BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

vineri, 8 noiembrie 2013

Rasela


Raşela

I-a murit lui Şmil soţia,
Draga lui cu ochii mari;
Tristă-i toată ceainăria,
Tristă-i strada Mămulari.

Era blândă şi frumoasă,
Albă ca un trandafir...
Jale-a fost la Şmil, acasă;
Jale-a fost la cimitir.

Toţi plângeau: – Aşa o damă,
Şmil o să-şi găsească greu.
(Un portret de pus în ramă!)
Şi-a luat-o Dumnezeu!

Zece ani de căsnicie
Nu-s o lună, nu-s un an!
Ca femeie şi soţie
... Ea era în primul plan.

Cui amarul să şi-l spună?
Cui durerea care-l roade?
Când era atât de bună
Şi atât de cumsecade?

Se-ntâmpla, câteodată,
Să se certe-ntr-adevăr!
Şi Raşela-nfuriată
Chiar să-l scuture de păr!

Ba, în clipe de văpaie,
Ea avea atât lipici,
Încât Şmil primea bătaie
De la mâinile ei, mici.

Dar era atât de mică
Şi atât o respecta
Că de dragu-i, Şmil, adică
Bun la suflet, o ierta!
...........................
De la cimitir spre casă
Rudele s-au risipit
Şi pe strada neguroasă
Numai Şmil venea mâhnit.

Nu ştia unde se duce,
Mintea-i rătăcea hai-hui;
Nu-ntâlnea nicio răscruce
Pentru chinurile lui.

Cine, mâine dimineaţă,
Va veni să-i ceară lei?
Tristă o să-i fie viaţa
Fără zâmbetele ei!
...........................
Şi, trecând lâng-o clădire
Ce se înălţa, proţap,
Deodată, din neştire-i
Cade-o cărămidă-n cap!

Şmil rămâne mut în stradă,
De emoţie răpus,
Nici nu ştie ce să creadă
Şi ridică ochii-n sus.

Vede zarea, vede schela
Şi, mirat de-acest mister
Şmil întreabă: – Ce, Raşela,
Ai ajuns deja în cer?

poezie satirică de Ion Pribeagu

Sonet bohem (Tovarăşului meu întru mansardă)


Sonet bohem (Tovarăşului meu întru mansardă)

Aseară mi-a venit proprietara,
Madame Ecaterine Bobnăut,
Punându-mi în vedere să mă mut,
Că n-am plătit chiria toată vara.

Am opinat că timpul nu-i trecut,
Că dacă scriu romanul "Donna Clara",
O să mă proslăvească toată ţara
Din Dorohoi şi până la Sascut

I-am spus, apoi, că noaptea-i aurită,
Că m-a trădat o damă din elită
Şi a fugit c-un prinţ din Slobozia;

Şi-am plâns pe-altarul dragostei defuncte,
Şi m-a îmbrăţişat şi... puncte... puncte...
Şi m-a convins că mi-am plătit chiria.

sonet epigramatic de Ion Pribeagu din Picante

Umanismul medieval


Umanismul medieval

Istoricii care neaga gandirii Renasterii orice originalitate si valoare reala si pretind ca cultura bisericeasca a evului mediu cuprindea germenii tuturor marilor descoperiri ale lumii moderne, incat Renasterea n-ar fi fost decat "o depresiune intre doua culmi", contesta insasi indreptatirea notiunii de Renastere. Umanismul medieval ar fi pus deja in plina lumina valoarea persoanei umane si n-ar fi condamnat opozitia dintre ratiune si credinta, dintre adevarul revelatiei si adevarul ratiunii si experientei decat la conciliul de la Trento (1545-1563).
Noi nu contestam ca a existat un umanism medieval, dar acest umanism e esential diferit de cel al Renasterii. Evul mediu a cunoscut clasicii si i-a tradus; el nu a ignorat stiintele naturii. Alchimia a fost in realitate chimie, iar astrologia - astronomie. Devenind religia oficiala a Imperiului roman, crestinismul s-a adaptat lumii antice care-l adoptase. Gandirea crestina a incorporat nu numai idei ale filozofiei clasice, ci si metoda de a le demonstra. Pentru a putea lupta contra rationalismului, de care era patrunsa societatea antica, si pentru a da invataturii crestine o baza solida, unii parinti bisericesti, ca Augustin, Ieronim si Clement din Alexandria, s-au servit de filozofia si de logica pagana. Transmis bisericii de parintii bisericesti, cultul antichitatii clasice a devenit parte integranta a culturii crestine. Pentru Lactantiu, "caile credintei sunt identice cu ale culturii", iar Augustin a vazut in intelepciunea pagana un sprijin pentru credinta crestina: "daca profanii au spus ceva bun, nu e de dispretuit" (Profani si quid bene dixerunt, non est aspernandum). Doctrina augustiniana despre iluminarea directa a ramas, timp de secole, fermentul cel mai activ al ideilor eretice. Ideea ca credinciosul poate, fara mijlocirea bisericii, sa intre direct in contact cu divinitatea a fost punctul de plecare al tuturor insurectiilor, inclusiv al celei luterane, impotriva autoritatii pontificale. Combatandu-le, biserica a atacat fortele care-i amenintau autoritatea spirituala.
Crestinismul medieval era deci rezultatul unui lung proces de acomodare la realitati diferite si de asimilare a unor cunostinte provenite din surse deosebite. Dar sensul surselor extrabiblice a fost profund modificat in cursul lungii perioade de acomodare sociala si spirituala. Operele filozofiei grecesti au ajuns pe cai atat de ocolite si prin manuscrise atat de defectuoase, prin traduceri din araba in latina si prin compendii, incat sensul lor profund a fost alterat si subordonat dogmei. Dar chiar rastalmacita sau gresit inteleasa, antichitatea clasica a introdus in invatatura crestina un element antinomic, care a creat o tensiune intre credinta intemeiata pe revelatie, mentinuta prin autoritate, si ratiunea critica.
Daca evul mediu a invatat legea morala din Biblie, el s-a deprins sa gandeasca la scoala lui Socrate, Platon si Aristotel. Or, gandirea acestor filozofi era o gandire libera, ce nu recunostea nici un adevar care sa nu fi fost dedus pe cale logica si pe care sa nu-l fi gasit ei insisi. Adevarul relevat al bisericii s-a vazut deci amenintat de ratiunea logica, care nu recunoaste decat valabilitatea a ceea ce poate fi demonstrat si care pretinde ca poate ajunge singura nu numai la cunoasterea adevarurilor "matematice", ci si la stabilirea preceptelor morale.

