BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

duminică, 17 iunie 2018

Efectu'licorii lui Bachus (25)


Efectu'licorii lui Bachus (25)

Un om trece pe langa un betiv si il intreaba:
-De ce bei mai, omule?
-Ca sa-mi inec amarul.
-Si,l-ai inecat?
-Nu, ca al dracului stie sa inoate!!

Efectu' licorii lui Bachus (24)


Efectu'licorii lui Bachus (24)

Un betiv iese dintr-un bar si se hotaraste sa se pi** la roata unui Aro. Deasupra rotii vede scris 4X4. Scoate un cutit si scrie: = 16.
Proprietarul vede treaba a doua zi si duce masina la vopsit.
A doua noapte la fel. Iese betivul sa se pise, vede 4X4 si scrijeleste cu cutitul =16.
Proprietarul innebunit, se roaga de ala de la vopsitorie:
-Ba, e unul nebun care-mi tot strica masina. Pune si tu o placuta cu =16 acolo, ca s-o vada si sa-mi lase masina in pace.
Zis si facut. A treia seara iese betivul la pisat si vede: 4X4=16, dupa care scoate cutitul si scrie CORECT.

sâmbătă, 16 iunie 2018

Anul nou 1950 la inchisoarea copiilor *Targsor-Inchisoarea copiilor


Anul nou 1950 la închisoarea copiilor                                                                                 Categoria părinte: Închisori și lagăre                                                                                       
Categorie: Târgșor - închisoarea copiilor

Pe o vreme umedă și rece a sosit și ajunul Anului Nou. Spre deosebire de alte închisori, atmosfera sărbătorilor de iarnă de la Târgșor era întreținută, fără voia opresorilor, de bătaia clopotelor de biserică și de guițatul porcilor din sat, căci pușcăria era situată la o aruncătură de băț de marginea localității. Sub impulsul sărbătorilor, temnicerii au făcut și ei o concesie elevilor, lăsând ușile celulelor deschise, astfel încât deținuții care nu lucrau în ateliere puteau circula liberi dintr-o cameră în alta.1
Spre seară, în intervalul de timp dintre numărătoarea deţinuţilor şi închiderea uşilor, Victor Roșca ajunge în celulele comune ”tocmai când Grigore Istrate, un elev din Moldova, își rostea orația compusă special pentru eveniment. Era acompaniat de un buhai și de o capră construite în atelierul de tâmplărie. Elevii erau strânși în jurul lui. Vocea lui melodioasă se unduia după vaietele buhaiului și clănțănitul caprei. El descria reeducarea și necazurile noastre:
”Să nu faci rău unui frate / Pentr-un pachet sau o carte / Că, de-i face rău sau bine / Mănânci tot un sfert de pâine / ... ”2
Participant la recitarea ineditului plugușor, Iacob Pintilie va consemna și el în amintirile sale că ”prima cameră în care am urat a fost camera mare a nereeducaţilor. Printre cei care hăiau m-am aflat şi eu, îmbrăcat cu un suman ţărănesc de-al tatei, pe care îl primisem la pachet când ni s-a aprobat să primim îmbrăcăminte pentru iarnă. Pluguşorul lui Grigore cuprindea aspecte din viaţa noastră din închisoare şi urări pentru eliberare cât mai grabnică. După schimbul de glume între urători şi “gazde”, adică cei ce ne priveau şi ascultau de pe priciuri, am trecut şi-n camera mică a închisorii unde erau cei ce lucrau la atelier şi unde se aflau şi cei care participau la reeducare. În camera mică, bineînţeles că s-a repetat acelaşi pluguşor care s-a spus şi-n camera mare, numai că aici am fost primiţi cu foarte mare răceală. Când Grigore a ajuns cu citirea pluguşorului la versurile care le zgâriau timpanele celor reeducaţi, în loc de mulţumire ei ne-au făcut o primire şi o demonstraţie de înalt nivel politic marxist pe care şi-l însuşiseră, dându-şi pantalonii jos şi arătându-ne fundul gol. Gestul lor ne-a jignit profund.”3
Pentru aceste suflete schilodite de reeducare, adevărul versurilor din plugușor pălmuia prea usturător modul de a dobândi ”idealul revoluționar”: ”Pentr-un turtoi şi mâncare / Aţi primit reeducare, / Aţi primit pe-un blid de linte / Satanice-nvăţăminte, / Aţi băgat la închisoare / Pentr-un colet şi-o scrisoare, Părinţi, fraţi şi surioare.”
Până la urmă a venit și ora închiderii, iar elevii au ajuns din nou ”sub lacătele celulelor, cuprinși de o forfotă generală, doar că nimeni nu-și găsea locul. Familie, prieteni, tradiții, dor de libertate, toate ne îndemnau la împărtășirea gândurilor, regretelor și chiar a planurilor de viitor”4 își amintește fostul deținut Victor Roșca, apoi continuă: ”Sunase stingerea, dar cine putea dormi? Lungiți fiecare pe locul lui de pe prici, așteptam ora 24:00, începutul anului 1950. Clipa a fost anunțată de ecoul pocniturilor venite din sat. Ca la un semn, ne-am ridicat din pat și ne-am așezat în genunchi, fiecare pe locul lui. Apoi, așteptare! Liniștea părea fără sfârșit. Doi elevi cu voce puternică, grăbiți au rostit împreună Tatăl Nostru. Și încă, tremurând de emoții, ca niște năluci, coboram în semiîntunericul coridorului, dintre priciuri, să ne urăm ”La mulți ani!”. De undeva din curte, gardianul, văzând agitația din celule, s-a apropiat furios și a început să bată cu pumnii în ferestre și să strige cât îl ținea gura: Treceți la pat! Treceți la pat!
Niciun deținut nu s-a înapoiat pe locul lui de dormit decât după ce a făcut turul celulelor. Emoția sărbătorii, niciunde, nu poate fi trăită mai intens ca în neliniștea spaimei.”5
Dar în toată spaima, urâțenia, frigul și foamea temniței, plugușorul lui Grigore Istrate a continuat să fie imnul nădejdii în biruința lui Hristos: ”Nu ne temem, astea toate / Le-am trece cu sănătate / Căci avem un Tată-n cer / Şi o Mamă tot la fel / Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte / Şi cu harul ne sfinţeşte… / Umila noastră urare / Primiţi-o în închisoare... / Nu cerem colaci, nici bani… / Ci dragoste…La Mulţi Ani!”

