BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

miercuri, 29 mai 2013

Calea mea,calea norilor albi (metafizica)



Osho - Calea mea, calea norilor albi

 Meditatia Dinamica e o contradictie. Componenta dinamica presupune efort, un mare efort, efort absolut, iar meditatia presupune liniste, lipsa efortului, lipsa activitatii. Ii puteti spune o meditatie dialectica. Fiti atat de activi incat intreaga energie sa fie in miscare, nicio energie sa nu ramana statica in voi. Intreaga energie sa fie pusa in miscare, sa nu fie lasat nimic deoparte. Toate portiunile de energie inghetate se topesc, curg. Acum nu mai esti un lucru inghetat, ai devenit dinamic. Acum nu mai esti asemenea materiei, acum esti mai mult asemenea energiei. Nu mai esti material, ai devenit electric. Pune toata energia in activitate, in miscare.
 Cand totul se misca si ai devenit un ciclon, devino atent. Adu-ti aminte, fii constient – si in ciclonul acesta vei gasi deodata un centru care e absolut linistit. Acesta este centrul ciclonului. Acesta esti tu – tu, in divinitatea ta, ca un zeu.
 Peste tot in jurul tau e activitate. Corpul tau a devenit un ciclon activ – totul se misca repede, tot mai repede. Toate portiunile inghetate s-au topit, tu curgi. Ai devenit un vulcan, foc, electricitate. Dar chiar in centru, in mijlocul intregii miscari, exista un punct imobil, punctul calm. Punctului acestuia calm nu-i dai tu nastere. El este acolo, nu trebuie sa faci nimic in privinta lui. A fost intotdeauna acolo. El e insasi fiinta ta, insasi temelia fiintei tale. Este ceea ce hindusii au numit atman, sufletul. El e acolo, dar pana cand corpul tau, pana cand existenta ta materiala nu devine activa in totalitate, nu vei fi constient de el. Printr-o activitate totala, ceea ce este total inactiv va iesi in evidenta. Activitatea iti serveste drept contrast. Ea devine tabla neagra de scris, iar pe tabla aceasta se afla punctul alb; pe o tabla neagra, punctul alb devine vizibil pentru tine.
 Deci atunci cand corpul tau a devenit activ, dinamic, cand e tot o miscare, devii deodata constient de existenta unui punct nemiscat, absolut nemiscat – centrul imobil al intregii lumi aflate in miscare. La el se refera lipsa de efort. Nu trebuie depus nici un efort ca el sa existe. Nu necesita nici un efort, el se dezvaluie pur si simplu. Efort in ceea ce priveste periferia, nici un efort in ceea ce priveste centrul. Miscare la periferie, inactivitate absoluta in centru. Iar intre acestia doi...
 Lucrul acesta va fi putin dificil, fiindca s-ar putea sa te identifici cu centrul pe care hindusii l-au denumit atman, sufletul. Daca te identifici cu centrul care e nemiscat, din nou ai ales unul dintre cei doi. Din nou ai ales ceva si ai respins altceva.
 Orientalii au facut o descoperire foarte subtila: daca te identifici cu punctul nemiscat, nu-l vei cunoaste niciodata pe Dumnezeu; vei cunoaste sinele, dar nu-l vei cunoaste pe Dumnezeu. Si exista multe traditii, in special cea a jainistilor, care au devenit prea identificate cu sinele – drept urmare ele spun ca nu exista Dumnezeu, sinele este singurul Dumnezeu.
 Hindusii care au patruns intr-adevar in adancime spun despre punctul acesta nemiscat si despre activitatea aceasta de la periferie ca fie esti si una si alta, fie nu esti niciuna. Fie esti si una si alta, fie esti niciuna – ambele situatii inseamna acelasi lucru. Acestia sunt cei doi poli. Acestia sunt cei doi poli dialectici, teza si antiteza. Acestea sunt cele doua tarmuri, iar tu te afli undeva intre ele doua – nu esti nici miscarea, nici nemiscarea. Aceasta este transcendenta ultima. Aceasta este ceea ce numesc hindusii brahman.
Efort si absenta efortului, miscare si nemiscare, activitate si inactivitate, materie si suflet – acestea sunt tarmurile. Iar intre acestea doua curge invizibilul. Acela esti tu. Tattwamasi swetketu, spun Upanisadele. Ceea ce curge intre aceste doua tarmuri, ceea ce nu poate fi vazut, ceea ce este in realitate nimic mai mult decat un echilibru subtil intre acestea doua, acela esti tu."


Osho - Calea mea, calea norilor albi

Sursa:www.esoterism.ro

Mama vrea sa cant...


Mama vrea să cânt…                                                                                                                                

- Virgil Maxim

(o nălucire din mintea mea)

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?!...
Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!
Ci numai tremură sub bici,
plânge şi priveghează
şi scuipă sânge...
Ce să-ţi cânt?!...

Te uiţi la mine, mamă,
ca la o arătare străină şi bolnavă…
Nu sunt stafie!
Sunt om, mamă!
Mi-e foame şi mie!
Dar, mai ales mi-i sete!
O, nu de apă!
De viaţă, mamă,
de viaţă-adevărată!
Fără ziduri…, fără lanţuri...,
fără paznici la poartă…,
fără Satan, în gânduri, de gardă...

O, mamă,
va veni o zi când nu vei mai plânge!
Şi-atunci fiul tău o să cânte,
Să cânte şi luminii, şi ţie,
Să cânte de bucurie
Cântec de mărire,
cum a cântat lui Dumnezeu,
David,
din psaltire!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu

Cu ciobul mintii


Cu ciobul minţii -                                                                                                                                     
Virgil Maxim

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele
în bojdeuca mea…
Şi… nu ştiu ce-am făcut
fiindcă,
din ziua
şi chiar din ceasu-n care-am început,
i se cojesc pereţii
şi cade toată tencuiala ei de lut!...

Doamne,
m-am apucat să car Lumina Ta
cu ciobul minţii mele…
Şi-acum, zidirea mea,
pe Stâlpii-Înţelepciunii o-nnoiesc
şi-aşez Icoană,
Chipu-Împărătesc,
Al Celui-ce-a-făcut,
cu darul Lui,
Din ciobul minţii mele
Tron Ceresc!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu

marți, 28 mai 2013

Ce inseamna a fi o persoana spirituala (metafizica)


Ce inseamna a fi o persoana spirituala ?

Omraam Michael Aivanhov

 A fi o persoana spirituala nu inseamna a desfasura asa-zise activitati spirituale, cum ar fi meditatia, rugaciunea sau studiul. Ceea ce ii caracterizeaza pe oamenii spirituali este obiectivul pe care si-l stabilesc pentru activitatile lor, iar acest obiectiv trebuie sa fie realizarea unei idei inalte, a unui ideal inalt.
 Cu toate acestea, atunci cand observi motivele pentru care tot mai multi oameni se consacra practicilor spirituale - de a-i controla pe altii, de a dobandi succes, bogatie sau renume - acest lucru te intristeaza sau te indigneaza. Important este obiectivul. Prin urmare, orice activitate cotidiana poate fi spiritualizata, daca stii cum sa-ti folosesti gandurile, ca sa ii aduci un element al naturii divine.
A fi o persoana spirituala nu inseamna a dispretui materia, ci a lucra cu lumina si pentru lumina, a invata cum sa folosesti orice fel de munca, ca sa te acordezi cu lumea divina si ca sa intri in contact cu Creatorul

Sursa:www.esoterism.ro

marți, 21 mai 2013

Curajul (metafizica)