Asa sepregateste, in conditiile renasterii vietii urbane si formarii unei societati independente de autoritatea senioriala, revolutia intelectuala care in secolele XV si XVI va discredita gandirea medievala. Progresul gandirii rationale, stimulat de creatia in perpetua devenire a vietii urbane, transforma, nu dinafara, ci dinauntru, filozofia scolastica.
Constituirea scolasticii in secolul al XI-lea si aparitia primelor universitati in secolul urmator sunt o dovada ca biserica a simtit nevoia de a recurge la ratiune pentru a-si apara monopolul activitatii intelectuale si controlul asupra constiintei credinciosilor sai. Fireste, ratiunea scolasticii nu era un rationalism in sensul modern al cuvantului, care implica postulatul ca unica cale a cunoasterii e cunoasterea rationala, si credinta ca omul, fiind o creatie rationala, poate demonstra adevarurile cuprinse in revelatia religioasa. "Cred, ca sa inteleg" (Credo, ut intelligam), spunea intemeietorul scolasticii, Anselm de Canterbury (1033-1109). Dar, de indata ce biserica a recunoscut ratiunii facultatea de a demonstra adevarul revelatiei, ea nu a mai putut impune exercitiului acestei facultati alte limite decat acelea care sunt recunoscute de ratiune. Pierre Abelard (1079-1142) gaseste ridicol sa explici altuia ceea ce tu insuti nu intelegi. El rastoarna termenii axiomei lui Anselm, declarand ca, pentru a crede, e nevoie ca mai intai sa intelegi (intelligo ut credam).
In controversa dintre realisti, care credeau in realitatea ideilor, si nominalisti, care sustineau ca ideea generala nu e decat un nume - controversa cu care incepe de fapt lupta de emancipare a gandirii stiintifice - Abelard se declara conceptualist. El e pentru realitatea lumii sensibile, nu a ideilor. In lucrarea sa Sic et non (Da si nu), el a inaugurat metoda confruntarii autoritatilor, care deschide drumul cercetarii critice. "Indoiala ne face sa punem probleme si cercetarea ne permite sa le rezolvam".
La sfarsitul secolului al XII-lea, rationalismul latent in filozofia lui Abelard ia un puternic avant sub influenta averroismului. Filozofia scolastica nu cunoscuse pe Aristotel decat din Organon si din tratatele lui Boetiu. Arabii tradusesera, inca din secolul al VII-lea, operele lui Aristotel, si marele filozof Averroes (+1198) compusese un comentariu, despre care Dante vorbeste cu admiratie.
In Sicilia si in Spania, crestinii descopera filozofia araba si ebraica si, prin mijlocirea acestora, reiau traditia filozofiei si stiintei eline, care nu erau cunoscute in apus decat fragmentar, prin compilatii de medicina, astronomie, matematica etc. In secolul al XIII-lea, filozofii spanioli, italieni si evrei traduc in latineste operele filozofilor greci si ale comentatorilor lor arabi. In acelasi timp, se formeaza elenisti care le traduc din greceste. Gherardo din Cremona (+1187), membru al Colegiului din Toledo, traduce Fizica lui Aristotel. Metafizica e tradusa in 1210, dupa un text grecesc adus de la Constantinopol, iar Politica in 1260 de Wilhekn Moerbeke. Marele comentariu al lui Averroes e tradus in latineste.
Aceste traduceri reveleaza existenta unei filozofii pur rationale. Opera a ratiunii aplicate lucrurilor sensibile, aristotelismul nu mai putea fi infatisat ca produs al meditatiei asupra credintei. Discutia trece pe plan rational, unde credinta nu mai intervine decat dinafara pentru a salva ortodoxia.
Izbuti-va biserica sa elimine sau sa incorporeze aristotelismul in sistemul dogmaticii sale? Aceasta e marea problema a scolasticii in secolul al XIII-lea. Cei mai mari doctori ai bisericii catolice, Alexandru din Hales, Sfantul Bonaventura, Albert cel Mare, se consacra sarcinii de a alege din opera lui Aristotel ceea ce e compatibil cu dogma. Pentru a inlatura contradictiile dintre aristotelism si Sfanta Scriptura, Albert cel Mare stabileste o distinctie intre cunoasterea stiintifica si revelatie.
Teologia, care acceptase serviciile filozofiei pentru a realiza acordul dintre credinta si stiinta, nu putea admite existenta a doua adevaruri, fiindca aceasta conceptie ar fi dus la emanciparea ratiunii. Criza care ameninta teologia scolastica a fost evitata, pentru moment, de Toma d'Aquino (1226-1274), cel mai mare reprezentant al filozofiei scolastice.
Toma a dus lupta pe doua fronturi: impotriva misticilor, adepti ai lui Bernard de Clairvaux, si a franciscanilor, care umileau ratiunea in fata credintei, precum si impotriva aristotelismului, care pusese in circulatie ideea eternitatii lumii - incompatibila cu dogma facerii lumii, la o anumita data, de catre Dumnezeu - determinismul fizic si psihic si existenta unei inteligente unice, comune intregii umanitati, ceea ce contrazicea ideea unui suflet individual si a nemuririi personale.
Problema care se punea era de a combate aristotelismul cu arme aristotelice si de a justifica credinta cu argumente rationale.
Punctul de plecare al filozofiei tomiste e ca adevarul e unul. Adevarul stiintei si adevarul credintei trebuie sa coincida, fiindca nici ratiunea intrebuintata corect, nici revelatia care vine de la Dumnezeu nu se pot insela. Daca adevarul rational contrazice dogma, inseamna ca ratiunea a gresit si ca adevarul trebuie revizuit, dar in numele ratiunii mai bine luminate. Astfel stiinta si filozofia aristotelica, departe de a primejdui adevarurile credintei, aduc acestora cel mai puternic sprijin, iar ratiunea iluminata de credinta ajunge, cu ajutorul lui Aristotel, la deplina intelegere a lumii sensibile.
Astfel, considerind faptele rand pe rand sub unghi uman si sub unghi divin, Toma pretinde a construi un sistem care, prin logica lui interna, sa duca la confirmarea dogmei si sa fie in acelasi timp conform cu stiinta aristotelica pentru tot ce priveste lumea sensibila.
Dar, incorporand stiinta si filozofia lui Aristotel in sistemul dogmatic al bisericii, Toma d'Aquino nu a putut rezolva contradictia dintre teologie si ratiune decat admitand ca ele difera prin obiectul si metoda lor.
Summa theologica a lui Toma d'Aquino constituie sinteza intregii gandiri medievale si conceptia despre lume pe care o contine serveste si azi ca baza intregului invatamant teologic din universitatile catolice, iar reactiunii internationale ca arma impotriva materialismului dialectic si istoric. Dar aceasta sinteza a provocat, inca din secolul al XIII-lea, opozitia gandirii critice si a creat o contradictie care avea sa duca la ruina filozofiei scolastice. Dialectica aristotelica a intarit nu credinta, ci ratiunea, careia i-a permis sa ia cunostinta de natura, de mijloacele si de limitele ei si, dovedindu-i incapacitatea de a se ridica la cunoasterea lui Dumnezeu, i-a atribuit sarcina de a studia omul si natura. Tomismul a comunicat astfel gandirii medievale esenta eterna a umanismului: increderea in valoarea naturii si in puterea ratiunii. Renasterea nu a avut decat sa separe activitatea intelectuala de scopul supranatural si s-o raporteze la om si la natura pentru a seculariza gandirea si a intemeia umanismul clasic.
Separarea dintre stiinta si teologie, admisa de tomism, se adanceste in secolul al XIV-lea. Chiar contemporanul lui Toma d'Aquino, Roger Bacon (1214-1294), proclamase superioritatea experientei asupra rationamentului. Desi admitea si el ca adevarul e unul si ca ratiunea trebuie sa ajunga la un acord cu credinta, adauga insa ca filozoful nu are sa-si piarda vremea stabilind concordante subtile, fiindca nici demonstratia cea mai concludenta nu poate produce certitudine, daca nu e confirmata de experienta. "Rationamentul nu ajunge, dar experienta e suficienta".
Duns Scott, William Ockham si Nicolas Oresme, definind conditiile de valabilitate ale stiintei, merg si mai departe, orientand gandirea spre o stiinta pur matematica si experimentala. Duns Scott defineste in termeni aproape cartezieni criteriul adevarului. "A dovedi o propozitie inseamna a arata fie ca e imediat evidenta, fie ca se deduce in mod necesar dintr-o propozitie imediat evidenta". La randul sau, Ockham proclama superioritatea cunoasterii senzoriale, cand e vorba de existente si fapte, asupra cunoasterii abstracte, care nu poate dovedi existenta unui lucru. Iar Nicolas Oresme (+1386), care a tradus in frantuzeste Politica si Morala lui Aristotel, anunta, in comentariile sale asupra Fizicii aceluiasi filozof, legea caderii corpurilor, rotatia pamantului si principiul geometriei analitice. "Pamantul se misca, iar soarele nu" (La texte se meut, et le soleil non), spune Oresme.
Se pune acum intrebarea: de ce aceste descoperiri nu au dus, inca din secolul al XIV-lea, la constituirea stiintei moderne si a trebuit sa asteptam pana in secolul al XVI-lea aparitia lui Copernic si a lui Galilei?
In primul rand, fiindca anticipatiile geniale ale filozofiei anglo-franceze din secolul al XIV-lea nu se intemeiau pe studiul direct al naturii, ci pe marturiile antichitatii si aceste marturii nu erau cunoscute decat indirect si fragmentar, intai din ceea ce pastrasera parintii bisericesti, apoi din traduceri nesigure, din compendii si din comentarii ajunse in Apus prin mijlocirea sirienilor, arabilor si evreilor.
Dar chiar si atunci cand stiinta greaca a devenit accesibila prin operele ei de baza, cum a fost Fizica lui Aristotel, ea nu putea duce spiritul decat intr-un impas, fiindca Fizica lui Aristotel nu e gresita numai in principiile sale de baza, ci si in amanuntele sale.
Solutiile ei la unele probleme de insemnatate capitala, ca, de exemplu, explicatia aparentei boltii ceresti si teoria elementelor, sunt nu numai false, dar si paralizante, si fara viitor. Ca si Ptolemeu, Aristotel reduce miscarile corpurilor ceresti la rotatii de sfere in jurul pamantului imobil. In privinta elementelor, el accepta conceptiile superficiale ale predecesorilor sai care distingeau intocmai ca omul primitiv, trei stari principale ale materiei (solid, lichid si gazos), reprezentate prin trei elemente: pamantul, apa si aerul, la care se adauga al patrulea element, inexplicabil, focul. Aceste teorii au impiedicat pe cele mai iscusite spirite sa se ocupe de probleme reale.
Cu toate acestea, enciclopedia aristotelica s-a impus cu atat mai mult, cu cat, prin structura ei sistematica si prin virtuozitatea dialectica a autorului, a dat impresia unui corp de adevaruri, care explica rostul tuturor lucrurilor existente, invatatii si-au exercitat mintea asupra acestui tezaur de cunostinte cu aceeasi perseverenta cu care inainte comentasera Biblia. Ei nu au facut decat sa inlocuiasca autoritatea Bibliei cu autoritatea antichitatii clasice. Intre spirit si realitate se interpune textul clasic. Spiritul stiintific nu va putea triumfa decat atunci cand superstitia antichitatii va fi fost invinsa - adica in secolul al XVII-lea.