1. Victor Roșca, Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 147

2. Idem, p. 148

3. Pintilie Iacob, Vremuri de băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 82

4. Victor Roșca, Op. cit., p. 148

5. Ibidem
Sursa:https://www.fericiticeiprigoniti.net/targsor

luni, 28 mai 2018

Efectu' licorii lui Bachus (23)



Alcoolul ma ajuta sa uit de toate  .                                               De exemplu, aseară la NightClub, am uitat că-s însurat.

Minunile naturii * Pestera lui Fingal(Insula Staffa,Scotia)


Peștera lui Fingal – Insula Staffa, Scoția

Iată primul loc de pe lista noastră cu peșteri marine. Această peșteră are o înălțime de 21 de metri și coboară până la o adâncime de 64 de metri. Peștera este diferită de orice altă priveliște pe care ai s-o vezi vreodată.
Peștera lui Fingal se află pe insula nelocuită Staffa, de pe coasta Scoției. Ea a fost creată din mii de stâlpi hexagonali din bazalt, care s-au unit.
Frumusețea acestei peșteri și tiparul magnific pe care i l-a dat natura îi impresionează pe toți cei care o vizitează. Printre aceștia s-au numărat și membrii trupei Pink Floyd, care o și menționează într-unul dintre cântecele lor.


Legi ciudate * Gainile nu au voie sa treaca strada in Georgia


Găinile n-au voie să treacă strada în Georgia
Foto: Creative Commons

Cei care trăiesc în orașul Quitman, din statul american Georgia, trebuie să-și supravegheze găinile constant. În micul oraș, proprietarilor de găini le este interzis să lase păsările să treacă strada.
Deși scopul legii este sporirea controlului asupra păsărilor domestice, această prevedere este cel puțin bizară.


miercuri, 21 martie 2018

Omul din oglinda si accesul spre inalt


Omul din oglinda si accesul spre inalt
de Madalina Oana
Preluat din: HUNEDOREANUL.RO


‘‘ Ajungem să cunoaștem omul din oglindă nu doar prin experiențele personale dar și comparându-ne și relaționând cu ceilalți. Instinctiv, vom face topuri, clasamente și ne vom integra în poziția care credem că ne aparține.
De aici, drumul până la a respira aer rarefiat pare extrem de ușor. Tendința de a-i trata cu superioritate pe cei pe care i-am așezat pe locuri sub nivelul nostru, vine natural. Vom fi apoi ușor de tulburat de “mulțimea prostimii”, vor arăta cu degetul spre cel mai “sărac cu duhul” de lângă noi, îi vom critica alegerile în timp ce noi ne înălțăm ușurel pe un norișor pufos.
O fi de la aerul rarefiat pe care-l tragem cu nesaț în piept și care, este știut că poate dă amețeli sau o fi de la privirea noastră care rămâne blocată în sus, anihilând vederea periferică, motivele nu le cunosc exact dar pierdem din vedere că această atitudine de superioritate atârnă foarte greu pe norișorul nostru care parcă nu mai are zborul atât de lin și rămâne prins la un nivel pe care ne e tare dificil să-l depășim.
Tindem spre înalt dar uităm că de acolo, de sus, avem capacitatea unei imagini de ansamblu și, cel mai adesea, având unde să mai urcăm, vom privi la frumusețile care ni se aștern dedesubt. O concluzie logică ar fi, deci, că atunci când începi să privești din nou în jos, ai ajuns unde trebuia să fii.
Știu că uneori poate fi dificil să accepți că alții, doar pentru că sunt mai mulți, îți decid ție soarta. Știu că ești convins că ai dreptate, că tu știi mai bine și s-ar putea ca acesta să fie chiar adevărul. Știu că e frustrant ca ceilalți să ajungă la concluzia ta într-un timp mult mai îndelungat, atunci când ar fi putut să te creadă pe cuvânt și să economisiți un efort inutil. Dar generalizând, clasificând o persoană după o anumită abilitate (sau lipsa ei) și împărțind apelative menite să te răcorească, nu faci altceva decât să îți dovedești cât de mult mai ai, în fapt, de crescut.
Probabil atunci când vei ajunge cât de sus te poți tu dezvolta și-l vei privi mai cu atenție pe cel mai “nefericit” ca tine, te vei liniști și vei fi căpătat puterea de a observa și cât de rapid reușește aceasta să se ridice atunci când a căzut, vei vedea cum poate se împleticește și pentru că are greutăți prinse la picioare care pe tine nu te-au impiedicat niciodată, vei remarca poate cum mai trage încă șapte indivizi după el, te va induioșa capacitatea lui de a empatiza atunci când alții au nasul ridicat nițeluș cam tare.
Așa că, zbor lin spre înalt, oameni buni, dar nu uitați să admirați priveliștea pe traseu ! ’’


Sursă: http://zhd.ro/

Efectu'licorii lui Bachus (22)


Efectu' licorii lui Bachus (22)

- Ce spun betivii cand se scumpeste bautura? - Las' ca mancam mai putin!