Curajul

Noul nu apare din tine, el vine de dincolo. Nu face parte din tine. E in joc tot trecutul tau. Noul creeaza discontinuitate, de aici teama. Ai trait intr-un fel, ai gandit intr-un fel, ti-ai facut o viata confortabila pe baza credintelor tale. Apoi ceva nou iti bate la usa si intregul sablon al trecutului urmeaza sa fie tulburat.Daca lasi noul sa intre, n-ai sa mai fii niciodata acelasi, noul te va transforma! Este riscant. Niciodata nu poti sa stii unde te va duce noul. Vechiul este cunoscut, este familiar; ai trait cu el mult timp, esti la curent cu el. Noul este necunoscut. Poate sa iti fie prieten, poate sa iti fie dusman, cine stie?! Singurul mod de a sti este sa-l lasi sa intre; de aici nelinistea, de aici teama! Si nici nu poti sa-l respingi intruna, pentru ca vechiul nu ti-a dat inca ceea ce cauti. Vechiul ti-a promis ca iti da, dar nu s-a tinut de promisiune. Vechiul e cunoscut, dar nefericit. Noul s-ar putea sa fie stanjenitor, incomod, dar exista posibilitatea ca el sa iti aduca fericirea. Asa ca
 nu-l poti respinge, dar nici nu-l poti accepta; de aici ezitarea, tremurul, marea neliniste ce apar in fiinta ta. E firesc sa fie asa, asa va fi mereu! Incearca sa intelegi aparitia noului. Toti oamenii din lume vor noutate, pentru ca nimeni nu este multumit de ceea ce e vechi. Vechiul nu poate multumi pe nimeni, pentru ca e cunoscut, si odata ce e cunoscut a ajuns sa se repete, fapt care il face plictisitor, monoton. Vrei sa scapi de el, vrei aventura, vrei ceva nou, si totusi cand noul iti bate la usa te dai inapoi, te faci mic, te ascunzi in vechi!
 Pentru a lasa noul sa intre e nevoie de curaj, si nu de curaj obisnuit, ci de curaj extraordinar! Iar lumea e plina de lasi, de aceea oamenii si-au oprit dezvoltarea. Cum sa te dezvolti daca esti las?!? La fiecare noua ocazie te codesti, dai inapoi, inchizii ochii. Cum sa te dezvolti? Cum sa fii? Doar pretinzi ca esti! Si pentru ca nu poti sa te dezvolti, nu poti sa cresti, trebuie sa gasesti cresteri inlocuitoare. Tu nu poti sa cresti, dar contul tau din banca poate sa creasca, asta e un inlocuitor. El nu are nevoie de curaj, e perfect adaptat la lasitatea ta. Contul din banca creste intruna si incepi sa crezi ca si tu cresti. Devii mai respectabil. Numele tau si faima ta continua sa creasca si crezi ca tu esti in crestere?! Nu faci decat sa te amagesti singur!! Tu nu esti nici numele, nici faima! Contul din banca nu e fiinta ta! Dar daca te gandesti la fiinta incepi sa tremuri, deoarecedaca vrei sa cresti, sa te dezvolti, trebuie sa te lepezi de toata lasitatea.
 Cum sa devenim noi? Nu putem deveni noi cu de la noi putere, singuri! Noutatea vine de dincolo, de la Dumnezeu, sa spunem. Noutatea vine de la existenta. Mintea e mereu veche. Mintea nu e niciodata noua, ea e acumularea trecutului. Noutatea vine de dincolo, e un dar de la Dumnezeu.
 Necunoscutul si incognoscibilul, transcedentalul, au patruns in tine. Au patruns pentru ca nu esti sigilat si pus deoparte, nu esti o insula. Poate ca tu ai uitat transcedentalul, dar transcedentalul nu te-a uitat pe tine! Copilul poate si-a uitat mama, dar mama nu si-a uitat copilul! Tu, partea, s-ar putea sa gandesti “sunt separate”, dar intregul stie ca nu esti separat. Intregul a patruns in tine. Pastreaza contactul cu tine. De asta noul continua sa vina, desi nu-l primesti cu bratele deschise. El vine in fiecare dimineata, vine in fiecare seara. El vine intr-o mie si unul de feluri. Daca ai ochi sa vezi, il vei vedea venind continuu la tine [...]
 Mintea se gandeste ca nu e rational sa parasesti vechiul. Dar Dumnezeu e intotdeauna noul! De asta, legat de Dumnezeu nu putem folosi timpul trecut sau viitorul. Nu putem spune “Dumnezeu a fost”, sau “Dumnezeu va fi”. Putem folosi numai prezentul: “Dumnezeu este!”
 Tine minte ca orice nou care vine in viata ta e un mesaj de la Dumnezeu. Omul trebuie doar sa se mai relaxeze putin, pentru a accepta noul; trebuie sa se mai deschida putin, pentru a lasa noul sa intre. Fa-i loc lui Dumnezeu sa intre in tine! Acesta este tot rostul rugaciunii sau al meditatiei – deschide-te, spune Da, spune “Intra”, spune “Te asteptam de mult si sunt recunoscator ca ai venit!”.
 Numai intrarea noului te poate transforma, nu exista alte cale de transformare. Si, tine minte, asta nu are nicio legatura cu tine si cu eforturile tale! Dar sa nu faci nimic inseamna sa incetezi sa actionezi; inseamna sa actionezi fara vointa sau directie, sau impuls din trecut. Cautarea noului nu poate sa fie o cautare obisnuita, caci cum sa cauti noul cand nu-l cunosti, nu l-ai intalnit niciodata? Cautarea noului trebuie sa fie o explorare deschisa. Nu cunosti. Trebuie sa incepi dintr-o stare de necunoastere si trebuie sa inaintezi cu inocenta unui copil, emotionat de posibilitati – iar posibilitatile sunt infinite. Nu poti sa faci nimic pentru a crea noul, pentru ca orice ai face va fi din vechi, va fi din trecut.
Dar asta nu inseamna sa nu mai actionezi deloc. Actioneaza fara vointa sau directie, sau fara impuls din trecut, adica actioneaza spontan, lasa momentul sa decida. Nu impune decizia ta, pentru ca decizia ta va fi din trecut si va distruge noul! Actioneaza exact ca un copil. Abandoneaza-te in intregime momentului, si vei gasi in fiecare zi noi deschideri, o noua lumina, o noua intelegere. Iar acele noi intelegeri te vor schimba continuu. Intr-o zi vei vedea dintr-o data ca in fiecare moment esti nou. Vechiul nu mai zaboveste, vechiul nu te mai inconjoara ca un nor. Esti ca un bob de roua, proaspat si tanar. Asta este adevaratul inteles al invierii. Daca intelegi asta, vei fi liber de memorie – memoria psihologica, adica. Memoria e un lucru mort. Memoria nu e adevar si nu va fi niciodata, pentru ca adevarul e mereu viu, adevarul e viata; memoria este persistenta a ceea ce nu mai e. Este traiul intr-o lume fantomatica, dar ea ne contine, este inchisoarea noastra. De fapt, este noi. Memoria creeaza nodul,
 complexul numit “EU”, Eul, Egoul. Si aceasta entitate falsa numita “Eu” se teme continuu de moarte. De asta ti-e frica de nou!
 De fapt, acestui “Eu” ii e frica, nu tie! Fiinta nu cunoaste frica, dar Eul se teme, pentru ca Eului ii este foarte frica de moarte. El e artificial, e arbitrar, in orice clipa se poate narui. Iar cand intra noul, apare teama. Eul se teme ca s-ar putea narui. A ajuns cumva sa se mentina intreg, dintr-o bucata, iar acum vine ceva nou, care il va zdruncina, facandu-l bucatele. De asta nu accepti noul cu bucurie. Eul nu poate sa accepte cu bucurie propria-i moarte – cum sa-si accepte moartea cu bucurie?
 Daca nu intelegi ca tu nu esti Eul, n-ai sa poti sa primesti noul! Odata ce ai inteles ca Eul este amintirea trecutului si nimic altceva, ca tu nu esti memoria ta, ca memoria este exact ca un biocomputer, ca este o masina, un mecanism util, dar ca tu esti dincolo de ea, ai facut un pas urias. Tu esti constiinta, nu memorie! Memoria e continuta in constiinta, tu esti constiinta insasi. Memoria este arhiva ta. Tu esti cel care cauta in arhiva, nu esti arhiva! Dar memoria este intreaga energie vitala a Eului. Fireste, memoria e veche si se teme de nou [...]
Ca sa fii nou, trebuie sa nu te mai indentifici cu Eul! O data ce nu te mai identifici cu Eul nu iti mai pasa daca moare sau traieste. De fapt, stii deja ca este mort. E doar un mecanism. Foloseste-l, dar nu te lasa folosit de el! Eul se teme continuu de moarte pentru ca este arbitrar. El nu apare din fiinta, nu are cum sa apara din fiinta, pentru ca fiinta e viata, iar viata nu se teme de moarte. Viata nu stie nimic despre moarte. Sa mori ca Eu inseamna sa nasti ca fiinta!
Noul este un mesager de la Dumnezeu, noul este un mesager de la Dumnezeu. Este o evanghelie. Asculta de nou, mergi cu noul, stiu ca ti-e frica! Mergi cu noul in ciuda fricii si viata iti va fi tot mai bogata, si intr-o zi vei putea sa iti eliberezi splendoarea intemnitata!


Osho - Curajul - Placerea de a trai periculos (Pro Editura si Tipografie)
Sursa:http://esoterism.ro/ro/curaj.php

De ce faci din tantar armasar (metafizica)


De ce fac din tantar armasar

OSHO : De ce fac din tantar armasar

Pentru ca Eul nu se simte bine, in largul lui, cu tantarul, el vrea armasarul.
Oamenii creaza intotdeauna probleme mari din nimic.
Toate problemele sunt imaginare – le creezi pentru ca, fara probleme, te simti gol pe dinauntru.
Fara probleme nu ai ce sa faci, nu ai cu ce sa te lupti, nu ai unde sa te duci.
Oamenii se duc de la un guru la altul, de la un maestru la altul, de la un psihanalist la altul, de la o terapie de grup la alta, pentru ca daca nu se duc se simt goi si, dintr-o data, simt ca viata nu are sens.
Creaza probleme ca sa poata sa simta ca viata e o mare lucrare si ca ei trebuie sa munceasca din greu, sa se zbata.
Eul poate sa existe numai atunci cand se zbate, ia aminte – numai atunci cand se lupta.
Si cu cat e mai mare problema, cu cat e mai mare provocarea, cu atat mai mult creste Eul.
Nu iti crea necazuri inutile. Esti un mare creator de probleme – e suficient sa intelegi asta si, dintr-o data, problemele dispar.
Esti construit perfect; te-ai nascut perfect; perfectiunea este natura ta cea mai intima. Trebuie doar sa o traiesti.
Hotaraste-te si traieste-o.
Daca nu te-ai saturat inca de joc, poti sa continui, dar nu intreba de ce. Stii. De ce-ul e simplu. Eul nu poate exista in pustietate, ii trebuie ceva cu care sa se lupte.
Eul exista numai in conflict – Eul nu e o entitate, este o tensiune.
Daca intelegi acest lucru, insasi intelegerea face ca armasarii sa redevina tantari, iar apoi dispar si tantarii.
Dintr-o data se face pustiu.
Asta inseamna iluminare – intelegerea profunda a faptului ca nu exista probleme.
Si atunci, fara nici o problema de rezolvat, ce faci?
Incepi imediat sa TRAIESTI.
Incepe sa traiesti din acest moment si vei vedea ca pe masura ce traiesti mai mult, problemele se imputineaze.
Pentru ca acum pustiul din tine infloreste si traieste.
Cand nu traiesti, aceeasi energie devine stearpa. Aceeasi energie care ar fi devenit o floare, este blocata. Si, nelasata sa infloreasca, devine un spin in inima. Este aceeasi energie.
Daca oamenii ar dansa putin mai mult, ar canta putin mai mult, ar fi putin mai nebuni, energia lor ar curge mai mult si, incetul cu incetul, problemele lor ar disparea.
De aceea insist atat de mult asupra dansului; lasa intreaga ta energie sa devina dans si atunci, dintr-o data, vei vedea ca nu mai ai cap – energia blocata in cap se misca in toate directiile, creand modele, imagini, miscari frumoase.
Iar cand dansezi, vine o clipa cand corpul tau nu mai e un lucru rigid, devine flexibil, curgator.
Cand dansezi, vine o clipa cand granita fiintei tale nu mai este atat de clara; te topesti si te contopesti cu Cosmosul.
Traieste, danseaza, mananca, dormi, fa lucrurile cat mai total cu putinta.
Si tine minte: ori de cate ori te surprinzi creand o problema, iesi din ea imediat.”


OSHO

Sursa:http://esoterism.ro/ro/osho1.php

Ca un cerb...

Ca un cerb…
- Virgil Maxim

„Cum doreşte un cerb
izvoarele de apă,
aşa Te doreşte sufletul meu
pe Tine, Dumnezeule!...”
(Psalm 41, 1)

Ca un cerb însetat de izvoare,
Te mistui în sufletul meu,
năzuind spre lumini viitoare
Te-adulmec prin noapte, mereu...

Pe urcuşul de stânci colţuroase
pipăi cu copita subţire,
bănuiesc şi-alerg după miroase,
gând-viu, însetat de iubire.

În poieni sau sub crengi, la răcoare,
adormind, Te simţeam duios cânt,
adiind peste toate o boare...
Dar Te-ascunzi, ca sămânţa-n pământ!...

Peste buza genunii, în bezne,
peste culmea cu muchii de-argint,
prin văzduh, Te-am cătat, ca-ntr-o iesle,
să Te văd, să Te-aud, să Te simt!...

Printre tancuri, în joc de sidef,
Te-am pândit împletit din lumini...
Dar în fulger Te-ascunzi şi în ev,
scânteiere prin ochii senini...

La pârâu, în genunchi, să Te beau,
să-Ţi aud paşii lini peste undă...
Nici în ape de Chipu-Ţi nu dau,
toate apele ştiu să Te-ascundă!...

Nicăieri nu Te văd, fiindcă toate
sub eterna-Ţi Mărire le ţii
mai presus de pliniri şi izvoade,
eşti Stăpân peste lumi şi vecii...

Din pământ, ca dorinţa din sânge,
şi din ape, viaţă împins,
din văzduh încercând a Te smulge,
în al Dragostei-Foc Te-am cuprins...

Eşti în mine ca astrul în rază,
ori parfumul luminii-n văzduh
şi ca apa în care lucrează,
cu puterea-i de foc, Sfântul Duh!...

Spre Izvorul-iubirii curate
năzuind, pui-de-cerb-însetat,
m-am aprins nou luceafăr în noapte
şi-n urcuş, din izvor, Te-am gustat!...


Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu






Cantec de inceput

Cântec de început -
Virgil Maxim

„Şi a pus în gura mea
cântare nouă,
Cântare Dumnezeului-celui-Viu.”
(Psalm)

Cânt,
un Gând,
un Cuvânt,
o Lucrare!
Cânt,
întreit sfântă-cântare.
Pentru Chipul-de-Taină!
Şi-L îmbrac într-o haină
pe care-o ţes tot mereu
curcubeu în inel...
Cânt pentru El,
pentru Dumnezeul-din-Cer
psalm-de-mărire
în Templul-Luminii
NEÎNVINSE!

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu

miercuri, 15 mai 2013

Osho-Traieste total(metafizica)


Osho- Traieste total

 Aceasta scurta viata pe care o aveti poate fi transformata intr-un paradis. Aceasta mica planeta este floarea de lotus a paradisului.
 Singura raspundere adevarata este fata de propriul tau potential, fata de propria ta inteligenta si constienta, fata de actiunea conforma cu ele.
Atunci cind te nasti, nu esti un copac, ci o saminta. Trebuie sa cresti, trebuie sa ajungi la o inflorire, iar aceasta inflorire va fi multumirea ta, implinirea ta. Aceasta inflorire nu are nimic de-a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legatura decit cu tine, cu evolutia ta personala.
 Intelege, trebuie sa devii o adevarata celebrare pentru tine insuti!
 Daca tinjesti dupa o utopie, dorinta ta se indreapta de fapt catre o armonie individuala si sociala. Aceasta armonie nu a existat niciodata, intotdeauna a fost un haos.Societatea a fost impartita in diferite culturi, in diferite religii, in diferite natiuni - toate avind drept fundament diverse superstitii. Nici una din aceste impartiri nu e valabila. Ele arata insa ca omul este divizat in el insusi, iar acestea sunt proiectiile conflictului sau interior. Omul nu are unitate launtrica si, prin urmare, nu este in stare sa creeze o societate, o umanitate unica, nici in afara lui. Cauza nu se gaseste in exterior. Exteriorul este doar o reflectare a fiintei sale launtrice.
 Nimeni nu a acordat o atentie prea mare individului, si aceasta este cauza fundamentala a tuturor problemelor. Insa datorita faptului ca individul pare atit de mic si societatea atit de mare, oamenii au impresia ca societatea poate fi schimbata, dupa care individul se va schimba la rindul lui. Dar lucrurile nu stau deloc asa, caci "societatea" nu este altceva decit un cuvint; exista numai indivizi, nu exista societate. Societatea nu are suflet, in cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibila numai in cazul individului, indiferent cit de mica ar fi aceasta. Si odata ce invatati cum sa schimbati individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindani. Eu cred ca intr-o buna zi vom avea o societate care sa fie in deplina armonie, care sa fie mult mai buna decit toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasa.
 Nu esti niciodata multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ti-a daruit existenta, deoarece atentia ta se indreapta intotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a planuit sa fii. Nu te indrepti sprerealizarea propriului tau potential. Tu incerci sa fii ceea ce vor altii sa fii, insa acest lucru nu te va putea multumi niciodata. Iar cind apare nemultumirea, logica iti spune: "Poate ca ceea ce ai nu este suficient; straduieste-te sa obtii mai mult!" Atunci incerci sa obtii mai mult, incepi sa cauti. Si toata lumea apare cu o masca zimbitoare, toata lumea zimbeste fericita, astfel incit fiecare vrea sa-i pacaleasca pe toti ceilalti. Si tu porti, la rindul tau, o masca, astfel incit ceilalti cred ca esti ceva mai fericit; iar tu, la rindul tau, ai impresia ca ei sunt mai fericiti. Iarba pare a fi mai verde in curtea vecinului. El priveste insa iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mladie, mai frumoasa. Acestea sunt iluziile pe care le creeaza distanta.
 Cind te apropii insa mai mult, incepi sa vezi ca nu este chiar asa. Dar oamenii ramin la distanta unii de altii. Chiar si prietenii, chiar si iubitii, se tin unul pe altul la distanta; o apropiere prea mare ar fi periculoasa, s-ar putea ca ei sa vada ceea ce esti in realitate. Iar eroarea isi are sursa in chiar modul in care pui problema, astfel incit - orice ai face - nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de multi bani: iti vine imediat ideea ca banii reprezinta cauza fericirii. Priveste la acest om! Cit de fericit pare sa fie! Asa ca alergi dupa bani. Un altul este mai sanatos; alergi dupa sanatate! Un altul face altceva si arata foarte multumit - il urmaresti! Dar de fiecare data e vorba de celalalt...
Societatea a aranjat lucrurile astfel incit sa nu iti pui niciodata problema propriului tau potential. Si toata nefericirea provine din faptul ca nu esti tu insuti. Fii doar tu insuti si toata nefericirea si toata competitia cu ceilalti dispare; nu iti mai pasa ca altii au mai mult, ca nu esti tu cel care are mai mult. Daca vrei ca iarba sa fie mai verde, nu are rost sa privesti in curtea vecinului. Este atit de simplu ca iarba sa fie mai verde! Omul trebuie sa fie inradacinat in propria sa energie potentiala, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atit de multumita astfel, incit acest fapt vi se va parea pur si simplu incredibil.

Sursa:http://esoterism.ro/ro/traiestetot.php


Metafizica lui Aristotel




Metafizica lui Aristotel


Filozofia aristotelica isi are originea in cea platonica. Dar este curios ca acesta si-a dezvoltat conceptia despre lume si viata in opozitie cu aceea a maestrului sau. Ceea ce a determinat aceasta dezvoltare a filozofiei aristotelice a fost mai ales conceptia platonica despre Idei. Aristotel considera viziunea platonica despre Idei, pe care Platon le considera a fi singura realitate adevarata si temeiul determinant al lumii aparitiilor, ca fiind o conceptie pe nimic fundamentata si care are ca urmare o dublare a realitatii, fara sa poata insa explica cum este posibil ca lumea ideilor sa produca lumea reala. Conceptia platonica despre idei nu poate lamuri de unde isi are originea deosebirea caracteristica prin care lumea aparitiilor se deosebeste de lumea ideilor, asadar ea nu poate lamuri originea devenirii si a evolutiei, fiindca la Platon ideile planau in transcendent. Desigur ca si Aristotel tine la convingerea ca lumea ca totalitate este un organism urias fundamentat pe un temei unitar spiritual. El impartaseste si conceptia platonica despre idei, dar aceasta numai cu o corectura importanta-ce face posibila depasirea greutatii de mai sus-ca acestea nu mai snt niste entitati supra-senzoriale, ci ele sunt potente, ce sunt active in lucruri; ideile sunt in lucruri si fara de acestea nu este posibil nici un lucru. Ideile, lucrurile si materia nu sunt trei grade deosebite ale realitatii, ci factori corelativi ai aceleiasi realitati, factori ce colaboreaza pentru a produce ceea ce este esential in evolutia naturii si a vietii. Ideile sunt, desigur, acelea care fac sa apara lucrurile din lume si care le dau acestora forma lor. Ca lumea este un proces evolutiv presimtisera si Heraclit, Empedocle, Democrit si Anaxagora si chiar Platon. Dar acestia nu putusera sa explice originea acestei deveniri. Acest lucru ii reuseste lui Aristotel.
Pentru el ideile nu duc o existenta linistita in transcendent, cum credea Platon, ci ele sunt puteri active in aceasta lume ; ele sunt principii ale formarii, ce sunt imanente lumii si din aceasta pricina Aristotel inlocuieste notiunea de"idee" cu aceea de forma. Substratul tuturor schimbarilor din lume il constituie materia. Fara materie nu poate exista nimic : exceptie face numai Divinitatea. In aceasta materie actioneaza factorul creator, principiul formarii ce structureaza si formeaza materia haotica. Fiecare obiect este de aceea un produs al materiei si al formei. Si forma, ca o putere creatoare a tipului gen, nu se afla deasupra sau dincolo de materie, ci in materie, fara sa fie insa la randul ei un produs al materiei, sau determinata de materie. Este in fiinta, in substanta materiei ca ea sa fie proprie, ca in ea sa actioneze forma, sa aiba asadar plasticitate. Asa se poate explica ca forma este puterea imanenta ce misca si formeaza fiecare lucru si-i da acestuia o configuratie conforma cu ideea lui. Din acest motiv forma este in acelasi timp si cauza lucrurilor. Ba ceva si mai mult, ca o cauza interioara a lucrurilor, forma este totodata si scopul lucrului. Acest fapt inseamna ca, ca forma externa a lucrului, cu aceasta este data si menirea si scopul acestuia. Scopul unui lucru constituie esenta interioara a acestuia, asa ca la Aristotel notiunea de forma este sinonima cu aceea de scop.
Dar pentru ca procesul de devenire sa aiba loc mai este necesar si un al treilea factor, pe care Aristotel il numeste"cauza externa" sau, cum zice el,"miscatorul", fiindca forma (ideea) este cauza interna, de care depinde ce va deveni materia. In acest raport metafizic conceput de Aristotel se afla ceea ce modernii numesc legitatea devenirii.
Forma sau formele sunt principiile active in lucruri : ele constituie esenta lucrurilor, fara sa fie insa lucrurile insele. Pentru a se forma un lucru este necesara si materia. Fara de materie-ca si fara forma-nu este posibila nici devenirea si nici lucrurile. Forma este principiul activ, miscator, dinamic in lucruri. Materia este principiul mort, nemiscat; ceea ce trebuie miscat si format. De aceea este necesara prezenta atat a formei, cat si a materiei pentru a se forma un lucru, caci forma nu poate aparea decat prin materie, iar materia prin forma, ceea ce este in sine scop si realizarea scopului. Materia n-are o realitate in sine: ea este posibilitate pura, substratul gol, ce poate deveni orice, care, insa, singura nu este nimic decat spatiul neformat ca la Platon. Materia este substanta nemiscata si lipsita de forma, iar"enteleheia" formatoarea acesteia. Ca sa existe, materia are nevoie de forma, de activitate. Bronzul si marmura sunt materia, statuia gata forma ; pamantul, lemnul si pietrele sunt materia, iar casa este forma acestora. La om corpul este materia in timp ce sufletul si viata forma acesteia. Materia, deci, nu poate exista fara forma, dar exista un principiu al formarii independent de materie. Uneori insa Aristotel lasa impresia ca ar exista totusi un fel de materie originara, nedeterminata,"prima", ultima ce poate fi gandita. Aristotel face astfel deosebirea intre o materie"perceptibila" si alta ce este numai gandita.
Atata timp cat procesul de devenire, nu este pus in miscare de cauza externa lucrul nu exista in realitate, el nu este actual, prezent. Dar fiindca acesta are in sine, ca predispozitie, nazuinta, impulsul intern sa aspire la forma, asteptand numai sa fie tradus in procesul de realizare, se poate spune ca lucrul exista deja potential sau ca posibilitate. Deosebirea aceasta intre conceptul de"posibilitate" si"realitate" este hotaratoare pentru intelegerea filozofiei aristotelice. Filozofului ii este necesara aceasta deosebire, pentru a depasi opozitia dintre materie si forma si pentru a putea prezenta totalitatea materiei ca un ce structurat din forme existentiale inferioare si superioare, ca o totalitate stapanita de tendinta de a se misca inspre forme din ce in ce mai superioare. Conceptul"posibilitate" este la Aristotel identic cu acela de materie, iar conceptul"energie" sau realitate este identic cu acela de forma. Toate lucrurile sunt potential cuprinse in materie, materia fiind potenta generala-reala a lucrurilor, iar cu aparitia unei forme anumite dimpotriva se trece de la potentialitate la realitate. Notional formele sunt cele mai inalte si mai pure actualitati sau activitati prin care lucrurile pot fi chemate la aparitie, ca fenomene. Realitate nu poseda, de aceea, decatt materia formata, asadar lucrurile. Acestea singure constituie realitatea. Ele sunt existenta insasi sau substanta. Ele sunt prin aceea ca forma pune stapanire pe materie, pe care o misca si o formeaza.
Atat forma cat si materia sunt absolut necesare pentru formarea lucrurilor, totusi formei ii revine o importanta mult mai mare decat materiei. Caci, in timp ce materia este ceva pur pasiv, forma este dimpotriva partea activa : ea este"entelechie". Entelechia este actul ce realizeaza un anumit scop, ea este actul intentional, care, prin configuratie, isi gaseste realizarea sa. Configuratia externa si cu scopul intern sunt intr-un raport reciproc foarte strans. S-a ajuns la o forma, s-a realizat in acelasi timp si un scop. Se schimba forma exterioara, se schimba si scopul, sau, mai corect, forma se schimba fiindca se schimba si scopul, fiindca in natura stapaneste tendinta inspre scopuri din ce in ce mai superioare. In felul acesta lucrurile se schimba mereu, ele gasindu-se intr-o evolutie, ce se misca inspre forme tot mai superioare. Curios este faptul ca, in decursul acestei evolutii, fiecare lucru ia o pozitie dubla : in raport cu materia din care el este format, lucrul este forma, dar pentru scopurile mai inalte lucrul este iarasi numai materie. Acest lucru inseamna la Aristotel ca in natura nu exista o materie fara forma, ci orice materie are o forma, bunaoara blocul de marmura avea el insusi o forma, mai inainte de a fi transformat intr-o opera de arta. De aici se vede ca, la Aristotel, materia si forma sunt niste termeni relativi: ceea ce este forma pentru o materie, poate deveni din nou materie pentru o alta forma superioara. Deci concluzia este ca fiecare lucru si fiecare fiinta nu-si este siesi scop in sine, ci acestea slujesc, alaturi de alte fiinte, unor scopuri si structuri superioare, in raport cu care fiecare dintre acestea nu este iarasi decat materie. Asa, bunaoara, pietrele si lemnul, ce au un scop al lor, sunt pentru scopul superior"casa", numai materie ; casele, materie pentru strada; strazile, materie pentru oras etc. In felul acesta, pe fiecare scop se fundamenteaza alte scopuri mai inalte, pe acestea altele si mai inalte si asa mai departe pana la un scop ultim, cu care toate celelalte se unesc pentru a sluji lumii ca totalitate. Asa se face ca Aristotel gandeste lumea ca fiind o ierarhie uriasa de scopuri, in care atat singularul, cat si totalitatee lumii se gasesc intr-o evolutie continua spre forme superioare. Care este insa, dupa Aristotel, scopul ultim al acestei evolutii ? Raspunsul la aceasta intrebare Aristotel il da prin aceea ca el indica raportul dintre forma si materie. Intrucat lucrurile ajung la forme si scopuri superioare raportul acesta se schimba in favoarea formei. Pe masura ce evolutia aceasta progreseaza, materia dispare din ce in ce mai mult. Daca, buna oara, un sculptor daltuieste dintr-o bucata de marmura o statuie, materia dispare in masura in care forma sau ideea se reliefeaza mai mult, pana cand noi nu mai privim marmura, ci numai forma pura. Acelasi lucru se intampla in orice evolutie, asadar o depasire a materiei, ce are ca urmare ca scopul ultim al lumii nu este altul decat o eliberare absoluta a acesteia de materie si deci o spiritualizare desavarsita a intregii existente. Aceasta este, dupa Aristotel, forma cea mai inalta posibila a lumii scopul ei ultim si cel mai inalt.
Aristotel prezinta ideea ca trecerea de la posibilitate la realitate este dependenta in chip necesar de miscare, care nu este schimbarea exterioara a lucrului, asadar schimbarea locului, ci procesul de trecere de la materie la forma. Miscarea este, in acest sens, realitatea nedesavarsita ,- o realitate ce se afla, daca ne putem exprima asa, inca pe drumul ce duce la desavarsire. Miscarea este energie si nu entelechie, din pricina ca energia ca miscare este realizarea ca proces in timp ce entelechia dimpotriva semnifica scopul ajuns al procesului insusi, care, ca atare, are fenomenul miscarii inapoia sa. Ca tot ceea ce este dat in experienta si ceea ce este in miscare trebuie sa-si aiba cauza sa. Asa se face ca, daca urmarim mereu acest lucru si intrebam care este cauza miscarii, ajungem, deoarece timpul si spatiul sunt fara de sfarsit, la un"Prim miscator", care este nemiscat, imobil si etern; el este o Fiinta desavarsita, nemateriala, asadar rationala, ceea ce inseamna o Fiinta divina, sau, cum mai zice Aristotel, un spirit divin. Acesta este act pur :"actus purus". Aristotel ii atribuie acestei Fiinte toate atributele pe care Platon i le dadea Ideii de bine. Ea este eterna neschimbabila, in sine si pentru sine, despartita de toate celelalte fiinte si totusi cauza suprema a acestora. Ii lipseste acesteia numai calitatea etica, din pricina ca aceasta forma pura, identica cu Divinitatea, aceasta energie ce-si are temeiul in sine insasi, este cea mai buna si cea mai inalta, dar ea este o gandire pura, care nu este ocupata decat cu sine insasi si cu contemplarea fiintei sale proprii. Esenta Divinitati este, pentru Aristotel, spiritul pur si, ca atare, gandirea pura, sau, cum se exprima el insusi,"gandirea gandirii", ceea ce inseamna o gandire in care deosebirea intre subiect si obiect este suspendata. Spiritul pur n-are nevoie de om si nici de lucruri, ci dimpotriva lumea este chinuita de nostalgia dupa el. Spiritul pur isi este siesi suficient si nici nu are alt scop in afara de sine insusi. Autocontemplatia reprezinta vesnica sa fericire. El este de aceea inaintea lumii-asadar vesnic spirit pur, forma cea mai pura si cu aceasta actualitatea cea mai pura.
Este interesant ca Aristotel nu numeste nicaieri Divinitatea cu epitetul de"Creatorul", ci numai cu acela de"Miscator al lumii", in sensul amintit mai sus, ca Divinitatea misca lumea, intrucat aceasta nu poate sa faca altceva decat, ca chinuita de nostalgia dupa Divinitate, sa tinda spre Aceasta, ca fiind scopul ei cel mai frumos si mai bun. Divinitatea este ordonatoarea lumii; o ordine ce nu se sustine prin sine si in sine, ci numai prin ceea ce este divin. Cu aceasta idee, Aristotel s-a ridicat deasupra opozitiei dintre teism si panteism. El poate fi interpretat panteist, intrucat esenta Divinitatii este identica cu gandirea ce actioneaza in lume si tine lumea laolalta, asadar ca totalitatea ideilor, legilor, formelor sau valorilor ce sunt date in procesul lumii si prin care acestea ajung la realizare. Dar caracteristica teista a ideii de mai sus este ca Dumnezeu, ca activitate pura, se deosebeste cu totul de lume, prin aceea ca El este inaintea si in afara acesteia.
N.B.
Sursa:http://www.crestinortodox.ro/religie-filosofie/perioada-sistematica/metafizica-aristotel-71773.html

Ardere-de-tot


Ardere-de-tot
lui Valeriu Gafencu

de Virgil Maxim

… aici, răsare-n mine o chilie
în care s-a sfinţit un pustnic blând…
zidea virtuţi cereşti în trup plăpând
şi-n ochi purta smerita-bucurie...

De priveghere lungă – albă floare –
se rezema cu fruntea de pervaz
şi luna-i săruta sfinţit obraz
când i-asculta cuvântul ca o boare:

„O, vino, rob rău, somnule, şi-mi poartă
cu tine, visul, peste unda moartă…
un ceas de vreme urcă-mă şuviţă,
în Crama-Împărătească, rod-de-viţă!...”

De funia nădejdii viu s-agaţă
şi-n rugăciune treptă-naltă suie,
amiezile simţirilor descuie
şi îngerilor, iată-l… faţă-n faţă!...

L-au îmbrăcat cu-a cerului armură…,
cu neaua-Înţelepciunii-apoi l-au nins,
purificându-i duhul, înadins,
să fie-asemeni lor, chip şi măsură!...

Un înger... a făcut un semn în cer!...
El vede Faţa-lumii Nevăzute...
cuvintele aude... nenăscute,
cu inima topeşte vămi de ger!...

De câte ori pământul, fără splină,
se duce, taur negru, rostogol,
de câte ori îl săgetează-n gol
harapi cornuţi, mereu în nehodină?!...

Un sul de carte-i cerul strâns cu nod
şi ultim semn pământu-n alfabet...
Altarul-Viu al Marelui-Profet
primeşte jertfa, Ardere-de-tot!...

În Rugăciunea-focului, adoarme...
Târziu, lumina candelii se stinge...
un înger furişându-se-n chilie
deasupra frunţii, nimb subţire-i ninge!...
Vrăşmaşii gem la pragul lui, pe coarne!...

Movilă-i stă nisipul lângă uşă...
A tot crescut rugina pe zăvor,
uleiul a-nflorit într-un ulcior,
dar trupu-i stă-n genunchi, deşi-i cenuşă...

Pe-o laviţă, alături, rânduite
mai multe cărţi. Pe-o foaie în Ceaslov
scrisese el sfinţitul lui hrisov
în patru rânduri, vorbe aurite:

„Să mă iertaţi, părinţilor, vă rog,
C-având puţină treabă, azi, cu Domnul,
m-a biruit, în rugăciune, somnul
şi v-am lăsat cenuşa mea, zălog...”

Dar necrezând că-i mort cu-adevărat
cu mâna l-am atins peste veşminte...
Se risipi cenuşa lui fierbinte
şi, sărutând-o… am plâns îngândurat...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu

Pe golgota Aiudului,anul 1948 *Aiud -Cetatea mortii

Autor: Pr. Nicolae Grebenea

Cu sfârsitul lui noiembrie 1948 regimul la Aiud s-a înrăutătit brusc. Comunistii străini evrei si unguri ceruseră, lucru ce l-am aflat mai târziu, uciderea a 30.000 de români, spre a instala în tară teroarea si ca să poată aplica programul lor de reforme revolutionare. Dar s-au izbit la început de împotrivirea lui Lucretiu Pătrăscanu si apoi a „gloatei”- cum spuneau ei- lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Atunci au spus: „Avem putinta sa-i reeducăm, în temnite, ca să împărtăsească ideile noastre” si au recurs la arestări cu nemiluita. Toate temnitele erau arhipline. Dar în martie au arestat pe Pătrăscanu si pe prietenii lui, evrei mai ales, toti cu doctorate în străinătate. Deci nu mai exista opozitia acestora. Atunci au hotărât: „Ce să mai asteptăm reeducarea? Bătrânii nu se pot reeduca. Hai să-i ucidem cu foamea!” si au instalat unregim de cruntă înfometare si asuprire. La ferestre au pus paravane din lemn ca să nu pătrundă lumina soarelui, plimbările s-au redus simtitor iar masa a devenit catastrofală: 600 de calorii pe zi la un detinut. Foamea a început să muste din noi. Era ceva îngrozitor. O simteam cu toate fibrele corpului. O simteam nu numai cu stomacul, ci cu creierul si cu toată fiinta. Sunt dureri si dureri.
Dureri ce vin din boală sau din chinuri sufletesti, din dorul după ceva ce nu poate fi împlinit, cum a fost la cei din străinătate dorul de tară, nostalgia patriei si a locurilor natale.
Dar acestea cu rare exceptii pot fi depăsite. Dar există si durerea foamei. E cruntă. Simti cum zi de zi te topesti. Puterile scad mereu, te stingi lent ca o lumânare ce s-a consumat. Stai jos, nu mai poti iesi regulat la plimbare si mai târziu nu mai poti iesi deloc. Şi apoi nu mai poti mânca putina mâncare ce ti se dă si, nemairidicându-te, într-o zi închizi ochii. Căutam economia fortelor. Evitam tot ce ar putea slăbi cât de putin organismul.
Nici o povestire despre mese bogate si petreceri. Nimic ce ar zdruncina echilibrul psihic. N-am admis să ne plângem că vom muri. Nu! Trebuie să privim moartea eroic, frumos, în picioare,ca pe ceva inevitabil, ca pe un destin implacabil impus de altii.
Trebuie să fim veseli, senini si blânzi, fără ură, fără blesteme la adresa asupritorilor, să depăsim ideea de răzbunare în ipoteza unei salvări, să ne ridicăm deasupra mizeriei în care putrezim, să fim oameni după chipul lui Dumnezeu. Am cerut partenerilor de celulă să nu povestim decât lucruri frumoase, vesele, senine, curate. Să spunem si glume numai din acelea care nu murdăresc nici imaginatia, nici mintea, nici sensibilitatea noastră.
Controversele în discutii erau oprite. Să nu slăbească capitalul de rezistentă.
Totul era bine măsurat. Pentru liniste si ajutor de sus, rugăciunea în taină, fiecare singur. E interzisă public, să o facem deci discret, ca să nu trezim furia celor ce ne pândesc la vizetă. De ni se cere să renuntăm la ea, să respingem cu hotărâre cererea. De suntem bătuti, cum s-a întâmplat uneori fiindcă ne rugam, să primim bătaia cu răbdare, resemnare, liniste.
De ni se cere să renuntăm la orice dezbateri si preocupări politice, să primim imediat cererea. Dar de ni se cere să nu dăm nici un ajutor spiritual vreunui detinut ce are nevoie de el, să respingem interventia aceasta cu hotărâre. După ce ni s-a luat totul, măcar putinta de a face putintel bine să o păstrăm. Acesta e dreptul nostru la care nu trebuie să renunte nici un detinut.
Acum, când unii mor sub ochii nostri, acum nevoile de ajutor spiritual sunt mai simtite. Acum acest drept al nostru are prilejul să se manifeste. Nu numai un cuvânt de mângâiere, ci uneori în cumplita asuprire si un zâmbet adresat cuiva ce are nevoie de el are importanta lui. Important e să nu ne pierdem veselia, bucuria, încrederea, zâmbetul senin. Cei ce ne văd astfel se vor îmbărbăta. Şi asta e mult, Căci în împrejurări grele acestea sunt ca o fortă ce se transmit celui care te priveste. Şi fiecare are trebuintă de ajutorul celuilalt. Aceste stări trebuie să fie firesti, nu impuse de noi ca o poză, ci să rezulte din starea noastră interioară ca o manifestare firească a ei.

(Pr. Nicolae Grebenea - Amintiri din întuneric)
Sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/aiud/472-pe-golgota-aiudului-anul-1948

Sosirea "criminalilor "de razboi,anul 1945 *Aiud-Cetatea mortii

Autor: Virgil Maxim

Din Februarie 1945, soseau în Aiud aşa zişii criminali de război. La început câteva loturi de ofiţeri superiori şi inferiori, apoi subofiţeri, gradaţi şi simpli soldaţi. Criminalii de război constituiau elita armatei române care luptase împotriva cotropitorilor pământului strămoşesc şi a comunismului.
Prin jocul perfid al forţelor iudeo-masonice erau vinovaţi că au luptat împotriva poporului sovietic, a clasei muncitoare şi a înaltei concepţii de viaţă materialist-dialectice etc. Erau declaraţi criminali de război printr-o derogare şi extindere a hotărârilor Tribunalului de la Nürnberg.
Poporul sovietic nu era reprezentat în proces. Alt popor, cu toţi reprezentanţii lui, se substituia în actul de acuzare împotriva armatei române, agitând prostimea cu lozinci scrise pe pancarte, pe garduri, pe pereţii caselor, în instituţii, în uzine, în fabrici: „Moarte lor, moarte lor, Moarte criminalilor”. În sălile de procese grupuri de derbedei creau atmosferă, apărarea aducea o nouă acuzare: că sunt asupritori şi exploatatori ai poporului, burghezi retrograzi, chiaburi exploatatori ai satelor, imperialişti. Verificând câteva dosare ale criminalilor de război se poate constata că judecătorii şi acuzatorii erau cumpăraţi sau şantajaţi moraliceşte de evrei, iar anchetatorii care întocmiseră dosarele de trimitere în judecată, cu pedepse deja hotărâte, erau evrei. Iar după ce au fost cozi de topor, aproape toţi judecătorii au fost condamnaţi.
Toate le dirija marea ocultă internaţională; Rooswelt, evreul paralitic ajuns preşedinte al SUA, împlinea visul lui Israel de a împărăţi lumea. La conferinţa de la Yalta împreună cu masonul Churchill lăsase pe mâna lui Stalin şi a evreimii sovietice statele Europei răsăritene. Sub formă legală s-a realizat o răzbunare de proporţii, nemaiîntâlnită în istoria lumii: acesta fiind adevăratul holocaust.
Criminalii de război au fost cazaţi în Secţie, apoi, când a crescut numărul lor, în Celular, la ultimul etaj, pe ambele laturi. Unii militari sau membri ai organelor ordinii interne făcuseră parte din aparatele represive ale lui Carol II şi Antonescu. Având conştiinţa încărcată se aşteptau ca legionarii să aibă o atitudine duşmănoasă şi revanşardă. Au rămas stupefiaţi când la vizetă, înşelând vigilenţa gardienilor, legionarii îi salutau şi-i întrebau dacă au nevoie de ajutor medical (doctorul Uţă procura medicamente prin gardienii pe care-i tratase) sau le ofereau o bucată de turtoi, îmbărbătându-i. Cei pe care-i loviseră le răsplăteau cu dragoste.

***

Mulţi ofiţeri superiori au murit în Aiud plătind blestemul rostit asupra armatei române în momentul profanării osemintelor eroilor din primul război mondial. Căci în acel moment nici un ofiţer superior sau inferior nu a protestat atrăgându-şi împlinirea blestemului.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)
Sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/aiud/636-sosirea-criminalilor-de-razboi-anul-1945

miercuri, 8 mai 2013

Inchinare

Închinare
Virgil Maxim

Pe voi v-am pus în cartea mea să plângeţi,
cum plânge la Iordan o desfrânată...
Voi, care sufletul în două frângeţi
şi-amiază vă e mintea luminată...

Pe voi, călugări mari şi mici şi şterşi
de veacul rău, de ochii mei prea slabi,
pe tine, cin sfinţit, ca să reverşi
din Mila Cerului, spre noi, hulubii albi...

În faţa voastră, când vă scriu, mă-nchin,
în faţa voastră, când vă cânt, mă rog,
voi, mâna Domnului muiată-n crin
şi Veşniciilor, aici, zălog...

În faţa voastră în genunchi mă plec
şi la picioare gândul vi-l depun...
Nu semne-aştept la cele ce vă spun,
ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!...

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”.
Texte culese de Mihai Rădulescu din antologia „Poeţi după gratii”
realizată de Constantin Aurel Dragodan şi publicată de Mihai Rădulescu

Presiuni fizice si morale incepand cu anul 1942*Aiud-Cetatea mortii

Autor: Virgil Maxim

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, - fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.
Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.
Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.
Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.
La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.
Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.
Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.
De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”
Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:
- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.
Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.
Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).
Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.
Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.
În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.
Izolarea la Zarcă
Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.
În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

Sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/aiud/474-presiunile-fizice-si-morale-incepand-cu-anul-1942

Sens

S E N S                                                                                                                                                      

de Ernest BERNEA


 Omul trăeşte uneori fără să-şi dea seama. In lucrul acesta nu ar sta nimic rău, dacă viata lui s'ar desfăşura în chip firesc numai spre bine. Omul de azi este o fiintă potrivnică, întoarsă; în acest caz e rău că trăeşte fără să-şi dea seama.
 Viata e luptă şi îndemn; ea poate fi povară sau bucurie, după cum e ură sau dragoste, moarte sau creatie. Din aceste virtualităti, din libertate se desprinde sen­sul tragic al activitătii noastre. Omul este o fiintă tragică, interiorizată; el trebue să lupte, să-şi facă datoria, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască de plin, cu voluptate. Necunoscutele vietii sale nu trebue să-l degradeze ci dimpotrivă să-l înalte, nu trebue să-l deprime ci să-l întărească. Necunoscutele destinului său îl fac o făptură tragică. Tragedia, drama lăuntrică nu trebue să fie însă isvor de amărăciune şi moarte ci isvor de bucurie şi creatie. Viata este libertate, e joc ascuns de forme şi întelesuri, este creatie. Viata e cursa în care cad cei în­tunecati. Viata este întrecere în joc şi frumusete pentru cei buni. Omul trebue să-şi filtreze zările. Omul, omul adevărat, trăeşte în duh luminat, adică în adâncime, în sâmbure viu, trăeşte intens în ritmul cosmic, în dragoste şi îndemn.
 Libertatea ne este dată ca o cale deschisă zărilor mari; o cale ce duce meşteşugit în zonele vrăjite şi autentice. Cucerirea vietii fireşti, a plinătătii ei, face să scalde în lumină şi să purifice făptura.
 Gândurile bune, meditatiile şi cântecele sferelor superioare le aflăm în preajma naturii, a firii şi a tainelor ei. Dumnezeu e aproape ; îl simtim umblând, îl simtim în noi. Oamenii aleargă şi se ostenesc cu priviri întunecate şi frunti trudite caută "mai binele". Lupta lor e osândă, rătăcire, sinucidere în loc să fie bucurie şi creatie. Frumusetea le stă în preajmă pentrucă e pretutindeni. Ei n'o află. E atât de uşor să fii în ea, să simti cum te înoeşte până la cea din urmă picătură de suflet şi sânge. Numai să fii om; om făptură şi fată a lui Dumnezeu.
 Trăire adâncă, îndemn, cântec, risipă de suflet. Să alungăm, să supunem tot ce este întunerec, ce este prilej de urît şi moarte. Destinul nostru duce la frumusete dacă fiinta noastră nu este vândută. Să cercetăm crinii şi să le aflăm esenta; să căutăm orizonturile largi şi limpezi. Să căutăm pajiştea lui Dumnezeu, unde sufletul se scutură de poveri, devine sprinten, cald şi blând. In pajiştea lui Dumnezeu ne descătuşăm de urît, de non-existentă şi ne înfrătim cu cerul.
 Datorie şi bucurie: om care vede fata lui Dumnezeu. Credinta nouă, credintă totală, dragoste şi creatie. Astfel vine bucuria, ne câştigă; bucuria plină, multiplă şi înaltă.
 Dacă în lume şi în viată este sens, este continut de jar şi jar de frumusete, este întors şi neuman acela care luptă împotriva vietii sau o ignoră. Viata trebue îndrumată; omul poate să rătăcească, poate să cadă în întunerec.
 Viata este esentă, este tărie, este elan, este slavă. Viata este un dar din Dumnezeu. Să o iubim şi să ne purificăm trăind în tesătura ei luminată.
Viata noastră este o neîncetată creştere. Prin aceasta înseamnă ea omenie.

Ernest BERNEA
Lagărul Vaslui - Mai 1939
Sursa:miscarea.net

Plenitudini si prezente


PLENITUDINI SI PREZENTE                                                                                                        
de Mihail Eminescu


TOPONIMIILE GÂNDIRII ROMÂNESTI

 El (Bălcescu) s'ar înspăimânta văzând*censored*a fost să se realizeze pe pământul nostru libertatea si lumina. El ar vedea parlamente de păpusi neroade, universităti la care unii profesori nu stiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c'un cuvânt oameni care văzând că n'au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românesti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care nu o au si o pregătire pe care natura n'au voit să le-o deie...... Individul e osândit prin timp si spatiu de-a lucra pentru acea parte, căreia îi apartine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea - el e legat prin lanturi nedesfăcute de grupa de oameni, în care s'a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decât matematica pură de exemplu si cu toate astea omul de stiintă va fi silit să o scrie într'o limbă oarecare, si prin acest mediu de comunicare ea devine întâi si întâi proprietatea unui grup de oameni, a unei nationalităti si acea nationalitate priveste omul de stiintă de al său, oricât teoriile lui ar putea să apartină omenirii întregi...
 ... Dar ceea ce voiesc românii să aibă, e libertatea spiritului si constiintei lor în deplinul înteles al cuvântului. Si fiincă limbă si spirit sunt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea, se vede usor că romănul se vrea pe sine, îsi vrea nationalitatea, dar aceasta o vrea de deplin.
 Si nu sunt asa de multe conditiile pentru păstrarea nationalitătei. Cei mai multi oameni nu sunt meniti de a-si apropria rezultatele supreme ale stiintei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într'o lume a mizeriei si durerei, si acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărtile bisericesti si mirene. In limba sa numai i se lipesc de suftet perceptele bătrânesti, istoria părintilor săi, bucuriile si durerile semenilor săi. Si chiar dacă o limba n'ar avea desvoltarea necesară pentru abstractiunile supreme ale mintii omenesti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simtirei si numai în limba sa omul îsi pricepe inima pe deplin. Si într'adevăr, dacă în limbă nu s'ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n'ar zice oarecum prin ea: Ťasa voiesc să fiu eu si nu altfelť, oare s'ar fi născut atâtea limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt, că noi Românii, câti ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, Ťuna singurăť ca ne-alte popoare, si aceasta în oceane de popoare streine, ce ne înconjuară, e dovadă destulă că asa voim să fim noi, nu altfel...
 ... Fiecine vorbeste limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba, in urma dezvoltării ei firesti, va coprinde in comoara ei scrieri însemnate, prin stiintă sau prin frumusete, atunci străinul, ce va avea nevoie de dânsa, va învăta-o nepoftit de nimene...
 ... Această parte netraductibilă a unei limbî formează adevărata ei zestre dela mosi-strămosi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenesti în genere. Precum într'un stat ne bucurăm toti de oarecari bunuri, care sunt a tuturor si a nimănui, uliti, grădini, piete, tot astfel in republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt a tuturor, - adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină, si are multe si de toate...
 ... Societatea semidoctă ocupă o sferă falsă fată cu sfera în care se află realitatea la noi...
 Cultură se numeste înainte de toate o anumită stare si grad de dezvoltare a inteligentei, ospetie anumită de ridicare a spiritului asupra manierei lui de-a privi natura si viata primară si câstigată, fără cultivare educativă, o împlere a suftetului cu asa fel de obiecte ale cunostintei, cari trec peste trebuintele vietîi cele nemijlocite si naturale. Astea sunt însă determinatiuni generale cari au valoare pentru orice gen de viată spirituală în sens mai înalt; care grad si stare a inteligentei însă e acela, pe care-l numim cultură, care specie de ridicare si împlere a spiritului e de priceput sub aceasta, astea toate le vom studia mai bine, dacă le vom studia în deosebire si antiteza lor cu alte specii ale vietii spirituale si ale dezvoltării inteligentei, si îndeosebi cu a stiintei.
 După aceea notiunea culturei mai înseamnă si un mod anumit al actiunii, conduitei si manierelor; cu deosebire cerem de la un om cult împlinirea celora, ce pretinde moralitatea de la om; cultura e privită ca un izvor deosebit al moralitătii si ca motiv propriu al simtemintelor, totodată însă ea cere multe in privinta împlinirei chemării noastre omenesti, cari sunt străine sau indiferente pentru etica si religiozitatea pură. Acest al doilea element al culturei se va putea caracteriza mai bine prin despărtirea lui de elementul moralitătii.
 In fine cultura mai contine încă un raport si o înbinare deosebit de intimă cu frumusetea; la fiecare om cult nu presupunem o resimtire tare si agilă a frumusetii ci si o reprezentare relativă a acesteia; se cere cel putin expres, ca în si pe el să nu prezinte nimic nefrumos, ba si împrejurul lui să nu fie nimic, care să vatăme simtul estetic. Intrucât si pentru că estetica vine la aplicare nu numai cu privire la artă, ci tocmai atâta, ba mai mult încă cu privire la frumusetea naturală a vietii si a sintămintelor, vom avea să'ndreptăm privirea noastră asupra culturei în legătura ei cu simtul frumosului.
 Intreg studiul nostru se împarte si orândueste astfel, încât vom avea de dezvoltat:
Cu privire la inteligentă
Antiteza intre cultură si stiintă
Cu privire la activitatea practîcă
Antiteza între cultura si moralitate
In fine cu privire la estetica vietii
Legătura între cultura si simtul frumosului.

 (Numai cea întâia din numitele trei părti este în intentiunea acestui tratat, cele două din urmă le vom schita numai fugitiv, pentru a da o idee despre întregul fiintei culturei.)
 Antiteza dintre cultură si stiintă se prezintă mai hotărât si mai clar în deosebirea scopurilor lor. Inceputul studiului nostru din acest punct de vedere e justificat cu atât mai mult, cu cât va trebui ca din scop să urmeze ori ce altă determinatiune. Scopul culturei e in esentă individual, el se împlineste pe deplin si exclusiv înăuntrul individului; cultura unui om nu are alt scop decât ca tocmai el să fie cult. Imbogătirea si dezvoltarea (activitatea în genere) activarea în genere a spiritului, întrucât ea-i îndreptată numai spre aceea ca să ajungă starea ce se numeste cultură... Intr'asta ea-i contrapusă stiintei... Intr'asta stă demnitatea chemării stiintifice si tot într'asta lipsa de valoare a diletantismului curat personal si subiectiv, în genere van, într'asta'n fine măruntuserilor literari a căror spirit seamănă pe deplin bibliotecilor de împrumut, unde opurile de stiintă se câstigă si se'mprumută - pentru grosita de citit...
 Asadar stiintele precum si artele proprii si stiintifice au si urmăresc cu toate în exercitiul lor niste scopuri generale si obiective, în parte si practice; cultura însă desi si ea'nsemnează asemenea o activitate si dezvoltare spirituală, este personal terminată cu scopul ei, e mărginită la individ si se împlineste numai în el singur... Stiinta este reprezentarea si dezvoltarea spiritului national într'o directie, acea a stiintei; valoarea si fiinta ei, viata si scopul ei e departe de a se mărgini la un număr breslas de indivizi; stiinta nu e pentru învătati ci învătatii pentru stiintă... Cei culti dintr'o natiune sunt, cred, cari mai dintâi si cu deosebire receptează în ei cele câstigate pe terenul stiintei pentru spiritul public... Pe pomul cunostintei, care creste din pământul spiritului national, stiinta se poate compara cu acele intime puteri agente, care sugând si alăptând scot sucurile din adâncimile izvorătoare si le trimit in toate ramurile; trunchiul si rădăcinile sunt purtătorii consistenti ai stiintei...
 ... Insă podoaba cea mai nobilă a unui popor este arta si cel mai nobil simt al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturii, de a se bucura de această podoabă a vietii si de a onora si gusta frumosul pe toate căile; însă cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul cel mai frumos...
 ... Noi care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei, la sfărmarea despotismului de sus, declarăm azi franc, leal si cu energie, că nu voim a consolida tirania de jos...
 ... Statul e azi masina prin mijlocul căreia cei lasi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici...
 ... Noi sustinem că poporul românesc nu se poate dezvolta, decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa traditiile sale istorice, astfel*censored*ele s'au păstrat in curgerea veamurilor...
 ... De aceea credem, întemeiati pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că tara este, în linia întâia, elementul national si că e scris în cartea veacurilor ca acest element să domine soarta si caracterul acestui stat...
 ... In locul civilizatiei grece, înflorit-a în Bizant o cultură turcească? De loc. Tocmai asa nu va înflori o cultură moscovită pe pământirile supuse Rusilor, pentrucă lipseste rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi...
 ... C'un cuvânt în loc de-a se desfăsura înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiti cu flămânzie asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Venetiei si apoi mai departe... tot mai departe.
Si această misiune tainică o împlinesc apoi diplomatii si baionetele. Există testamentul lui Petru cel Mare sau nu există? El există în capetele celor ce dau azi tonul în Rusia...

Mihail EMINESCU
Sursa:miscarea.net