Andrei Otetea
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-medievala/umanismul-medieval-71689.html

Problema esentei in ontologia lui Heidegger


Problema esentei in ontologia lui Heidegger

Putem vorbi de doua abordari principale sau doua determinari ale esentei sau naturii si ale relatiei care exista intre natura si persoana. Conform primei abordari, natura este realitatea existentiala care se defineste ca fapt (cu "accidente" si "evenimente") in hotarele existentei personale si "fata" de care se realizeaza alteritatea persoanei. Prin cea de-a doua abordare, am determinat natura ca logos al Fiintei, din nou ca realitate existentiala, care reprezinta singura posibilitate a Fiintei de a se manifesta sau de a se face cunoscuta - ca realitate a ec-stazei personale sau a prezentei fiintelor raportata la persoana.
Aceasta incercare de a determina relatia dintre natura sau esenta si persoana, chiar daca presupune persoana ca posibilitate exclusiva de a accede la esenta sau natura, ca modul ei de existenta, nu coincide cu stabilirea unei intaietati metodologice a persoanei in relatie cu natura.
Persoana "nu precede natura" ca principiu subiectiv determinant al universalitatii obiective, asa cum l-a vrut metafizica apuseana, cu Descartes si dupa el. De asemenea, persoana "nu precede natura", asa cum stabileste Sartre, care spune ca "existenta precede esenta". Persoana nu este numai o constiinta de sine care se autodeter-mina mai inainte de a apuca sa fie determinata de orice fel de concept universal, adica de orice fel de natura sau esenta universala.
Atat intaietatea subiectului (ca purtator al capacitatii de rationare sau al experientei morale sau istorice), cat si intaietatea constiintei de sine (ca "departare" a sinelui de fiinta sau de esenta sa, departare pe care o creeaza constiinta, "secretand" anihilarea fiintei sale, proiectandu-si sinele in ceea ce are sa fie ca negare neintrerupta si nedeterminata a fiintei-in-sine) presupun acceptarea conceptiei rational-ontice a esentei sau a Fiintei, determinarea rational-obiectiva a "universalului", chiar daca aceasta determinare urmeaza, nu precede existenta.
Cand relatia dintre esenta si existenta devine o problema de intaietate determinanta, atunci este eludata intrebarea despre Fiinta ca intrebare existentiala, cu alte cuvinte, ca transcendere a definitiilor si ca raportare la faptul de a Fi, la modul in care este ceea ce este.
Heidegger a aratat ca inversarea propozitiei metafizice "esenta precede existenta" nu duce la desprinderea de cadrul metafizicii. Inversarea unui principiu metafizic ramane un principiu metafizic.
Adevarul omului (chiar daca urmeaza, ca definitie, si nu precede existenta) se epuizeaza, ca si adevarul fiecarei fiinte, in coincidenta cu conceptul mental respectiv. Inca nu este depasita blocarea in obiectivarea medievala a omului ca "animal rational" (animal rationale).
Atunci, determinand natura drept continut al persoanei, iar persoana drept existenta a naturii, ne aflam si dincolo de transcenderea, izbutita de Heidegger, a intaietatii determinante a esentei in raport cu existenta, sau a constiintei de sine existentiale in raport cu esenta. Conform conceptiei lui Heidegger, distinctia intre esenta si existenta - distinctie care predomina istoria spirituala a Apusului - este desfiintata prin intelegerea prezentei (Da-sein) umane ca fapt ec-static.
Ec-staza (Ek-sistenz, conform grafiei lui Heidegger) inseamna aici iesirea la adevar a Fiintei, iar adevarul, ne-ascunderea Fiintei, adica posibilitatea ca fiintele sa se arate, sa apara, sa se manifeste in ceea ce sunt - este timpul.
Temporalitatea inseamna intelegerea Fiintei ca fapt al iesirii la prezenta; fara timp, nimic nu apare drept ceea ce este. Omul este singura fiinta care intelege Fiinta ca temporalitate, ca iesire la prezenta, si acest lucru inseamna ca omul este unica fiinta care iese din sine, care poate iesi din fiinta sa, care, cu alte cuvinte, poate intelege fiinta ca prezenta, ca faptul temporal de a fi aici".
Prin urmare, Ek-sistenz difera esentialmente de Existenz (existentia), de termenul consacrat in Apus pentru distingerea realitatii de essentia, adica de posibilitate. Chiar si pentru Sartre, existence semnifica realitatea fiintei, distincta fata de simpla posibilitate a ideii. In timp ce Ek-sistenz defineste o actiune, faptul ivirii in adevar a Fiintei - adevar (ne-ascundere) care e inteles numai ca temporalitate.
Fraza lui Heidegger potrivit careia "esenta" omului este definita de caracterul ecstatic al existentei sale rezuma, oricum, diferentierea ontologiei heideggeriene de ontologia categoriilor ontico-intelectuale ale traditiei filosofice apusene.
Dar, in ciuda refuzului obiectivarii rationale apriori (Verding-lichung), interpretarea "esentei" data de Heidegger este foarte departe de conceptiile ontologice ale Rasaritului grec. Exista insa o premisa comuna ce consta in refuzul epuizarii adevarului fiintei in coincidenta conceptului cu obiectul semnificat (adaequatio rei et intellectus).
Astfel, Heidegger poate constitui o foarte buna pregatire pentru introducerea unui ganditor apusean in spatiul conceptiilor Rasaritului Grec despre esenta sau natura. Atitudinea lui idoloclasta (refuzul "idolilor mentali") dezbraca subiectivismul apusean de falsa senzatie de certitudine pe care o ofera intelegerea comuna a silogismelor, a rationamentelor obiective.
Odata ce ontologia este dezbracata de fundamentele metafizice ale necesitatii logice, fundamente bazate pe capacitatea subiectului de a face rationamente sau pe judecatile sale morale apriorice, se descopera golul amenintator (das bedrohende) al absentei ca premisa ontologica a faptului de a aparea al fenomenelor, Neantul se descopera ca esenta ascunsa a fiecarei fiinte.
Caracterul ec-static al prezentei umane este limitat de Heidegger la intelegerea (Verstandnis) fiintei ca temporalitate, cu alte cuvinte, ca prezenta sau absenta, ca o eventuala manifestare sau aneantizare a fiintei.
Aceasta "intelegere" ec-statica este un fapt existential, este definita de constiinta existentiala a faptului de a-fi-in-lume (In-der-Welt-seiri) si se realizeaza ca angoasa (Angst) in fata Fiintei ca neant sau manifestare.
Lumea, fiintele, prezenta umana "sunt suspendate" (schweberi) - sunt fenomene suspendate - in realitatea ontologica a Neantului, in sfarsit, caracterul ec-static al "esentei" umane se dovedeste, in cadrul ontologiei lui Heidegger, a fi posibilitatea "ivirii" la constiinta Neantului, adica angoasa infruntarii existentiale cu Neantul.
Esenta deja nu mai e nici determinarea apriori a fiintei ca rational-constienta, nici devenirea fiintei, ratiunea dinamicii Fiintei. Esenta este spatiul atat al Fiintei, cat si al Neantului, realitatea coexistentei lor, manifestarea "temeliei abisale" sau a "bazei fara baza" (abgriindiger Grund) a fiintelor si a existentei.
Transcenderea exclusivitatii rationamentelor in cadrul ontologiei lui Heidegger, refuzul certitudinii mentale oferite de rationamentele obiectiv obligatorii determina, oricum, o schimbare radicala sau o cezura in evolutia istorica a conceptiilor ontologice ale Apusului. Asadar, ontologia lui Heidegger nu inceteaza a fi o consecinta tipica sau incheierea acestei evolutii istorice.
Atat certitudinea rationala a Fiintei, cat si angoasa existentiala a experientei Neantului reprezinta o atitudine comuna in fata problemei ontologice, atitudine definita de subiectivismul unei certitudini de sine a cunoasterii, de absenta intelegerii sau a experientei faptului relatiei, adica a intaietatii ontologice a persoanei.
Cu toate acestea insa, multe dintre formularile ontologice ale lui Heidegger sunt cu deosebire pretioase astazi, cand urmeaza sa regasim intelegerea corecta a categoriilor ontologice ale Rasaritului Crestin, cand urmeaza, adica, sa ne desprindem de continutul ontico-rational - deja de la sine inteles in zilele noastre (in hotarele culturii occidentale) - pe care l-a dat Evul Mediu apusean categoriilor comune primare ale ontologiei crestine.