Efectu' licorii lui Bachus (21 )

Efectu' licorii lui Bachus (21 )

Vulturul iese din carciuma rupt - rupt. Se urca pe un bloc din apropiere, isi a avant si isi da drumul. Zboara vre-o doi metri si pooc cu pliscu in bordura. Se ridica, isi indreapta penele, se urca pe un stalp si din nou cu pliscul in bordura. Se ridica iarasi, isi indreapra penele pe care le mai avea, se urca pe gardul carciumii, da din aripi, dar bordura era prea aproape. Se ridica nervos si injura de doua ori apoi spune: - In puii mei, iarasi merg pe jos acasa.

Craciunul anului 1951in temnita de la Targu-Ocna

Foto:Creative Commons
Crăciunul anului 1951 în temnița de la Târgu-Ocna                                                                       
Categoria părinte: Închisori și lagăre                                                                                         
Crăciunul

Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură să nu fi fost primite. Ele au fost auzite înceruri, ele au adus cerurile pe pământ şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna.
În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag.
Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuseun pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu-Ocna.
M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.
Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.
Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.
Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.
Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:
- Ai venit?... Mă bucur... Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu sepoate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc... Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie...
Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului... Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă... Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui...
S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:
- Aici va fi într-o zi pelerinaj... Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea.
Fiţi deci binecuvântaţi!... Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine... Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta...
Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice.
Convorbirea mea cu părintele Gherasim o înregistrase, involuntar dar emoţionat, şi evreul Iacov, care ocupa patul alăturat. I-am pus mâna pe frunte:
- Ai temperatură? l-am întrebat.
- Nu, mi-a răspuns el. Mă simt bine...
Aici e o lume cum n-am bănuit că ar fi cu putinţă, în tot cazul, o lume total opusă aceleia din care vin eu.
E cutremurător pentru mine să mă regăsesc sufleteşte în atmosfera creştină pe care am respins-o cu îndârjire toată viaţa, o dată prin materialism şi a doua oară prin sionism. Noaptea de Crăciun, care a iscat totdeauna înverşunare în sufletul meu, azi mă copleşeşte prin realitatea ei dumnezeiască. Fiindcă cele ce se petrec aici nu sunt lucrări umane şi naturale, ci dumnezeieşti. O spune un materialist, un ateu şi un evreu!... Şi nu e o farsă mărturisirea mea. În faţa morţii, omul devine sincer şi are putinţa să vadă adevărul... Te surprinde poate mărturisirea aceasta, dar ea s-a zămislit în mine încetişor, peste voia mea, ca o recunoaştere necesară a realităţii.
Adevăratul Dumnezeu este Hristos! Spunând aceste cuvinte, a lăcrimat. Era profund mişcat. Încercam să-l înţeleg, să particip la momentul dramatic pe care-l trăia. A tăcut o vreme. M-am aşezat lângă el pe pat, ţinându-i mâna în mâinile mele. Mă rugam în inimă... ce aş fi putut să fac mai mult?!
Ştiam bine că eu nu pot pricepe frământarea lui sufletească, căci eu m-am născut creştin şi am trăit creştineşte, pe când el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de câte ori face o nouă descoperire în cele spirituale; iar mărturia lui creştină de acum era o răsturnare categorică şi ireversibilă a întregului său trecut.
- Îţi mulţumesc că m-ai ascultat, mi-a spus el după o vreme. Poate că în curând vom fi fraţi în Hristos!
- Să-ţi ajute Dumnezeu! i-am răspuns emoţionat şi m-am ridicat să mă duc la Ion.
Ion respira precipitat şi avea febră. Chipul lui era când livid, când congestionat.
Natura mai menţinea totuşi un echilibru vital în el. Ştiam că moartea era prin preajmă; ştia şi el.
- Azi m-am spovedit şi m-am pregătit de plecare, mi-a spus. Regret însă că mor şi nu văd salvarea ţării...
S-a oprit să se odihnească. Respira anevoios.
- Nu mi-a rămas decât credinţa în Dumnezeu. Poate că măcar acum, la această strâmtorare istorică, lumea va pricepe ce este cu adevărat credinţa în Dumnezeu!... Acum e târziu pentru mine... Mă sting... Adesea am senzaţia că se face întuneric, apoi izbucneşte lumină orbitoare. Din pragul morţii, tainele vieţii se văd mai de aproape. Păcat că nu le-am văzut aşa toată viaţa! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decât mine, un vizionar!
- Linişteşte-te! i-am zis. Eşti epuizat.
- Mi-a fost dat să mor în mâinile tale, a continuat el. Te-am iubit şi te-am admirat mult. Dumnezeu să te ajute!
- Frate, i-am răspuns, îţi datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine.
Numai Dumnezeu poate să te răsplătească pentru dragostea pe care ai dovedit-o în viaţă, faţă de mine, faţă de alţii. Nu te voi uita niciodată!
După o pauză mai lungă, mi-a zis:
- Te rog, spune-i lui Iacov să mă ierte. Am avut dese neînţelegeri cu el. Mă supărau manifestările lui comuniste şi iudaice aici, unde nu e locul lor.
I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat şi a venit lângă Ion.
- Sunt impresionat că-ţi poţi cere iertare de la un om care a greşit, care a trăit în greşeală ca în propria sa matcă. Orgoliu? Poate... dar mai degrabă incapacitatea de a cunoaşte adevărul. Acest adevăr m-a revoltat toată viaţa împotriva lui Iisus, dar azi îi descopăr realitatea. Numai satana poate inspira şi întreţine atâta minciună şi ură împotriva adevărului. Voi nu puteţi realiza cumplita dramă pe care o trăiesc în clipele acestea... Eu m-am opus adevărului, or dumneata mi-ai spus adevărul şi niciodată n-ai fost rău cu mine. Eu te-am urât, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost în înşelare, dumneata în adevăr. Eu deci trebuie să fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit să fie iertat de Hristos. Cred că voi fi şi eu creştin. Doresc să fiu creştin, dar încă nu sunt stăpân pe propriul meu suflet. Vă rog să fiţi îngăduitori cu mine!
Ion a lăcrimat. I-a întins mâna şi l-a alinat.
- Dumnezeu să te ajute! Mărturisirea dumitale îmi deschide zări de lumină şi încredere pentru lumea pe care o părăsesc în aceste condiţii triste. Minunate sunt căile Domnului!
Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut să merg la părintele Gherasim, ca să-i dea ultima binecuvântare.
S-a aşternut pacea şi eu m-am apropiat de Valeriu. Şedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat în piept şi pleoapele lăsate, dar aveam impresia că mă priveşte. Ochii albaştri s-au deschis imenşi, luminoşi şi m-au învăluit în căldura lor. A zâmbit fericit şi mi-a spus:
- Ce bine este că te simt lângă mine! Sunt pe cale să compun o melodie frumoasă pentru Târgu-Ocna.
- Stai liniştit, i-am spus şi m-am aşezat pe un scaun ca să priveghez.
El însă mi-a zis:
- Tu vei fi primul care primeşte colindul meu. Să-ţi spun versurile:
Pe malul Trotuşului
Cântă robii Domnului,
Înjugaţi la jugul Lui.
Dar cântarea lor e mută,
Că-i din suferinţă multă
Şi-i cu lacrimi împletită.
În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui,
În noaptea Crăciunului.
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din flori picură rouă.

