Nae Ionescu a ţinut două cursuri de logica colectivelor în anii universitari 1934-35 şi 1935-36. Dar deşi invocate de mulţi, aceste cursuri sînt azi practic necunoscute publicului, căci nu au fost stenografiate (ca majoritatea cursurilor) şi deci nu au fost litografiate ori tipărite. S-au păstrat în arhiva lui Mircea Vulcănescu numai trei prelegeri de logica colectivelor, şi anume cele din 1935: din 11 ianuarie, 27 martie şi 29 martie. Pregătite pentru tipar de dl Marin Diaconu, cele trei prelegeri au fost publicate în Revista de filosofie (în numerele 3-4/1996, 5-6/1996 şi 1-2/1997).
Prelegerea din 11 ianuarie 1935 face cîteva consideraţii despre natura colectivă a fenomenelor fizice, discutînd despre posibilitatea de a efectua măsurători asupra acestora. Aici se arată că o măsurătoare, cel puţin în fizică, este ,,rezultatul unei operaţii statistice şi este o indicaţie prin urmare pentru structura, forma pe care o ia un colectiv” (Revista de filosofie, anul XLIII, nr. 3-4, 1996, p. 331). Fenomenele fizice, prin măsurătoare, apar a fi un fel de colective, cu alte cuvinte întreaga realitate fizică poate fi văzută a fi de natura colectivului. Această înţelegere a obiectelor fizice îi permite lui Ionescu să abordeze colectivul prin apel la instrumentele formale oferite de ceea ce el numeşte ,,logica colectivelor”.
Dacă în prelegerea din 29 martie se discută despre constituirea şi mecanismele funcţionării colectivului politic, în prelegerea din 27 martie se vorbeşte despre voinţa unui colectiv şi, legat de acest aspect, despre căpetenie. Ionescu arată cum o colectivitate ajunsă la gradul de conştiinţă de sine, depăşind deci stadiul de popor, trebuie să aibă posibilitatea de a lua decizii pentru buna sa administrare. Dar organizarea democratică, bazat pe sistemul majoritar, este deficientă în condiţiile în care nu toţi oamenii chemaţi să ia decizii au competenţa necesară pentru asta. De aici, o critică, mai mult sau mai puţin voalată, a sistemului de guvernare democratic şi o apărare a unei organizări politice de tipul tiraniei.
Nae Ionescu arată că voinţa naţiunii nu înseamnă voinţa majorităţii membrilor comunităţii, ci, mai mult sau mai puţin paradoxal, voinţa unui singur om ce se află ridicat la rangul naţiunii. Este vorba de cineva ce este simultan imanent naţiei şi aflat sub o stare de har, ca un fel de uns al lui Dumnezeu (aşa cum erau pe vremuri regii). Acest cap al naţiei nu este nici duce, nici führer, deşi aduce mult cu ei, ci este o ,,căpetenie”. El este din popor, lucrează cu poporul şi este naţia în funcţia sa de a hotărî. Căpetenia nu se alege, dar nici nu se impune prin sine, ci pur şi simplu apare ca fiind căpetenie. Este aici un proces asemenea cunoaşterii intuitive: imediat ce-l vedem pe acest individ excepţional, ştim că el este căpetenia. Îl recunoaştem aşa cum ne recunoaştem propriul cap, cel care ia hotărîri pentru restul corpului. ,,Ceea ce se desemnează înlăuntrul unei naţii este altceva decât un cezar, un duce sau un führer, ci cu totul altceva. Gândiţi-vă d-voastră: cine hotărăşte pentru fiinţa menească? Capul hotărăşte pentru fiinţa omenească. Capul! Capul care este în însăşi fiinţa omenească, o funcţiune specializată, ca să zic aşa - însăşi fiinţa omenească. Aşa e şi cu naţiunea. Că atunci când domnia este în vacanţă, atunci când Dumnezeu nu lucrează prin domn, ci lucrează de-a dreptul cu poporul, atunci iese din acest popor o căpetenie. Nu führer, nu duce: căpetenie. Pentru că singură căpetenia aceasta nu transcende naţia, ci este însăşi naţia, înseşi naţia în funcţia ei diferenţiată: de a hotărî. Această căpetenie hotărăşte pentru naţie. Nu pentru că gîndeşte această căpetenie într-un fel sau altul, nu! Ci pentru că este însăşi naţia, după cum capul este înseşi fiinţa omenească” (Revista de filosofie, anul XLIII, nr. 5-6, 1996, p. 476).