Christos Yannaras
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/filosofia-medievala/problema-esentei-ontologia-heidegger-71690.html

miercuri, 6 noiembrie 2013

Minuni

Minuni
de Nicolae Darabant

La Nunta din Galilei,
Iisus, Fiul cel Divin,
A făcut din apă, vin.
Dar şi la “Mileniul 3”
Ieri, părintele Berlic,
Printr-un cunoscut tipic,
Când era la o agapă,
Transformase vinu-n apă.

.........................................

Nu credeam că e posibil
Să faci vinul reversibil,
Să-i înlături din mireasmă
Ca să faci din el ... agheasma!

Moartea unei erete


Moartea unui erete
de Nicolae Darabant

Ieri, o ciocănitoare,
Pe un stâlp de telegraf,
Căutând vieţuitoare,
Scotea cu ciocul praf
Din lemnul cel inert,
Bătând în ritm alert.
Mai sus, un mic erete,
Ce-avea-n supraveghere
Afaceri şi secrete
Din plaiuri şi unghere,
Îşi zise : « E-o cucoană,
Dar cred că-i o spioană,
Altfel de ce insistă
Să bată un mesaj,
Ca o telegrafistă?”
Şi se lăsă-n picaj,
Ca să o prindă-n ghiare.
Dar s-a lovit, se pare,
De sârmele de-aramă,
Murind, de bună seamă.

Vedeţi un prost cum moare,
Pentru-o ... ciocănitoare?

Cainele pacient


Cainele pacient
de Nicolae Darabant

Un câine inteligent,
La picior având fractură,
Într-o zi ducea în gură
Un pachet de ţigări Kent.

Dar în drum spre dispensar,
Îl ascunse sub bărbie,
Ca lumea să nu mai ştie
Că-l dă la veterinar.

Medicul, justiţiar,
Nu s-a mai putut abţine,
Şi îi zise: - Ce-i cu tine
De-mi aduci ţigări în dar?

Când trăia stapânul tău
Le-atot dat ţigări şi bani
La unii medici umani,
Dar tot a sfârşit-o rău.

I-aţi pachetul înapoi!
- Doctore, spuse Grivei,
Tu eşti mai uman ca ei!
Cum să nu te iubim noi?

Astăzi doar veterinarii
Pot să vindece avarii

Gaurile negre, cele care distrug materia din Univers, reprezinta Satan, maleficul din crestinism?