Stă un copilaş în zare
Şi priveşte cu mirare
La fereastra de-nchisoare.
Lângă micul copilaş
S-a oprit un îngeraş,
Ce-i şopteşte drăgălaş:
„Azi Crăciunul s-a mutat
Din palat la închisoare,
Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare
A venit la închisoare
Să trăiască praznic mare.

Refren:

Lăsaţi-i pe copii să vină,
Să-mi aducă din grădină
Dalbe flori de sărbători,
Dalbe, dalbe flori!

M-a privit puţin, apoi a adăugat:
- Acest colind îl dedic părintelui Gherasim. El este copilaşul la care se referă ultimele versuri ale colindului.
Valea era împăcat, senin şi bucuros. I-am mulţumit pentru că m-a colindat. Mi-a zâmbit şi s-a retras în sine.
Era aşa de linişte, încât auzeam respiraţia grea a bolnavilor, căderea fulgilor de nea şi bătăile inimii mele. În amestecul acela mizerabil de temniţă şi tuberculoză era o vibraţie sufletească evidentă, încât totul părea nepământesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasă de orizonturi de lumini, înţelesurile se dezvăluiau adânc, într-un fel de mişcare statică, paradox pe care numai trăirea în duh îl realizează.
Eram închişi, dar cu sufletele în afara temniţei, eram bolnavi cu trupul, dar viguroşi sufleteşte, eram în pragul morţii şi al vieţii, şi moartea era înghiţită de viaţă. Rugăciunea se depăna cu îngerii şi colindătorii ce-i simţeam în jur. Seara aceea cunoştea intensităţi neobişnuite de comuniune cu Dumnezeu.
Eram deopotrivă de lucid şi de prezent în realitate şi de aceea cred că atunci materia era duh pentru mine şi duhul era materie. Nici un contrast nu mă tulbura.
Din când în când mă apropiam de Ion şi de părintele Gherasim, care se stingeau încetişor, mai vii cu cât se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschişi, dar nu mi-a zis nimic.
Târziu în noapte, spre zori de zi, am înţeles că trebuie să am la îndemână mucul de lumânare şi chibritul, obiecte interzise cu străşnicie, dar pe care le ţineam ascunse în penele unei saltele şi le foloseam cu mare economie, numai pentru două-trei minute, ori de câte ori încă unul pleca dintre noi.
A adormit întâi Ion, ca un pui de om, el care era un om cu suflet atâtde mare. Ultima lui privire a fost tristă, tristă şi plină de dragoste. Poate că era şi rugăciune în ea, poate şi un îndemn, poate că licărea şi o nădejde.
Abia terminasem cu Ion, când am fost chemat la părintele Gherasim.
A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.
- Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! a spus el stins.
Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:
- Plec! Dumnezeu să vă binecuvinteze!
A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii.
Am închis ochii la sute de oameni şi ştiam cum a murit fiecare mai bine decât cum a trăit. Poate că momentul sfârşitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decât viaţa însăşi.
Deşi noaptea aceea fusese grea şi nu mă odihnisem deloc, nu simţeam nici o oboseală, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vieţii era pătrunsă de realitatea nemuririi. Trupul îmi era uşor. Timpul era dilatat, nici nu simţeam că trece, nici nu doream să treacă. Simţeam deopotrivă de prezenţi pe cei ce rămăseseră în viaţă ca şi pe cei ce plecaseră din ea. O pace imensă se aşternuse în mine. În starea aceea sufletească am făcut pregătirea de îngropăciune a celor doi.
Din când în când îmi mai aruncam privirea şi spre Valea. Era vesel, fericit înăuntrul său, cu pleoapele lăsate, cu capul plecat în piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse să se odihnească în noaptea aceea.
După ce am terminat pregătirile, m-a chemat din priviri şi mi-a spus
- Colinda este terminată... Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Să ducem credinţa mai departe, până la sfârşitul cel nesfârşit!
Tăcerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugăciunea, ca oscară cerească, cobora îngerii din ceruri pe pământ. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni.


(Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos, Editura Christiana, București, 2006, pag. 282-289)

sâmbătă, 3 martie 2018

Locuri tainice * Groapa Marianelor (10 994 m )


Groapa Marianelor, cel mai adânc punct de pe planeta Pământ
Foto:Creative Commons

Groapa Marianelor este cel mai adânc punct de pe Terra (10.994 de metri). Ca să-ți dai seama cât de adâncă este, gândește-te la următoarea comparație.
Dacă ar fi să plasăm Vârful Everest (8.848 de metri) pe fundul Gropii Marianelor, tot ar mai rămâne 2.146 de metri până la suprafața apei.
Groapa a fost descoperită în 1951, dar a fost explorată doar superficial, din cauza lipsei dotărilor tehnologice. Apoi, în 2012, cercetătorul James Cameron a reușit să trimită o sondă până pe fundul Gropii Marianelor.
Potrivit datelor colectate, în ciuda a ceea ce se credea, viața abundă în abis. Există, deci, multe creaturi misterioase de descoperit în Groapa Marianelor.
Totuși, probabil va mai trece timp până când oamenii, și nu o sondă, vor atinge fundul abisului.


Legi ciudate * Mai usor cu fluieratul in Canada


Mai ușor cu fluieratul în Canada
Foto: Creative Commons


Autoritățile din orașul Petrolia, din provincia canadiană Ontario, au adoptat un regulament care interzice zgomotul excesiv. Potrivit acestei legi ciudate, este interzis să țipi, să fluieri sau să cânți în public, indiferent de oră sau circumstanțe. Probabil că spectacolele în aer liber sunt, totuși, exceptate

Sursa:http://incredibilia.ro/13-legi-ciudate-din-intreaga-lume/

Efectu' licorii lui Bachus (20 )





Doi betivi intra intr-un bar. Unul dintre ei cumpara o sticla de votca. Celalalt il intreaba: - Da' tu nu bei?

Efectu' licorii lui Bachus ( 19 )

Doi betivi se intalnesc, la care unul zice: - Dddddomnulele, nununu stititi undede estete tototoaletata? Celalalt raspunde: - Dddddomnule, o luatititi lalala dreaptata dududupa cacacare la stangaga dupa cacare iaiar lala dddreapta si gagagasiti toaleta. Din nou primul: - Vavava mumumultutumesc dddddomnule, dadadar am fafacucut pipipi pepepe miminene.

sâmbătă, 3 februarie 2018

Menstruatia este coroziva


Menstruația este corozivă
Foto: Creative Commons

În secolele trecute, menstruația era un subiect tabu și multe mituri din medicină sunt legate de acest fenomen natural. Potrivit unui text atribuit lui Plinius cel Bătrân, dacă intră în contact cu o femeie la menstruație, „mustul se acrește”. Și consecințele nu se opresc aici:
„Semințele atinse de femeia la menstruație devin sterile, altoaiele se strică, plantele din grădină se usucă, iar fructele cad din copaci. Simpla privire a unei femei la menstruație poate deteriora oglinzile, toci lama sabiei și distruge lustrul fildeșului.” – Plinius cel Bătrân

Efectu' licorii lui Bachus ( 18 )



- De ce alcoolul la volan este periculos pentru un barbat insurat? - Cand e beat, barbatul trebuie sa-i dea cheile masinii nevestei.

Efectu' licorii lui Bachus( 17 )



Un betiv mergea pe strada. La un momendat se oprste in fata unei pancarde publicitare. Se uita... se uita... si la un moment dat zice: - La viata mea, beti crita am vazut, beti morti am vazut, dar beti pepsi - nicodata.

Viata religioasa in inchisoarea Targu Ocna-(1950-1954)


Viața religioasă în închisoarea Târgu Ocna - (1950-1954)                                                                
Categoria părinte: Închisori și lagăre                                                                                   
Categorie: Târgu Ocna - lumina din răni


