BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

vineri, 8 iunie 2012

Tragedia culturilor mici(II)


...Deficienţele culturilor mici sînt aşa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc,
degenerează în caricaturi. Biologiceşte, pot reprezenta un exemplu rar; le lipseşte totuşi
instinctul, care să le mîne spre destinaţia lor esenţială. Culturile mari dispun pînă la
hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a-şi revărsa toate
posibilităţile în mărginirea devenirii lor, de a-şi epuiza ultimele resurse în procesul
existenţei, de a nu rata nici un element din potenţialul spiritului.
Instinctul istoric se deosebeşte însă esenţial de simţul istoric. De la Nietzsche şi de la
Spengler, am învăţat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenţei, cînd spiritul, în
locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înţelegerea
ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simţul istoric temporalizează toate formele şi
toate valorile, încît categorialul şi valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate
concretă.
Cînd şi atunci sînt superstiţia simţului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat
naştere istorismului modern....
...Este mai mult decît evident că Rusia a fost sortită unei meniri monumentale. De ce
totuşi evidenţa aceasta a fost prilej de tortură pentru ruşi? Tot secolul al XIX-lea rusesc
vădeşte o conştiinţă turburată şi profetică, o adevărată isterie mesianică. Orice popor care
intră în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, suferă de un dezechilibru provocat de
inegalităţile de nivel istoric. Rusia se năştea la viaţă, după ce dormise — întocmai ca
România — secole întregi. Nu i-a rămas altceva de făcut decît să ardă etapele. Ea n-a
cunoscut Renaşterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însăşi literatura,
pînă la începutul secolului trecut, s-a remarcat doar prin fabulişti şi creaţii moral- religioase.
Plaga mare a Rusiei — ca şi a noastră — a fost tradiţia bizantină, suflul spiritualităţii
bizantine, care altoit într-o cultură străină devine anchiloză, schematism abstract, iar pe plan
politic şi cultural, reacţionarism organizat. Tot ce este gîndire reacţionară în Rusia secolului
trecut continuă — conştient sau inconştient — filonul bizantin. Pe Pobedonosţev —
procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într-o ţară de analfabeţi, îl văd
descifrînd sensul istoriei după o icoană bizantină, iar nu după mersul soarelui, cum au făcut
occidentalii, — după o icoană bizantină, simbol al morţii, al uscăciunii şi al umbrelor. Nu
există o viziune mai devitalizantă decît aceea care se degajează din arta bizantină, artă de
ceruri obscure, de monotonie între sfinţi, de inaderenţă la Eros. Şi cînd te gîndeşti că
România a vieţuit secole sub blestemul spiritului bizantin!...


Sursa:Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI

Tragedia culturilor mici(I)


...De la Hegel, am învăţat cu toţii un adevăr devenit platitudine
în gîndire, că sensul mai adînc al vieţii istorice este realizarea conştiinţei, că progresul în
istorie este un progres în conştiinţă. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de
natură, îi creează o distanţă de propriile lui realizări, menţinîndu-l într-o culme căreia omul
se abandonează ca unei perspective ultime. Conştiinţa este cu atît mai cuprinzătoare cu cît
actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric defineşte
dimensiunile conştiinţei. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor
momentelor esenţiale ale devenirii umane, precum îţi înstrăinează detaliul omenesc,
accidentele evoluţiei.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele
de mîna a doua n-au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor
centrale.....
...Existînd relativ puţine culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat.
Atîtea popoare şi-au ratat soarta neputîndu-se împlini spiritual şi politic, rămînînd
condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină naţiuni şi să creeze o
cultură! — Precum există o graţie cerească, trebuie să fie şi o graţie pămîntească. Şi cine
este atins de această graţie? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni,
precum sfinţii de îngeri.
…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în faţă, ochii se aţintesc numai asupra
ţărilor atinse de graţia terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu
seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care şi-au răcorit sterilitatea în
umbra celor mari...Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franţa,
Germania, Rusia şi Japonia, culturi care s- au individualizat pe toate planurile, — legîndu-le
printr-o convergenţă şi o corespondenţă intimă, dar sesizabilă.
Limitarea numărului lor nu-şi are explicaţia numai într-o insuficienţă a unui sîmbure
generator originar, ci şi în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură
în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluţie a tuturor problemelor. Dacă
există o pluralitate de soluţii, nu există totuşi o infinitate. Grecia antică sau Franţa, de
exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluţionat — în genul lor — toate problemele
ce se pun omului, s-au echilibrat cu toate incertitudinile şi şi-au inventat toate adevărurile.
Din perspectiva transistorică a unui înţelept, soluţia franceză sau greacă poate fi nevalabilă;
dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuţi în
adevărurile şi concluziile ei. A fi asimilat imanent într-o cultură înseamnă a păstra, în
îndoieli, în viziune şi în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia
demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcţiunii lăuntrice. Este
caracteristică micilor culturi — formaţii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în
obiectivări, ci şi în sîmburele lor, în centrul primordial şi iradiant, în esenţa lor deficientă...