Precum ne invata stiinta, o gaura neagra este un obiect astronomic limitat de o suprafata in interiorul careia campul gravitational este atat de puternic, incat nimic nu poate scapa din interiorul aceastei suprafate, cunoscuta si sub denumirea de „orizontul evenimentului”. Nici macar radiatia electromagnetica (de ex. lumina) nu poate scapa dintr-o gaura neagra, astfel incat interiorul unei gauri negre nu este vizibil, de aici provenind si numele.
Dar stiati ca, din punct de vedere spiritual, aceste gauri negre au un rol malefic, ele reprezentand la scara cosmica drept “capcane demonice”? Aceste gauri negre sunt intr-adevar realitati ale Universului, definite de stiinta drept obiecte ceresti in interiorul carora fortele gravitationale sunt mai mari decat oricare alte forte. Se stie ca particulele sau radiatiile de orice natura nu pot parasi aceste obiecte ceresti. Se mai stie ca ele apar pe bolta cereasca complet intunecate, iar in interiorul lor densitatea atinge valori inimaginabile, infinite. Dar aceasta ipoteza a «gaurilor negre» apare in Europa de putina vreme, dupa emiterea teoriei gravitatiei a lui Einstein. Autorul teoriei, K. Schwarzschild, a prefigurat o imagine a spatiului in vecinatatea unei mase. Alti oameni de stiinta vorbesc despre faptul ca, sursa de energie termonucleara epuizindu-se, se petrece un proces de contractie gravitationala rapida care a primit denumirea de «colaps gravitational» — ceea ce duce la transformarea in «gaura neagra».
Astfel de obiecte ceresti au un diametru de ordinul kilometrilor, iar masa lor enorma face ca nici fotonii sa nu le poata parasi. Se mai stie ca in exterior aceste «gauri negre» se manifesta printr-un camp gravitational intens, care antreneaza celelalte corpuri din vecinatate. Dar, exista unii oameni spirituali care atribuie acestui fenomen cosmic un rol malefic ce tine de lucrarea lui Satan. Altfel spus, un mijloc de distractie in Universul supravegheat si condus de Divinitate, un mijloc conflictual, opus Divinitatii, l-ar insuma aceste obiecte ceresti cu adevarat demonice cunoscandu-le capacitatea de atractie si de «prabusire» a corpurilor ceresti din jur. Caci se stie ca Satan doreste sa distruga aceasta lume! Cu alte cuvinte, un fenomen cosmic prefigurat fizic, material si energetic, reprezinta capacitate malefica a lui Satan!
In concluzie, gaura neagra reprezinta cauza, iar efectul maleficul, este Satan. Printr-un asemenea paralelism se poate ajunge la o anumita “impacare” intre stiinta si religie.
Sursa:http://www.almeea.com/gaurile-negre-cele-care-distrug-materia-din-univers-reprezinta-satan-maleficul-din-crestinism/

Toti putem vedea aura! Ghid practic de observare si interpretare a aurelor oamenilor

In tablourile vechi, personajele sfinte sunt inconjurate de un nimb de lumina, uneori numai capul are o aureola: pictorii de odinioara stiau ca trupul omenesc este inconjurat de un camp de energie luminoasa. Primele fotografii de aure – in civilizatia noastra – au fost facute de doi cercetatori rusi, familia Kirlian. Si ceea ce a putut vedea aparatul lor pot percepe si ochii nostri.
In mod normal, toti oamenii pot vedea aurele, dar fara sa realizeze ca le vad! Daca ziceti: “De ce poarta ea aceasta culoare? Nu i se potriveste!”, sau “Ce bine ii vine rochia aceasta”, ati vazut aura in ambele cazuri. Prima persoana purta o culoare care nu se armoniza cu aura. Observati cu grija culorile care predomina in imbracamintea prietenilor vostri: veti vedea ca variaza in functie de comportamentul lor.
Cum invatam sa citim aurele?
Oamenii “obisnuiti” pot invata sa citeasca aurele? Datorita acestora, medicii ar putea sa localizeze imediat organul bolnav al pacientilor. Cat despre sefi, ei ar putea sti de la prima vedere daca angajeaza un lucrator cinstit! Se pare ca ritualurile religioase folosite in diverse biserici aveau drept scop sa-i initieze pe fideli in citirea aurelor.
Primul pas important este sa invatam sa privim cu adevarat persoana a carei aura vrem s-o vedem.Trebuie sa prelucram calitatea “ascultarii”. O alta conditie indispensabila este sa nu ne crispam asupra rezultatelor. Trebuie sa incepem printr-o atitudine de copil care se joaca: daca merge, cu atat mai bine! Daca nu merge, nu-i nimic, vom relua mai tarziu. Aspectul ludic inlesneste mult functionarea mecanismelor psi.
Motivarile sunt de asemenea importante: in ce scop precis doriti sa cititi aurele? Daca va ganditi ca le-ati fi de mare ajutor celorlalti, aveti deci o atitudine deschisa si generoasa care va inlesni perceperea aurelor.
Practic ar trebui sa incepeti prin a lua aminte la culorile din imbracamintea celorlalti. Poate fi un joc pasionant sa observati cati oameni energici si vigurosi poarta ceva rosu sau pun ceva rosu in casa si gradina lor. Distrati-va, dimpotriva, sa numarati persoanele linistite care poarta albastru. Celor care sunt calmi, siguri de ei, deschisi spiritualitatii nu le lipseste niciodata albastru viu… ca si cum ar face sa devina albastru tot ceea ce ating! Si priviti-i pe oamenii stralucitori, radiosi, carora le place sa rada si sa se joace, “raze de soare”, care nu sunt niciodata obositi sau pesimisti, priviti-i cum poarta galben sau vad lucrurile in galbenul auriu al florilor!
Culorile reflecta sufletul, spiritul si trupul, dar amintiti-va ca ele arata o lipsa de perfectiune, o neimplinire. Daca am fi ceea ce ar trebui sa fim, din noi ar emana o lumina curata alba… Daca din intamplare vedeti la cineva acesta lumina alba, urmati acea persoana ca pe o Stea… Caci este o stea! Dar, asteptand, ne putem multumi cu mai putin, ne putem reconforta cu albastru, ne putem intari cu rosu si sa radem in razele solare ale galbenului auriu!
Interpretarea culorilor aurei
Aura emana din tot corpul, dar in mod obisnuit ea este mai intensa in jurul umerilor si capului. Acolo se poate vedea cel mai usor. Probabil din cauza numerosilor centri glandulari si nervosi localizati in aceasta zona. In general, culorile inchise denota mai mult efort practic, putere de vointa, forta mentala. Culorile de baza se schimba pe masura ce persoana se dezvolta sau intarzie sa se dezvolte! Dar tonurile mai usoare, pastelurile se topesc si se sterg rapid pe masura ce se afirma temperamentul.
Rosul
El reprezinta in mod traditional corpul, Pamantul, focul iadului! El arata forta, vigoare, energie. Dar interpretarea sa depinde de nuanta si de corelarea sa cu celelalte culori. Rosul inchis arata un temperament violent si o tendinta la tulburari nervoase. O persoana cu rosu inchis in aura poate sa para puternica pe dinafara, dar exista undeva o suferinta care-i afecteaza sistemul nervos. Acest gen de persoana va fi dominatoare si impulsiva. Daca nuanta de rosu este mai deschisa, va fi atunci o persoana impulsiva sau centrata pe ea insasi. Rosu stacojiu poate arata un ego debordant. Roz, rosu coral sunt culori legate de imaturitate. Le vedem de obicei la tineri. in cazul unui adult, acestea arata o mentalitate de adolescent intirziat, o grija infantila fata de sine insusi. De fiecare data cand exista rosu, exista tendinta la tulburari nervoase. Astfel de persoane ar trebui sa-si faca timp sa se calmeze, sa se exteriorizeze.
Portocaliul
Culoare a Soarelui, ea este revitalizanta. Este, in general, o culoare buna, aratand o deschidere catre ceilalti. Totusi, daca oranjul viu arata vitalitatea si controlul de sine, oranjul inchis denota o atitudine delasatoare, lipsa de ambitie si in mod obisnuit lene. Oamenii care au oranj in aura lor sunt supusi tulburarilor renale.
Galbenul
Auriu, stralucitor, el indica sanatatea celor care sunt “in apele lor”, a celor care se ingrijesc atat cat trebuie, care nu se plictisesc si care invata usor. Ei sunt fericiti, prietenosi si serviabili. Dar daca galbenul este palid, ei sunt timizi. Daca galbenul tinde spre rosu, sunt timizi si nehotarati, lasandu-se condusi de ceilalti.
Verdele
Daca este smarald si mai ales cu urma de albastru, este culoarea vindecarii. Serviabil, tonic, amical, prietenos, verdele este culoarea medicilor si infirmierelor care au intotdeauna aceasta culoare in aura lor. Rareori este o culoare dominanta, ea fiind mai degraba un contrapunct. Cu cat tinde spre albastru, cu atat este mai folositoare si demna de incredere. Daca tinde spre galben, ii scade valoarea. Verdele cu mult galben simbolizeaza inselatoria. Regula generala: verdele vindecator, intens se vede doar in cantitate mica, dar este bine sa-l avem in aura.
Albastrul
Intotdeauna a fost culoarea Spiritului, simbolul contemplarii, al rugaciunii, al cerului. Se mai spune ca albastrul este adevarata culoare a Soarelui si ca este culoarea lui Jupiter, care guverneaza cele mai inalte ganduri si marile idei. Aproape toate nuantele de albastru sunt bune, dar cele mai intense sunt cele mai bune. Albastrul pat indica o persoana superficiala care totusi lupta sa-si cucereasca maturitatea.
Albastrul mediu releva o persoana care lucreaza din greu sa se perfectioneze. Bleumarin il arata pe lucratorul de fond care se cufunda in activitatea sa. Oamenii cu albastru inchis sau intens urmeaza in general o cercetare spirituala si isi dedica viata unei mari cauze, cu dezinteres (fie stiinta, arta, serviciu social etc.).
Indigo-ul si violetul
Aceste culori arata o fiinta care urmeaza o experienta religioasa sau cauta o cauza careia sa i se dedice. Pe masura ce o gaseste si i se consacra, aceste culori fac loc albastrului intens. Se pare ca acesta din urma este o emanare naturala a sufletului, imediat ce el a ajuns pe calea care i se potriveste. Dar cei care au purpuriu au tendinta la orgoliu, caci exista o infiltratie de roz. Tulburarile cardiace, bolile de stomac sunt frecvente la cei cu indigo, violet si purpura in aura.
Albul
Este, in mod logic, culoarea perfecta spre care tindem toti. Daca sufletele noastre ar fi atins armonia absoluta, toate vibratiile noastre colorate s-ar topi intr-un alb stralucitor. Hristos a avut o astfel de aura. Culoarea este lumina si lumina este manifestarea Creatiei. Fara lumina n-ar fi viata. Lumina este prima marturie a Creatiei.
Sursa:http://www.almeea.com/toti-putem-vedea-aura-ghid-practic-de-observare-si-interpretare-a-aurelor-oamenilor/

Maestru spiritual si discipol-o relatie de durata(metafizica)

Maestru Spiritual si discipol – o relatie de durata
 <
 Chiar atunci cand iubiti Mari Maestri care nu sunt pe Pamant: Iisus, Buddha, Krishna, Zoroastru… se face intre voi si ei un fel de osmoza, iar voi beneficiati de Lumina lor. Dar daca aveti fericirea de a frecventa un Maestru viu, de a fi foarte aproape de aura sa, de a fi impregnat, bineinteles, este inca si mai bine.
 Cand discipolii se concentreaza asupra Maestrului lor, ei primesc emanatiile sale de puritate si de Lumina, dar ei, ce ii dau ei? Credeti‑ma, pentru un Maestru, nu este atat de faimoasa aceasta afacere, deoarece in schimbul a ceea ce el da, el nu primeste deseori decat murdarii. Dar cum el a acceptat sa faca sacrificii si a invatat sa transforme impuritatile pe care le primeste, el suporta, nu se plange si, astfel, ajunge sa-i ajute pe discipolii sai.
 Discipolul care face eforturi pentru a se identifica cu Maestrul sau creeaza intre Maestrul sau si el o adevarata legatura magica si, gratie acestei legaturi, el incepe putin cate putin sa-i semene. Nu-i va semana poate fizic, cu toate ca este posibil – cu multa vointa, credinta si timp, este posibil – dar in interior primeste intelepciunea si Lumina Maestrului sau.
 Foarte tanar, deja, am inteles cat de benefic ar fi pentru mine sa ma identific cu Maestrul meu. Nimeni nu m-a sfatuit, nici chiar el, este ca si cum as fi adus aceste cunostinte dintr-un trecut indepartat. Eu doream sa intru in Spiritul sau si-mi imaginam ca gandeam ca el, ca simteam ca el, ca actionam ca el. Am facut aceasta fara a spune nimic la nimeni, nici chiar lui si, ani dupa aceea, este curios, nu numai ca am inceput sa gandesc ca el, ci am inceput sa-i seman si fizic. Aceasta practica mi-a adus foarte mult. Eu simteam ca daca, asemeni majoritatii oamenilor, ma multumeam sa raman ceea ce eram, nu as fi mers foarte departe; atunci am vrut sa inlocuiesc imperfectiunile mele prin calitatile si virtutile tuturor marilor Maestri, si aceasta mi-a permis sa avansez.
 Dar mergeti sa vorbiti oamenilor sa-si inlocuiasca mentalitatea lor limitata! Ei o pastreaza, o protejeaza, se agata de ea si de aceea se vad pe fata lor urme de dezordini si de chinuri in care sunt pe cale sa traiasca. Viata lor nu este facuta, deci, decat din meschinarii, din diviziuni, din discutii, din jigniri inspirate de natura lor inferioara pe care nu vor sa o sacrifice. De cate ori in timpul ceremoniilor focului va spuneam: “Învatati sa descifrati ceea ce se petrece in fata voastra.
 Aceste ramuri din care am facut focul sunt negre, rasucite si priviti ceea ce produc: ce splendoare, acest foc! Atunci de ce va incapatanati sa pastrati toate ramurile moarte inauntru, in loc sa le sacrificati, pentru ca ele sa se transforme in caldura si in Lumina?” Ah, nu, cuvantul sacrificiu ii face pe oameni sa tremure, le este intotdeauna frica sa piarda ceva. Ei bine, nu vor avea nici caldura, nici Lumina.
 Din cauza acestei frici de a sacrifica natura lor inferioara oamenii trec pe langa Adevarurile esentiale care ar fi putut sa-i salveze. Iar cand li se vorbeste sa intre in Spiritul Instructorului lor, ei resimt aceasta ca o vointa de a-i limita, de a le indeparta libertatea si puterile lor. Deloc, din contra a se identifica cu Maestrul care-i depaseste nu poate decat sa-i ajute sa le creasca libertatea si puterile. Dar, bineinteles, cu conditia ca sa fie un Maestru care-i depaseste, altfel este inutil.
 Practica identificarii este bazata pe cunoasterea unei Legi fizice, Legea rezonantei. Daca ajungeti sa vibrati la unison cu o faptura sau alta, nu numai ca veti cunoaste gandurile si sentimentele sale, dar si calitatile sale vi se vor comunica. Astfel, veti putea sa studiati, sa o judecati, sa decretati ca asa si pe dincolo, dar, in realitate, nu o veti cunoaste cu adevarat, pentru ca o veti cunoaste din exterior. O veti cunoaste doar atunci cand veti vibra la unison cu ea. Deci, faptul de a se gasi pe aceeasi lungime de unda apropie doua fiinte, pentru ca ele sa poata sa se cunoasca. Aceasta este Iubirea; adevarata Iubire este adevarata Cunoastere, pentru ca adevarata Iubire nu este nimic altceva decat o fuziune.
 Pentru a deveni ca Maestrul sau, discipolul trebuie sa ajunga sa introduca in el aceleasi vibratii. Da, este o problema de vibratii. Iar el poate sa devina chiar mai mare decat Maestrul sau; aceasta depinde de iubirea sa. Întotdeauna, cel care are cea mai mare iubire devine cel mai mare. Avand cunoasterea, forta, evident ajuta la ceva; dar nu cu cunoasterea si cu forta se va merge departe. Pe cand cu iubirea, mergeti pana la infinit!
 Iubirea va face sa alergati, incat nu va mai opriti… Da, iubirea aceasta este: a va lua picioarele la spinare. Iubirea care va lasa sa stagnati nu este o adevarata Iubire.
 Exista odata intr-un tinut indepartat un tanar baiat care era de o forta exceptionala si care a decis sa puna aceasta forta in serviciul omului cel mai puternic de pe Pamant. Astfel, el a mers sa se puna in serviciul regelui tarii vecine care l-a luat in escorta sa personala. Într-o zi, in care regele si suita sa traversau o padure, au fost avertizati ca se gaseau in apropiere de un loc bantuit de Diavol, iar regele a dat ordinul de intoarcere. “Oh! si-a spus baiatul, dar atunci, nu acest rege este cel mai puternic, din moment ce-i este teama de cineva care se numeste Diavol!…” L-a parasit si a plecat in cautarea Diavolului pentru a se pune in serviciul sau.
 Într-o seara, el a observat o intreaga trupa sinistra de calareti negri. “Pe cine cauti?” a intrebat seful. “Il caut pe diavol.” “Eu sunt, ce vrei?” “.Am fost in serviciul cel mai puternic rege de pe Pamant, dar am vazut intr-o zi ca ii era fiica de tine. Tu esti, deci, mai puternic decat el si de acum inainte vreau sa te servesc”. “Bine, este bine, vino cu noi” Şi el l-a urmat pe Diavol… Într-o zi a remarcat ca trupa evita un loc unde se gaseau cruci si a intrebat ce erau aceste cruci pe care trebuiau sa le evite. Istoria nu spune ce explicatii exacte i-a dat Diavolul referitor la Iisus, dar tanarul om a inteles ca el trebuia sa fie inca mai puternic decat Diavolul, din moment ce-i producea frica, si s-a decis sa mearga sa-l serveasca. A cautat mult timp, mult timp, fara a putea sa-l gaseasca. S‑a angajat atunci ca luntras la malul unui rau si era atat de puternic si de mare ca transporta calatorii pe umerii sai de la un mal la altul sprijinindu-se pe un baston lung.
 Într‑o noapte, cand era in mica sa cabana, a izbucnit o furtuna teribila: fulgere, trasnete… Un adevarat potop! Cum el nu dormea, a auzit deodata un copil care plangea. Mirat, a iesit si, in obscuritate, a observat un copil mic. “Dar, micutul meu, ce faci tu aici pe o asemenea vreme ?” “As vrea sa traversez raul, dar nu pot, sunt prea mic!”. “Nu mai plange, te voi duce eu.” L-a luat pe umarul sau si a intrat in rau… Dar apele erau crescute atat de sus si curentul era atat de violent incat avansa cu foarte multa greutate si, mai ales el, simtea ca acest mic copil pe umerii sai devenea din ce in ce mai greu… “Dar, copilul meu, de ce esti tu asa de greu?” l-a intrebat luntrasul. “Cantaresti tot atat cat si Pamantul!”. “Oh, raspunde copilul, eu sunt mai greu decat Pamantul, eu sunt Iisus pe care tu vroiai sa‑L servesti. Începand de astazi te vei numi Cristoforos, purtator al lui Hristos”. Iata legenda Sfantului Cristofor.
 Daca, asemeni lui Cristoforos, discipolul paraseste un Maestru slab si temator pentru un Maestru puternic si fara frica, cine poate sa i-o reproseze? Daca el vrea sa serveasca cel mai tare Maestru, cu ce este el vinovat? Iar Maestrul cel mai mare, cel mai puternic, este Soarele. Fata de el, ceilalti sunt slabi, bolnaviciosi, sovaitori. Singurul care rezista la toate furtunile, este Soarele. El este, deci, cel mai puternic, la el trebuie sa mergeti si sa-i serviti si langa el trebuie sa va instruiti. Da, dar oamenii care n-au primit Ştiinta initiatica, nu ajung inca sa vada lucrurile in asemenea mod. Deja cand li se vorbeste sa vibreze la unison cu Spiritul si sufletul Maestrului lor, ei nu pot sa inteleaga. Deci, cu atat mai mult cand este vorba de Soare.
 Adevarata magie pentru discipol este, deci, de a putea sa se identifice cu Maestrul sau pentru a atinge ceea ce exista in sufletul, in inima, in inteligenta, in vointa Maestrului sau si ca toate aceste comori sa se verse in el. Deoarece un Maestru nu este asa de egoist si avar el vrea sa va dea in profunzime. Şi chiar daca el vede ca unul din discipolii sai il depaseste, el este mandru. El spune: “Este copilul meu. Este mai inteligent decat mine, este mai bun decat mine, este mai puternic decat mine; cu atat mai bine, eu sunt tatal sau.” Şi el este mandru. Un tata care este furios ca fiul sau il depaseste nu este un adevarat tata. Iar daca un Maestru este furios ca un discipol a ajuns sa-l depaseasca, daca el este gelos, daca incepe sa-i joace feste, sa-l chinuie, inseamna ca nu a ajuns inca la gradul superior de dezinteres care este cea mai mare calitate a unui Maestru. Şi este adevarat ca exista Maestri pe care gelozia nu i-a parasit inca.
 Nu i se poate reprosa unui discipol ca vrea sa-l depaseasca pe Maestrul sau. Daca Dumnezeu v-a dat calitati, cine va poate impiedica sa le dezvoltati? Punctul de sosire, idealul de ajuns, nu este nici tatal vostru, nici mama voastra, nici Maestrul vostru, ci Dumnezeu Însusi. Un Maestru este o etapa, un mijloc, o poarta, un educator, un tata, pentru un anumit timp, dar nu se spune nicaieri ca voi trebuie sa va opriti si sa faceti radacini langa Maestrul vostru. Se spune doar ca prin Maestrul vostru voi trebuie sa mergeti spre Dumnezeu. Unde veti gasi o idee mai intelepta, mai veridica? Daca va confectionati idei proprii, asta nu ma priveste; eu, eu va dau totdeauna Ideile cele mai veridice, cele mai luminoase, cele mai divine.
 Un Maestru este ca un tata sau ca o mama care va educa, dar nu trebuie sa ramaneti mereu langa tatal sau langa mama voastra: trebuie sa mergeti spre Dumnezeu. Acum, daca Maestrul vostru a ajuns pana la Dumnezeu, veti fi cu el langa Dumnezeu si va fi inca mai bine. Altfel, nu puteti ramane etern langa Maestrul vostru.
 Da, altfel, un Maestru nu ramane pe loc, el evolueaza rapid; atunci veti merge cu el chiar va trebui sa fugiti! El merge spre Dumnezeu, nu ramane langa voi si trebuie sa fugiti impreuna cu el pentru a merge langa Dumnezeu. De ce? Pentru ca punctul de sosire al tuturor fapturilor este Dumnezeu… Şi punctul de plecare? Este tot Dumnezeu.
 Veti spune: “Dar tatal meu? Dar mama mea?”. Ei au fost ca niste antreprenori, ei au fabricat corpurile voastre, casa voastra: o cabana sau un templu, depinde. “Dar eu vreau ca ei sa fie cu mine!”. Ei bine, incercati sa-i antrenati in cursa voastra!>>
Omraam Mickhael Aivanhov
Sursa:http://esoterism.ro/ro/maestruspir.php