Cuvântul meu este o mãrturie. Din cei peste 12 ani de temnitã, patru (1950-1954) i-am petrecut în închisoarea Tg. Ocna. Dacã s-a vorbit despre „fenomenul Pitesti”, în sensul lucrãrii satanice de distrugere sistematicã fizicã si mai ales spiritualã a omului, socotesc cã trebuie sã se vorbeascã, cu atât mai mult, de “fenomenul Tg. Ocna”, apãrut în paralel cu cel de la Pitesti, ca lucrare divinã de restaurare si zidire sufleteascã a omului, în plin iad comunist.
Este foarte greu sã faci cunoscut cum s-a dezvoltat viata duhovniceascã a detinutilor politici de la Tg. Ocna, într-o scurtã comunicare. De aceea, mã voi mãrgini numai sã creionez câteva aspecte.In ce mã priveste, subliniez din capul locului: viata din închisoarea Tg. Ocna, cu sublimul si tragismul ei, este aceea care m-a determinat sã pãrãsesc geografia, de care mã îndrãgostisem -eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie – si sã optez, dupã eliberarea din 1954, pentru teologie si preotie. Nu am fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oazã într-un desert al suferintei. Nu cã aici ar fi lipsit suferinta. Dimpotrivã, boala – îndeosebi tuberculoza, sub toate formele ei – era la ea acasã. Desi purta si numele de sanatoriu, temnita era temnitã comunistã, mormânt pentru „dusmanii poporului”.
Dar aici socot cã s-a revãrsat mila lui Dumnezeu peste toate crucile purtate cu rãbdare, în nãdejdea mântuirii. Suferinta a fost sublimatã în bucurie, cum o sesizase Radu Gyr: Suferintã, spune-mi, cum sã mi te cânt? Ti-e urcusul sfânt, ca o rugãciuneSi cum o trãise, la Tg. Ocna, Valeriu Gafencu:Si cerul deschis se aratã Cu portile în chipul crucii. La Tg. Ocna am ajuns în primãvara anului 1950, vreo cincizeci de studenti si elevi tebecisti, niste arãtãri, niste schelete care de abia îsi târau picioarele. Veneam din iadul de la Pitesti, de care ne scãpase Bunul Dumnezeu, prin bacilul Koch. Înaintea noastrã mai sosise un lot. Au început apoi sã curga si din alte închisori, de la canal, de la mina, detinuti tuberculosi, unii in stare foarte gravã, încat multi dintre ei au murit la sositea in penitenciar.Tratamentul împotriva tbc-ului era rudimentar. Ne prelungea numai agonia. De streptomicinã si alte remedii descoperite atunci – si care ar fi salvat multe vieti – n-am beneficiat.
Încât, cu toate eforturile extraordinare ale doctoritei oficiale, Margareta Danielescu, cãreia îi purtãm mare recunostintã, si ale medicitor nostri detinuti, coasa mortii a secerat fara milã. În perioada ’50-’54, au murit sub ochii nostri circa 80 detinuti, dintre care jumãtate erau studenti si elevi; capacitatea sectiei „politici” fiind de cca. 120 bolnavi. Un numar de alti 62 detinuti au decedat dupã ce au plecat din Tg. Ocna, in alte închisori, trimisi disciplinar, sau dupã eliberare. La poarta închisorii, lângã un closet dezafectat, era o nãsãlie cu o ladã-cosciug, care primea unul sau douã cadavre, in interior aflându-se de multe ori încã unul sau chiar doi de-ai nostri. Lada îsi deserta mortii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, in gropi superficial sãpate, fara cruci si farã semn, apoi se întorcea asteptând pe altii. Ne astepta pe noi…Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat cã in timpul iernii, când pãmântul era înghetat, detinutii de drept comun care transportau cadavrele, si ele înghetate, le tãiau din picioare, ca sã încapã într-o groapã mai mica.
În 1990 s-a ridicat acolo o troitã si s-a facut sluiba înmormântãrii pentru toti cei care au adormit in Domnul în temnita de la Tg. Ocna. In fiecare an, cei care am supravietuit ne adunãm acolo si le facem pomenire.Pe fundalul acesta, al mortii care ne pândea, am parcurs perioade de mari restrictii, înveninate de activitatea ofterilor politici securisti – Sleam Augustin si Valache – si a turnatorilor. Momentele cele mai grele au fost in legãturã cu incercarea de a se face si aici “reeducare” si “demascari” de tipul Pitesti. Actiunea a fost condusã de ofiterii politici si dirijatã de col. Teodor Sepeanu, care a si venit personal la Tg. Ocna.Cunoastem acum, pe bazã de documente provenite din arhiva securitãtii – ceea ce pentru noi a fost limpede de la început – cã ,,actiunea de demascare a detinutilor din penitenciare a fost dusa sub controlul si îndrumarea directã a seviciului inspectii din Directia Generalã a Penitenciarelor, ai cãror sefi au fost, in anul 1949 – Nemes Iosif – iar in anul 1950, Sepeanu Teodor”.Acestia “au primit instructiuni despre modul de lucru in problema demascãrilor de la superiorii lor, în frunte cu fostul adjunct al MAI – Pintilie Gheorghe, care indica: sã nu se aleagã metodele, ci numai scopul sã fie realizat”.
O parte din tinerii trecuti prin iadul de la Pitesti si-au revenit la normal, in atmosfera plinã de dragoste crestinã de la Tg. Ocna. Altii însa, vreo zece la numãr, n-au avut taria sa se desprinda si sã învingã frica de care erau stãpâniti. Acestia au colaborat cu ofiterii politici, ca informatori si mai ales in actiunea de „reeducare”. Actiunea “reeducãrii”, dupã câteva încercãri, a esuat, izbindu-se de rezistenta dârzã si unitarã a celorlalti detinuti politici, manifestatã pânã la urmã prin strigãte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot orasul. De atunci nu s-a mai încercat nici o actiune de reeducate în Tg. Ocna. Dar regimul nostru de închisoare s-a înãsprit (ferestre închise, geamuri vopsite, izolãri etc.).
Si totusi, în aceastã ambiantã, s-a nãscut la închisoarea din Tg. Ocna mai mult decât o comunitate: o adevãratã familie duhovniceasca. Acestei familei i-au dat viatã Valeriu Gafencu, Ion Ianolide si altii ca ei, pe care temnita îi înghitise din tinerete. La un moment dat, bisericuta paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectatã, crucea de pe turlã doborâtã, iar vesmintele preotesti si sfintete acoperãmînte din altar au fost trimise in penitenciar drept cârpe de spalat pe jos. Când ne-am dat seama de blasfemie, am cãutat sã le recuperãm si sã le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut in cãptuseala paltonului meu si am reusit, trecându-l cu bine prin toate perchezitiile, sã-l scot afarã. Sã fie oare vreo legãturã între acest patrafir si faptul ca mai târziu am devenit preot?In penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat in foi volante. Textele erau copiate pe plãcuta de sãpun – o adevãratã “tabula cerata” si erau învãtate pe dinafarã. Tot asa au fost memorate rugãciuni, psalmi, acatiste, paraclise etc.În acelasi fel se învãtau limbi strãine, matematicã, fizicã, poezie si tot ce privea cultura. La Tg. Ocna, cu binecuvântarea preotilor nostri detinuti, s-a practicat “rugãciunea inimii”.
Valeriu Gafencu si Ion Ianolide au adus aici experienta spiritualã a Aiudului. Acolo crescuserã duhovniceste în preajma unor mari trãitori: Anghel Papacioc (viitorul Ierom. Arsenie Papacioc), avocatii Trifan si Marian, Marin Naidim, Virgil Maxims.a.; avuseserã legãturi cu lucrarea filocalicã a Pr. Arsenie Boca de la mânãstixea Sâmbãta (arestat si el mai târziu); se bucuraserã de atentia si binecuvântarea P.S. Ioan Suciu de la Blaj, care i-a si vizitat in închisoare, unde dupã aceea avea sã fie azvârlit si sã-si sfârseascã zilele. Experienta duhovniceascã a Aiudului s-a întâlnit, la Tg. Ocna, cu cea adusã de unii dintre studenti – nu numai teologi – arestati dupã 1948. Acestia cunoscuserã activitatea isihastã a „Rugului Aprins” de la Mãnãstirea Antim din Bucuresti, prin marii duhovnici: Arhim. Benedict Ghius, Arhim. Sofian, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor) s.a., care, si ei, mai târziu au fost arestati (Pãr. Daniil a murit la Aiud); sau participaserã la lucrarea misionarã si samarineanã a Pãr. Toma Chiricutã de la Biserica Zlãtari, a Pãr. Const. Sârbu de la Biserica Vergului, a Pãr. Iliescu-Palanca de la Biserica Stavropoleos (si acestia au înfundat puscãriile). Preotii Gherasim Iscu, Vorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lica si altii ne-au asistat religios, prin diferite slujbe, mai ales prin taina spovedaniei, aceastã “sfântã terapie”, si îndeosebi prin Sf. Împãrtãsanie, adusã de afarã prin purtarea de grijã a lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au primit Sfânta Cuminecãturã. Toate acestea se sãvârseau pe ascuns, ferindu-ne de ochii administratiei si de urechile tumãtorilor. Atmosferã de catacombã! Ceea ce ne întãrea sufleteste si mai mult.
Cu rare exceptii, cei care au fost chemati la Domnul au plecat linistiti, în pace, constienti cã trec un prag si cã se îndreaptã spre celãlalt tãrâm. Asa s-a stins, la 49 de ani, în ziua de Crãciun a anului 1951, cu lumânarea în mânã, ascultând rugãciunile pe care le ceruse, Pãrintele Gherasim Iscu, staretul mânãstirii Tismana. Îi ajutase pe cei care luptau în munti, împotriva comunismului. Fiind pe moarte, Edi Masichievici, elev, a cerut sã i se aprindã lumânarea. Dupã ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut sã fie stins mucul de lumânare – mai trebuie si altora! -, spunând cã i s-a arãtat Mântuitorul, Care i-a zis: “Nu te iau in seara aceasta”. L-a chemat la el în noaptea urmãtoare.
Valeriu Gafencu a plecat la Domnul la 18 Februarie 1952, cu fata numai zâmbet, cerându-si iertare (el!) si luându-si rãmas bun (la revedere!) de la toti. Cu câteva zile înainte, terminase, ca pe un testament, „Imnul celor cãzuti”, din care redau o strofã:Te-ai dus si ne-ai lãsat în urma ta Nãdejdea revederii-n paradis, Mereu vei fi cu noi si-om astepta Sã ne’ntâlnim cu sufletul deschis. Unii au murit pentru cã n-au vrut sã-si vândã sufletul si sã devinã informatori, în schimbul streptomicinei adusã de acasã si care le-ar fi salvat viata. Asa s-au petrecut lucrurile, printre altii, cu studentul Goe Nitescu si cu elevii Edi Masichievici si Nelu Soltaniuc.
Noi, care din mila Domnului mai trãim, aducem mãrturie despre viata acestor tineri care s-au strãduit sã traiascã si sã moarã în Hristos. Nu ne surprinde faptul cã pastorul evreu-crestinat, Wurmbrandt a mãrturisit de multe ori cã viata i-a fost salvatã prin lucrarea dragostei crestine a acestor tineri.
Ajutând pe medicii detinuti, o serie de tineri – tebecisti si ei, dar ceva mai în putere -, cu o dãruire impresionantã, dar fireascã si discretã, au fost în acelasi timp surori de ocrotire, femei de servici, spãlãtorese ale rufelor si cearceafurilor pline de puroi si murdãrie, muncind, ca pentru Hristos, si ziua si noaptea, când fãceau de gardã la patul bolnavilor mai grav, repartizati la parter si mai ales in camera 4. Dintre ei, unii nu au gustat din portiile lor de marmeladã sau carne: le cedau celor mai bolnavi si mai slabi, ei multumindu-se cu obisnuitul arpacas. Sunt aici, la Sighet, de fatã, doi dintre ei. Nu se fãcea aici un fel de discriminare de rasã, de religie sau politicã în aceastã slujire samarineanã. Referindu-se la atmosfera de iubire crestinã din penitenciar, pastorul Wurmbrandt a marturisit cã la Tg. Ocna a întâlnit sfinti si cã el ar dori sã intre în împãrãtia Cerurilor pe aceeasi poartã ca Valeriu Gafencu.
Am fost vegheati permanent de schitul de pe Mãgura. Clopotele lui din Duminici si sãrbãtori aveau un rãsunet deosebit în inimile noastre. Ca si privelistea extraordinarã a lumânãrilor aprinse – siraguri de stele – pe serpentinele Mãgurei în noptile sfinte ale Prohodului si ale Învierii! Inspirându-se din acest tablou, a izvodit Valeriu “Imnul Învierii”: Un clopot tainic miezul noptii bate Si Iisus coboarã pe pãmânt. Din piepturile noastre’nsângerate Rãsunã imnul învierii sfânt. Si sãrbãtorile Crãciunului! Colindele… cele vechi si cele noi… cele din închisoare, unele triste („A venit si-aici Crãciunul / sã ne mângâie surghiunul”), altele, înflorite aici la Tg. Ocna, colinde de bucurie:
“În inima robului Domnu-si face ieslea Lui, In noaptea Crãciunului. Flori de crin din ceruri plouã Peste ieslea Lui cea nouãSi din cer picurã rouã” (V. Gafencu)
La închisoarea din Tg. Ocna am simtit si am trait sfinte si adevãrate bucurii! De aceea, dupã “eliberarea” din 1954, prietenul meu Samoilã (un tânãr capabil de mare dãruire îmi mãrturisea cu nostalgie: „Mi-e asa de dor de Tg. Ocna!”. Îi era dor de puscãrie! Da, pentru cã acolo am înteles ce înseamnã libertatea in Hristos. Bucuria si libertatea aceasta nu ni le-a putut lua nimeni, niciodatã.
Noi am priceput bine cuvântul pãrintelui monah N. Steinhardt de la mânãstirea Rohia: „Pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, si nu neapãrat e nevoie sã fie lagãr, o temnitã ori o altã formã de încarcerare, teoria se aplicã oricãrui tip de produs al totalitarismului, existã solutia misticã a credintei”. Din experientele trãite la închisoarea Tg. Ocna s-au cristalizat niste gânduri, niste precepte. In cartea sa, “Testamentul din morgã”, Remus Radina afirmã: ,,Din iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui rezultã cele sapte nãzuinte formulate de detinutii politici români:

1. Nãzuim spre înviere.

2. Luptãm pentru împlinirea împãrãtiei lui Dumnezeu pe pãmânt.

3. Vrem sa aducem neamurile la Bisericã pentru a le împãca cu Durnnezeu.

4. Vrem sa creãm o scoalã de înaltã culturã si educatie crestinã, care sa catalizeze toate energiile creatoare omenesti.

5. Vrem sa creãm un om nãscut din nou din Dumnezeu si din strãdania lui personalã.

6. Prin acest om vrem sã dãm expresie, in continut si formã tuturor problemelor omenesti, existente in toate timpurile,

7. Vrem sã smulgem pe om din suferinta fizicã si moralã.

Aceste gânduri fuseserã alcãtuite la Tg. Ocna de cãtre Ion Ianolide si Valeriu Gafencu. Noi le-am învãtat pe de rost si le-am scos afarã, dupã eliberare. Au fost piese de acuzare in procesul care ni s-a intentat in 1958, unora care am fost la Tg. Ocna si care am simtit nevoia imperioasã sã ne vedem, sa ne întâlnim, ca sã pãstrãm, cât de cât, libertatea spiritualã – tara toata era o închisoare – si viata duhovniceascã de 1a Tg. Ocna.
In lotul nostru “lotul Tg. Ocna” (cca.30 insi), au fost implicati si o parte din cei rãmasi în închisoare (Ioan Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnati, în 1959, cu ani grei de închisoare -nouã dintre noi la muncã silnicã pe viatã, pentru activitate misticã de întrajutorare în penitenciarul Tg. Ocna, activitate continuatã si dupã eliberare.
A urmat o perioada de detentie extrem de grea. Nu ne-am pierdut însã nadejdea. Stiam cã: “Cele mai crâncene înfrângeri Sunt renuntãrile la vis” (Radu Gyr)
In 1964 detinutii politici au fost gratiati. Nu am simtit bucuria eliberãrii. Ochiul securitãtii a rãmas permanent asupra noastrã. Pânã când Dumnezeu ne-a dat minunea jerfelor din Decembrie 1989.
Prin aceastã minune suntem noi aici, in locul de jertfã de la Sighet. Stim cã nici o jertfã nu e zadarnicã. Socotim cã Tg. Ocna are un mesaj pentru viata obstei noastre românesti. E mesajul crestin al renasterii noastre.
Comunismul a distrus fiziceste sute de mii de oameni, spiritual însã – multe milioane. Martirii ne cheamã de dincolo la Hristos, la Bisericã. Sã-i ascultãm!
Valeriu Gafencu ne-a lãsat ca testament „Imnul celor cãzuti”:
“Ne’ndemni pe cei ce’n viatã am rãmas: Luptati uniti si în acelasi pas. Ziditi lui Dumnezeu altare sfinte, Pãsiti pe calea vietii înainte!” Asa sã ne ajute Dumnezeu!


(Pr. Constantin Voicescu - Sursa: Blogul dedicat lui Valeriu Gafencu)

joi, 25 ianuarie 2018

Varful Gangkhar Puensum -Bhutan


Vârful Gangkhar Puensum, Bhutan
Foto:Creative Commons

Acest vârf impresionant, aflat la granița dintre Tibet și Bhutan, este al 40-lea în topul celor mai înalți munți de pe planeta Pământ. Deși Everestul – care este mult mai înalt – a fost cucerit deja, Gangkhar Puensum rămâne încă neatins de om.
Foarte mult timp, vârful de 7.570 de metri nici măcar n-a putut fi localizat cu precizie, din cauza hărților inexacte. În anii ’80, mai mulți alpiniști au încercat să-l cucerească, dar au fost nevoiți să renunțe din cauza condițiilor meteo.
Mai mult, panta foarte abruptă aflată aproape de vârf este ca un străjer, care se asigură că nimeni nu va călca prea curând pe Gangkhar Puensum.


Legi ciudate – Nu hrăni porumbeii în Veneția



Legi ciudate – Nu hrăni porumbeii în Veneția

Pe cei care hrănesc porumbeii din Piața San Marco din Veneția îi paște o amendă de până la 700 de Euro. Autoritățile locale au interzis acest obicei din cauză că păsările prezintă un risc pentru sănătate, dar și pentru a proteja monumentele.Foto: Creative Commons
Pe cei care hrănesc porumbeii din Piața San Marco din Veneția îi paște o amendă de până la 700 de Euro. Autoritățile locale au interzis acest obicei din cauză că păsările prezintă un risc pentru sănătate, dar și pentru a proteja monumentele.