fiind sustinut de o muzică agresivă, bine ritmată. Insă celealte două asa-zise marsuri atât de plăcute locotenentului Mărgărit, care le adusese cu sine dela regimentul 6 Mihai Viteazul unde comanda un ploton de oameni dela tară, sunau monstruos in gura noastră de modesti intelectuali sub arme. Le cântam jenati, neavând încotro, mărsăluind pe străzile capitalei, in speranta că trecătorii, văzând banderola galbenă dela chipiu si tresa de elev cu termen redus, îsi vor da seama că suntem victimele circumstantelor. Nu as putea spune care dintre cele două cântece era mai idiot! El Zorob, compus pe faimoasa poezie a lui Cosbuc (La pasa vine un arab), sau celălalt, adaptat pe melodia unui vechi foxtrot frantuzesc. Totusi in periferie înregistram enorm succes când, acuzând destinul pe voci, intonam războinic:
„De-atât' amar îndelungat
nevestii mele i-a secat
al laptelui izvor,
 al laaaptelui izvor."
De prisos a adăuga că nici unul dintre noi nu era însurat si că nici vorbă nu putea fi de lapte în sânul familiei. Doar Victor Aguletti avea in gând să se însoare la sfârsitul stagiului. Incercam a-l convinge de contrariu:

 - Măi Victore, căsătoria e un simplu ospăt nuptial, la care desertul ti se severeste ca prim fel de mâncare.
 Dar Victor se încăpătâna să mă creadă.
 * * *
 Merită a fi transcrise în întregime cuvintele celuilalt pseudo-mars cu care cuceream mahalaua bucuresteană in nesfârsitele plimbări fortate prin suburbiile capitalei:
„Ai rumenă gurită
Conită, conită.
Să te'nsotesc acu?
 Ea da din cap că „nu".
Amorul mă apucă
Duducă, duducă,
Ai milă si de noi,
 Căci mergem la război.
 Refren
Ah conită, ce plăcut,
Ai o talie si-un picior nemaivăzut.
Dac'ai vrea să vii cu noi,
 Nu ne temem de război.
 Cu deosebire lucrătoarele, iesind dela fabricile din jurul orasului, se dovedeau sensibile la euforia nostră melodică. Acestui amănunt se datoreste faptul că inginerul Mircea Ciupercescu, devenit mai târziu directorul general al Postelor, reusi a cuceri gratiile unei fete dela Regia Monopolurilor Statului, un fel de "Carmen" editie bucuresteană. Dar întâmplarea era să-l coste viata.
 Într'un moment de repaos in fata manufacturei de tutun Belvedere, Ciupercescu adresă câteva fraze prea dulci unei june lucrătoare dela fabrica de tigări. Ca prin farmec răsări un individ, care scotând un pumnal, îi aplică vreo câteva lovituri în spinare. Din fericire uniforma militară si mantaua au atenuat efectul îrnpunsăturilor. Una singură i-a perforat plămânul. Inginerul elev Ciupercescu fu dus în grabă la spitalul militar din strada Francmasonă, unde rămase internet mai bine de o lună. Apoi reveni glorios la scoa!ă, cu aceeasi tunică încărcată de împunsături, semănând cu drapelele ciuruite dela sap'sapte-sap'sopt, ce fluturau purtate de veterani la defilările de Zece Mai.
 * * *
 În decursul anului de studii militare, unul dintre cele mai apreciaie cursuri fusese acela de Poduri si Sosele predat de maiorul (de atunci) Marin Cioroianu. (Cu titlu documentar voi aminti că Scoala Politechnică din Bucuresti se numise până prin anul 1920 „Scoala superioară de Poduri si Sosele").
 Pe maiorul Cioroianu noi îl poreclisem „somoiog", dat fiind că in expunerea sa folosea adesea acest termen. El ne explicase toate sistemele rapide existente pentru constructia soselelor sau a podurilor in caz de război, ori în oricare alt caz de emergentă, provocat de dozastre naturale, cataclisme, ploi torentiale, cutremure, când arma Geniului ar putea fi chemată a da o mână de ajutor organelor civile. Obiectivul fusese acela de a ne prepara suficient, pentru caz de nevae. Deoarece se apropia scadenta serviciului militar, in afară de examenul de ofiter de fine de an, se făceau la terminarea cursurilor aplicatii pe teren pentru fiecare materie învătată: tepografie, constructia unei portiuni de cale ferată, distrugeri cu explosivi de război, instalarea de legături telefonice, constructia unui pod de lemn sau de pontoane.
 Companiei noastre de teteristi externi îi fu încredintată misiunea constructiei unui pod de lemn peste apa Dâmbovitei la intrarea in Bucuresti, dincolo de Moara Ciurel. Râul in acel loc avea vreo zece metri lărgime, cu o adâncime de un metru. Timpul pentru executarea lucrării fusese calculat la o săptămână. Ne aflam în Iunie si căldura bucuresteană se făcea simtită. Gândul de a construi un pod peste gârlă, scăldându-ne in acelasi timp, ne umplea de bucurie, constituind o minunată paranteză in viata trudită de ostasi in uniformă grea albastrue, groasă ca o pătură. Chiar si vara, în infernul temperaturei de aproape 40 de grade la umbra, purtam aceeasi tunică încheiată până la gât, cu pantaloni bufanti si moletiere, în picioare cu bocanci cazoni cu talpa tintuită.
 * * *
 Materialul de constructie fusese transportat cu câteva camioane grele si depozitat pe malurile apei în spatiul destinat santierului. Erau stâlpi grosi de sustinere, traverse, scânduri mari si mici, buloane, scoabe, piroone, cuie, târnăcoape, hârlete, sape si lopeti. Imbrăcati doar cu costumul de baie, pe baza proectului întocmit de comandament începurăm săpăturile pentru instalarea capetelor de pod. Inăltimea lucrării trebuia să fie de trei metri, deschiderea de doisprezece, cu un pilon de sustinere in mijlocul râului, permitând si suportând trecerea unei coloane de infanterie, cu tunuri mici de câmp trase de cai. Mai mult de jumătate din timp îl petreceam bălăcindu-ne în apă, stropindu-ne, dând la fund pe cei mai pirpirii, cu chipiul mereu pe cap spre a ne feri de insolatie.
 Constructia crestea totusi în ritmul prevăzut, spre satisfactia maiorului Somoiog, care se prezenta la inspectie in fiece seară. După o săptămână încheiată lucrarea fu dusă la bun sfârsit. Făcurăm zeci de fotografii, fie cu podul singur, cu noi pe pod, pe sub pod, în apă, cătărati pe traverse, în acrobatice figuri pe balustradă, cu Râmniceanu călare pe umerii lui Rocotă, ajungând înăltimea constructiei. Făcurcrm si o fotografie in grup cu maiorul în frunte, având grija ca cei din spate sa-i pună "coarne" cu degetele în formă de V.
 Sosi si ziua inspectiei oficiale a comandamentului scoalei. In dimineata hotărîtă furăm însirati în flanc câte doi pe malurile gârlei, pregătiti a da onorul comisiei de control, cu naturala emotie a evenimentului. În zare apăru trăsura colonelului Iorgulescu, însotit de maiorii Cioroianu si Mănescu, direciorul de studii. In altă briscă militară cu coviltir de pânză cenusie se aflau It. colonelii Cristescu, Dedu si căpitan Eftimescu.
 * * *
 Îmi povestea pe vremuri răposatul Tudor Musatescu despre o depunere de jurământ a unui batalion de trupă la Câmpulung-Muscel. In asteptarea sosirei ofiterilor, batalionul era comandat de plutonierul major Neacsu, care făcea repetitia de rigoare, cu trupa asezată in careu. Laolaltă cu comandantul regimentului însotit de ofiterii subalterni, urmau să sosească si preotii celor patru culte: ortodox, catolic, mozaic, musulman, spre a lua jurământul trupei.
 Plotonierul ordonă scurt si urlat:
 - Batalion drepti! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii, patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi pe loc unde esti. Execuu-tati! O harababură de nedescris, o confuzie generală făcu pe "major" să ordone „la loc miscarea", pentru a repeta comanda.
 - Batalion ascultă comanda la mine! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi unde esti!
 Ati înteles, boilor? Batalion, exee-cutati!
 O nouă totală destrămare a frontului, in timp ce dela poarta regimentului se auzeo sunetul trompetei, dând „onorul la colonel".
 Nu mai era timp de pierdut. Injurând de "văzduhu' mătii" in stânga si dreapta, in culmea disperării, vânăt la fată de mânie, iată că un surîs mefistofelic ilumină deodată fata plotonierului Neacsu:
 - Batalion, drepti! Dela stânga la dreopta număă-rati!
 Trupa se execută. Erou 123 de oameni în total.
 - Dela număru' unu până la optzeci, esti ortodocsi si faci sase pasi înainte! Dela optzeci la o sută, esti catolici si faci patru pasi inainte! Dela o sută la o sutăcinspe, esti mozaici si faci doi pasi înainte. Restu' esti musulmani si rămâi pe loc! Execuu-tati!
 Asa a fast scris să fie! Miscarea reusi de minune, jurământul fu depus in timp record, după nouile confesiuni decretate de genialul Neacsu, care fără să vrea, înfrătea pentru prima oară religiile in spirit ecumenic.
 * * *
 Trăsurile comandamentului se apropiau învăluite în pulberea soselei.
 - Elevi, pentru onor prezentati arm'!
 Era comanda directorului de studii. Colonelul Iorgulescu urmat de micul său stat major, ne salută cu mâna la chipiul de pânză albă, introdus în ostire pentru ofiteri în timpul verii, de Vodă Carol I.
 - Bună ziua elevi!
 - Să trăiti! răspunserăm în cor ca o singură voce.
 Contemplând lucrarea, după explicatiile de rigoare date de maiorul Cioroianu, comisia păsi pe plansa înclinată ce lega podul cu pământul, urmată de cele două trăsuri si alti opt cai trăgând cele două tunuri de infanterie. Ofiterii controlau cu viguroase bătăi de cismă soliditatea, exprimând satisfactia pentru reusita lucrării. Inaintaseră cu pasi mărunti până aproape de malul opus, sprijinindu-se uneori de balustradă, spre a face loc convoiului de trăsuri si tunuri, când pe neasteptate o troznitură seacă provocată de desprinderea balustradei făcu să se rostogolească pe spate întreaga comisie în râu.
 Bietul colonel Iorgulescu, cu barba mare de profet muiată in apa dulce a Dâmbovitei, părea Osman Pasa la Vidin, scăldat de valurile Dunării.
 Pentru mentalitaea timpului, întâmplarea fu considerată dramatică. Se dovedi însă că dintr'o scăpare de vedere elevul Valentin Georgescu uitase a bate cu piroane si scoabe ultima portiune de balustradă. Deci o neglijentă, - nicidecum un sabotaj.
Pe noi elevii, baia involuntară a superiorilor ne răcorea de toate culcările, marsurile fortate, tunsorile la piele, suferite în decursul unui an de militărie la cataramă.

Ion N. MANZATTI
Sursa:miscarea.net