Sursa:Emil Cioran, SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI

Bossa Nova


Bossa Nova
Ion Pribeagu


Gică-i director de bancă
Om cu faimă în lumea mare
Are vilă şi maşină
Şi-o soţie încântătoare.

Dar să fie în nota vremii
Într-o lume capricioasă
Şi-a luat – că aşa e moda
Şi-o amantă delicioasă.

Nu ştiu dacă-i din Calcutta
Uruguay sau Britreia
Ştiu atât că e frumoasă
Şi o cheamă Salomeia.

Are braţe de zăpadă
Trup felin, sculptat cu dalta
Şi doi ochi, plini de păcate
De te bagă-n draci, nu alta!

I-a luat garsonieră
La ciclop, să se impună
Şi-imai dă de cheltuială
Două mii de lei pe lună.

Ocupat peste măsură
Cu afaceri o grămadă
Vine în fiecare miercuri
Pe la draga lui s-o vadă.

Madam Popic

Madam Popic
Ion Pribeagu



Când m-am mutat, Madam Popic
Propietară în Piatar Moşi
O femeie cu mult şic
Şi dată în obraji cu roş
Prinzându-şi buclele de pe frunte
Şi celelalte amănunte.

Mi-a spus nu care cumva
S-aduci femei în casa mea
Nu sunt doamnă de elită
Dar casa mea este cinstită.

E greu s-o duci după tipic
Când n-ai venit de la moşie
De aceea şi Madam Popic
Trăieşte numai din chirie.

Mai o odaie mobilată
Mai o intrare separată
Aşa că nu se ştie adesea
Cine a intrat şi cine iese
Şi toată lume-ai mulţumită
Încolo, casa e cinstită!

Independentă şi majoră
Ca orişice femeie bine
Are un iubit care-o adoră
Şi-un colonel ce o-ntreţine
Fiindcă-i o vorbă ce grăieşte
„Unde-s doi puterea creşte”
Când nu vine domnul colonel
Atunce domnul Bombonel
Vine şi o face fericită
Încolo, casa e cinstită!

În faţă şade o artistă
Care trăieşte c-un bancher
În stânga jos un ofiţer
Şi drept la mijloc o modistă.

În fund mai stau vreo trei familii
În dreapta domnişoara Mily
Un domn cu cioc, o croitoreasă
Care primeşte doar acasă
Şi este foarte renumită...
Încolo, casa e cinstită!

Cu glasul dăruit de zei
Actriţa, tânără frumoasă
Când nu vine bancherul ei
Nu prea întârzie pe acasă
Aşa că-n camera Elvirei
Primeşte gazda musafiri
Doar pentru luni şi pentru vineri
Odaia-i dată la doi tineri
Ce-şi spun povestea într-o clipită
Încolo, casa e cinstită.

Când îi soseşte de la ţară
Vreo rudă, atunci e vâlvătaie
Că trebuie pentru oseară
Să pregătească o odaie.

Şi trece artista la mijloc
Modista la domnul cu cioc
Domnul colonel la familii
Domn Bombonel la doamna Lily
Şi toată lumea-i mulţumită,
Încolo, casa e cinstită.

Dorinta lui Davidel


Dorinţa lui Davidel
Ion Pribeagu



Mămiţica-i indispusă
Vocea parcă i se-ngroaşe
Nu ştiu pentru ce dar tanti
A trimis să vie o moaşe.

Davidel, copil cuminte
Cu mămica se-ntreţine
Şi-i vorbeşte, şi o minte
De se simte mult mai bine.

Şi-l întreabă mama dulce
Ce-ai dori tu bunăoară
Să-ţi aducă mama dragă
Frăţior sau surioară?

Davidel zâmbind răspunse
Fără nici o etichetă
- Dacă aş şti că nu te doare
Aş dori o bicicletă!

Vorba aia


Ion Pribeagu - Vorba aia                                                                                                             

La numai 15 anisori,
Aveam o crestere aleasa.
În pension faceam furori,
Dar eram tare rusinoasa.
Si când cu Nicusor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca vapaia...
T;iu minte, cât de mult roseam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminica, fiind cald
Si cum vazduhul sta sa fiarba,
M-am dus la gârla sa ma scald,
Si mi-am pus hainele pe iarba.
Dar Nicusor sta-n iarba strâns
Si ma privea cum faceam baia,
Mi-a fost rusine si am plâns,
Fiindca-mi vazuse vorba aia.

Prin Cismigiu, cu pas grabit,
De la pension mergeam spre casa
Si-un ofiter m-a urmarit,
Spunându-mi dulce ca-s frumoasa.
M-am rusinat si-am spus "merci"
Si ca sa nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasa si...
S-a întâmplat si vorba aia.

Desi sunt rusinoasa rau,
De toti baietii sunt curtata
Si-alearga-n urma mea mereu
Aproape Capitala toata.
Si-n timpul verii, deseori
Sunt la Constanta sau Mamaia,
Petrec din noapte pâna-n zori
Ca mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sarman,
Vrei sa gasesti a vietii cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindca iubeste o femeie.
Aseara s-a-mpuscat Bebe,
Aflând ca l-a-nselat Aglaia
Si toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...