Cum se recunoaste un adevarat maestru spiritual (metafizica)


Cum se recunoaste un adevarat maestru spiritual

Pentru un discipol a-si intalni Maestrul inseamna a gasi o “mama” care accepta sa‑l poarte noua luni, pentru a-l “naste” Lumii spirituale. Odata ce s‑a “nascut”, adica s-a trezit, ochii sai descopera frumusetea Creatiei, urechile sale asculta Cuvantul divin, gura sa gusta hrana cereasca, picioarele sale il duc in diferitele locuri ale spatiului pentru a face Binele si mainile sale invata sa creeze in Lumea subtila a sufletului
 Foarte putini oameni stiu ce este intr-adevar un Maestru. Unii au citit carti care povestesc istorii de neconceput: un Maestru este perfect, omniscient, atotputernic… El nu are nevoie nici sa manance, nici sa bea, nici sa doarma…El este la adapost de toate tentatiile si, mai ales, isi petrece tot timpul facand miracole.
 Exact ca in cartea lui Spalding: Viata Maestrilor. Cati oameni n-au fost entuziasmati de aceasta carte fara a-si da seama ca ea contine anecdote de necrezut. Marii Maestrii, este adevarat, au puteri exceptionale, dar ei nu le utilizeaza pentru a face minuni in fata unor gura-casca. A apare si a dispare, a merge pe ape, a zbura in spatiu, a materializa ospete, a trece prin flacarile unui incendiu, a face sa iasa case din pamant… Chiar daca este capabil, un adevarat Maestru nu le va face, deoarece faptul ca asista la asemenea spectacole nu-i poate ajuta pe oameni sa se transforme…
 Un Maestru, trebuie s-o stiti, este la fel ca toti ceilalti oameni: are aceleasi organe care-l fac sa simta aceleasi nevoi si aceleasi dorinte. Iar daca ii taiati o bucata de carne, veti vedea ca sangele sau va curge rosu ca la toata lumea! Diferenta este ca la un Maestru constiinta este mult mai vasta decat la majoritatea oamenilor: el are un ideal, puncte de vedere superioare si, mai ales, a ajuns la o perfecta stapanire de sine. Evident, pentru aceasta trebuie foarte mult timp si o activitate gigantica; de aceea nimeni nu poate deveni Maestru intr-o singura incarnare.
 Daca intalniti un Maestru, sa stiti ca toate calitatile si virtutile pe care le manifesta, nu le-a achizitionat in aceasta singura viata. Nu, a fost nevoie ca el sa lucreze timp de secole, chiar milenii, si cum calitatile pe care le-a castigat prin proprie activitate nu dispar in momentul in care a trebuit sa paraseasca Pamantul, cand revine isi aduce din nou aceste calitati. Astfel, din incarnare in incarnare, el adauga noi elemente spirituale, pana in ziua in care devine o adevarata calauza de Lumina si Virtute divina.
 Din nefericire, exista si fiinte care s-au pregatit timp de secole sa devina mesageri ai Raului, iar acestia sunt Maestrii magiei negre. Fiinta umana este libera sa aleaga Binele sau Raul; chiar daca Inteligenta cosmica o lasa sa-l faca un anumit timp, in masura in care s-a ridicat prin comportamentul ei contra ordinii universale, fiinta aceea sfarseste totdeauna prin a fi distrusa. Dar, la inceput, ea are posibilitatea de alegere. Atata timp cat fiinta umana este vie, este libera sa se decida pentru un sens sau celalalt.
 in cateva cazuri, foarte rare, se gasesc fiinte care, cu toata aceasta libertate ce le este data, raman definitiv determinate. Marii Initiati, de exemplu” sunt determinati pentru Lumina si pentru Iubire. Unii, bineinteles, au putut sa decada, dar majoritatea lor au ramas Spirite ale Luminii. si, de altfel, cu cat trece timpul, cu atat mai putin li se da posibilitatea sa-si schimbe sensul, deoarece, gratie activitatilor spirituale, au reusit sa transforme, sa divinizeze materia corpului lor si ea a devenit ca un metal inoxidabil: aur pur. Dar atata timp cat o fiinta n-a ajuns la acest grad de evolutie, este totdeauna posibil ca ea sa-si schimbe directia, si s-au vazut cazuri in istorie cand magi albi au devenit magicieni negri.
 Va intrebati cum se poate ajunge un magician negru… in realitate, este foarte usor, chiar pentru voi: este suficient sa dati curs naturii voastre inferioare. Daca incalcati fara incetare Legile Bunatatii, ale Justitiei si ale Iubirii incercand sa reusiti pe spezele altora, sa-i excludeti, sa-i distrugeti, nu puteti sa mai faceti altfel decat sa deveniti un magician negru. Este simplu, este clar Multi isi imagineaza ca pentru a deveni un magician negru, trebuie sa ai un Maestru diabolic care sa predea arta vrajilor si conjuratiilor malefice. Aceasta se poete intampla, dar, pentru a va pune in serviciul Raului, nu aveti nevoie deloc de un Maestru; fara instructor, fara reteta, fara nimic, puteti deveni un magician negru daca va lasati ghidat prea mult de natura voastra inferioara. si, la fel, pentru un om care nu se gandeste decat sa-i lumineze si sa-i ajute pe ceilalti: chiar daca nu are un Maestru pentru a-l instrui, este pe cale sa devina un mag alb.
 in realitate, fiecare fiinta umana are un Maestru, daca nu este un Maestru vizibil, este un Maestru invizibil. Criminalii au in Lumea invizibila un Maestru care nu inceteaza sa-i sfatuiasca sa faca rau celorlalti. Chiar daca ei spun: “Noi, un Maestru? Niciodata!” Ei bine, trebuie s-o stie, acesti orbi, ca au un Maestru ale carui sfaturi daunatoare le urmeaza zi si noapte.
 Evident, eu, cand vorbesc de Maestri, subinteleg intotdeauna adevaratii Mari Maestri spirituali, magii albi. Eu stiu bine ca se da acest titlu de Maestru multor artizani pentru a arata ca ei exceleaza in profesia lor si la fel si notarilor, magistratilor si artistilor etc… Este un mod de a vedea lucrurile si eu nu le refuz acest titlu. Dar voi trebuie sa stiti ca un adevarat Maestru, in sensul spiritual al termenului, este o fiinta care, in primul rand, cunoaste Adevarurile esentiale, nu ceea ce oamenii au scris, creat sau povestit, ci esentialul dupa Inteligenta cosmica. in al doilea rand, el trebuie sa fi avut vointa de a domina totul, de a stapani si controla totul in el si sa fi reusit. in fine, aceasta stiinta si aceasta dominatie pe care el le-a cucerit nu trebuie sa serveasca decat manifestarii tuturor calitatilor si virtutilor unei iubiri dezinteresate.
 Dupa dezinteresul sau veti recunoaste un adevarat Maestru. Fiecare Maestru vine pe Pamant pentru a manifesta in mod particular o calitate: exista, deci, Maestri ai intelepciunii, Maestri ai iubirii, sau ai fortei, sau ai puritatii… Dar toti adevaratii Maestri au in mod obligatoriu aceasta mare calitate in comun: dezinteresul.
Omraam Mikhael Aivanhov
Sursa:http://esoterism.ro/ro/maestruspir.php