Aspectul cel mai uimitor legat de aceste reflecţii ale lui Ionescu cu privire la căpetenie, dincolo de propaganda pe care o face Mişcării Legionare, este un aspect pînă în prezent neobservat de nimeni. Este vorba despre influenţa hotărîtoare, decisivă a acestor idei asupra lui Constantin Noica. După cum am arătat în altă parte (Adrian Niţă,Noica: o filosofie a individualităţii, Bucureşti, Paideia, 2009), întreaga metafizică a lui Noica stă sub semnul cuplului categorial individual-general, mai precis este o filosofie a individualităţi. Este însă o metafizică aristocratică, adică a unui individual excepţional, după cum rezultă din întreaga sa operă, de la primele scrieri şi pînă la celebra Devenire întru fiinţă. Mai mult, ultima lucrare scrisă de Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, ce se dorea o logică ce încoronează filosofia sa, se baza pe ideea de holomer, adică de ,,parte ce înglobează întregul”.
După Noica lumea individualilor apare a fi ierarhizată, unii individuali avînd un caracter excepţional, sînt unu-multiplu sau părţi ce cuprind întregul. Acest aspect se observă cu claritate în cele cinci încercări explicite, numite ca atare de Noica, de ,,reabilitare a individualului”, efectuate în 1929 (Logica naţională), în 1937 (De caelo), în 1978 (Sentimentul românesc al fiinţei şi Spiritul românesc în cumpătul vremii) şi 1986 (Scrisori despre logica lui Hermes).
Lucrul cel mai uimitor, şi totodată dovada cea mai clară a influenţei exercitate de reflecţiile lui Nae Ionescu despre logica colectivelor, se află în cele 19 texte ale lui Noica din Buna Vestire, organul oficial de presă al Mişcării Legionare, scrise între 8 septembrie şi 11 octombrie 1940 (şi publicate integral de noi, pentru prima dată în România, în lucrarea noastră Noica: o filosofie a individualităţii, capitolul IV).
Noica se referă la individualul excepţional, adică acea parte ce înglobează întregul, în nu mai puţin de trei contexte. În textul ,,Şi viaţă fără de moarte”, din 15 septembrie 1940, el completează ultimul gînd al Căpitanului (,,de vom cădea, neamul românesc moare prin noi”) cu ideea următoare: ,,De vom cădea, Legiunea învie încă” (Adrian Niţă,op. cit., pp. 153-154). Aşadar, moartea Căpitanului echivalează cu moartea românităţii. Căpitanul dă seama de românitate, este un reprezentant al românităţii ce ţine loc de întreaga naţie. Căpitanul este chiar naţia, adică o parte ce înglobează întregul.
În textul ,,Nu suntem contemporani”, din 28 septembrie 1940, Noica scrie: ,,Iar astăzi, când tânărul coborât de la Turda se întreabă cum de pot unii fraţi de-ai săi să strige: ’Trăiască legiunea’, în loc să strige ’Trăiască România Mare’ – i-am putea lesne răspunde: pentru că primul strigăt înseamnă cel de-al doilea plus ceva” (ibidem, p. 156). Vedem cum Noica inversează raportul dintre parte (Legiune) şi întreg (România), şi afirmă că Legiunea este România plus ceva. Avem astfel imaginea unui întreg aflat complet într-o parte a sa, în condiţiile în care Legiunea este ceea ce dă seama de românitate. Această imagine a părţii ce include întregul va fi în Scrisori despre logica lui Hermes imaginea holomerului.
În fine, în textul ,,Sunteţi sub har”, din 4 octombrie 1940, Noica arată cum ridicarea părţii la puterea întregului nu este un proces ce se învaţă, ce se dobîndeşte, ci este dat ca un fel de har. Căpetenia are harul de a fi excepţional, el nu se antrenează pentru asta, căci are capacitatea de a ,,înfăptui fără făptuire” (ibidem, pp. 157-158).
(Timpul, nov. 2011)
Sursa:adriannita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu