BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

joi, 11 octombrie 2012

Scoala lui Nae Ionescu(4)



Cursurile de logică ţinute de Nae Ionescu (între 1920 şi 1938) sînt următoarele: 6 cursuri de logică generală (cele din anii 1920-21, 1926-27, 1927-28, 1928-29, 1933-34, 1934-35), 2 cursuri de istoria logicii (1924-25, 1929-30) şi 2 cursuri despre logica colectivelor (1934-35, 1935-36). Trebuie spus că aproape toate sînt publicate, fie în anii 40, fie reeditate în ultimii ani, unele în volum, altele în reviste (Logica colectivelor în Revista de filosofie).
De-a lungul anilor, Ionescu a schimbat ordinea expunerii, dar punctul de vedere general pare să nu se fi schimbat semnificativ. Aşa se face că cel mai elaborat curs, cel care dă imaginea exactă a dimensiunii logice a ,,operei” lui Ionescu este cursul din 1934-1935, practic ultimul curs de logică (publicat în 1943 la Imprimeriile Statului şi reeditat în 1993 la Humanitas).
Trebuie spus de la început că nici unul din cursurile de logică nu este ...de logică, ci de filosofia logicii, adică reprezintă o reflecţie despre o serie de probleme din cîmpul logicii. Acest aspect este important şi ar trebui spus de la bun început, pentru ca un student ce ar vrea azi să înveţe după acest ,,curs de logică” să nu pice exemanele, sau pentru cazul în care o persoană ce ia contact pentru prima oară cu logica să nu creadă că asta se învaţă (sau ar trebui să se înveţe) la un curs de logică.
Definind logica drept ştiinţa empirică a gîndirii formulate, Ionescu vrea să pună în legătură cunoaşterea nemijlocită a realităţii (trăirea) cu ceva care să poată întemeia această cunoaştere. Aşa se face că demersul său urmăreşte în permanenţă să strîngă legăturile dintre logică şi teoria cunoaşterii (probabil că fenomenologia, cu care el a luat contact în perioada pregătirii doctoratului, şi-a pus o importantă amprentă pe gîndirea sa). Cum contactul cu realitatea se face prin simţuri, sau cu ceea el numeşte ,,intuiţie” (probabil influenţat de Kant), noi avem încapsulate în conştiinţă anumite elemente care pot contribui la transmiterea unei cunoştinţe odată ce a fost dobîndită. Acest cadru, condiţie de cunoaştere a realităţii, este conceptul, crede Ionescu. Din acest punct de vedere, conceptul preexistă unui obiect. Mai întăi, noi avem un contact cu realitatea, ne formăm un concept, apoi selectăm un obiect din realitate şi cu ajutorul conceptului putem să facem o afirmaţie despre acest obiect.
Este clar că o discuţie despre preexistenţa conceptului nu poate fi lămurită aici, aşa că vom mai zăbovi asupra altor aspecte legate de concept. Astfel, Nae Ionescu consideră că un concept este ,,tranzient”, adică se raportează la realitate, indică o categorie de obiecte reale (p. 70; facem referiri la ediţia cea mai recentă). Fiind un instrument, şi nu esenţă a realităţii, conceptul ,,e o condiţie limită de existenţă”. Se vede că tranzienţa reprezintă o proprietate esenţială a conceptelor. În plus, pe baza tranzienţei el vrea să explice posibilitatea corespondenţei dintre minte şi realitate: există o corespondenţă între conceptele din conştiinţa mea şi obiectele din afara mea (p. 78).
Într-o recapitulare pe care o face la începutul cursului XVI, cu privire la distincţia dintre concept şi judecată, Ionescu susţine că un ,,concept devine o judecată, şi că nu este nici o deosebire de conţinut între ceea ce pune în circulaţie un concept şi o judecată; că anume în judecată este în plus această notă existenţială, care de la Aristotel nu poate să formeze nota unui concept” (p. 148; vezi şi pp. 128-129). Faptul că deosebirea dintre concept şi judecată este că judecata conţine în plus nota existenţei este o idee greu de înţeles. Din punct de vedere al conţinutului, oricine ştie că un concept cuprinde ansamblul proprietăţilor pe care le au obiectele din sfera noţiunii, în schimb, judecata e formată din subiect şi predicat. Considerate drept concepte, acestea au şi ele sferă şi conţinut. Conţinutul este, desigur, identic cu conţinutul oricărui alt concept. Dacă asta era ideea lui Ionescu, nedumerirea se risipeşte. Dar atunci cum face existenţa deosebirea dintre concept şi judecată? Înclin să cred că Ionescu face aici o confuzie. Logica aristotelică operează numai cu termeni referenţiali (adică termeni care au referinţă; sau, pe înţelesul lui Nae, concepte cărora, în realitate, li se subsumează obiecte). Astfel, o propoziţie categorică asertează existenţa subiectului (ceea ce se numeşte în logică ,,import existenţial”), deci funcţia predicativă o implică întotdeauna pe cea existenţială. Probabil, Nae Ionescu a mutat această necesitate de le judecată la concept, dar schimbând sensul ideii (adică a uitat pe drum faptul că o judecată este alcătuită din două concepte, dar ambele trebuind să fie denotative). Faptul că el se situa pe o poziţie kantiană, în ce priveşte argumentul ontologic, nu îl face mai puţin culpabil de un sofism cu ochi şi urechi.
Şi în privinţa raţionamentului, Ionescu a făcut afirmaţii care au şocat audienţa. De exemplu, el susţine că raţionamentul transmite mijlocit, prin înlănţuirea gîndurilor, un adevăr nemijlocit, adică o intuiţie (p. 171). Raţionamentul nu poate exista fără intuiţie, căci aceasta este elementul său pozitiv (p. 178). Într-adevăr, raţionamentul este o construcţie logică formată din mai multe propoziţii (premise şi concluzii). Deşi se susţine, corect, că raţionamentul nu e o simplă înlănţuire, ci este o relaţie puternică între judecăţi, numită implicaţie, Ionescu face eroarea să introducă în discuţie intuiţia, ca şi cum aceasta ar fi ceea ce transmite nemijlocit un raţionament. Dar oricine ştie că într-un raţionament validitatea depinde nu de conţinut, ci de formă. Într-un raţionament de tipul modus ponens, de exemplu (adică: ,,dacă p, atunci q; dar p; deci, q”) nu contează care este semnificaţia literelor propoziţionale. În acest caz, este imposibil ca premisele să fie adevărate iar concluzia falsă; sau, întotdeauna cînd premisele sînt adevărate, concluzia va fi adevărată. Propoziţia finală, aflată pe ultima linei a unei scheme de raţionament, ,,deci, q” nu e nicidecum o intuiţie, după cum nici nu transmite vreo intuiţie. Propoziţia ,,deci, q” nu e ceva trăit, ceva dat în simţuri, şi atunci ce să însemne afirmaţia ,,raţionamentul transmite mijlocit un adevăr nemijlocit, adică o intuiţie”? După mine, avem aici o altă afirmaţie şocantă, epatantă, în cazul în care nu este pur şi simplu un sofism: raţionamentul este o construcţie din judecăţi; judecăţile sînt formate din concepte; conceptele preexistă şi sînt bazate pe intuiţii.
După prezentarea şi analizarea unor aspecte de detaliu cu privire la logică, să trecem acum la cîteva consideraţii mai generale. În Cuvînt înainte, editorii (Floru, Noica, Vulcănescu) susţin că aici profesorul ,,schiţează planul unui adevărat sistem de logică. Începutul redactării definitive a căruia [sic] moartea a surprins pe profesor” (p. 7). Ei rezumă ideile lui Ionescu arătînd că poziţia despre logică a profesorului evidenţiază poziţia tragică a logicului în filosofia sa; temeiul cunoaşterii fiind trăirea realităţii, aceasta este individuală şi incomunicabilă; pentru a fi formulată, avem nevoie de instrumente logice. Astfel, Nae Ionescu a fost un eliberator al avînturilor reflexiei, în condiţiile în care intuiţia se transmite prin concept, iar logica apare ca un fel de ,,poliţist al înţelesurilor” (pp. 9-10). Sintagma ,,schiţează planul unui adevărat sistem de logică” nu numai că nu are nici un rost aici, dar denaturează, deformează şi chiar manipulează întregul material. Unde este sistemul de logică?
În plus, acest curs de filosofia logicii abundă în inexactităţi, erori grosolane, contradicţii şi, ce ni se pare cel mai grav, erori intenţionate (sofisme). Iată cîteva exemple. Vorbind despre raporturile dintre noţiuni (el confundă noţiunea cu conceptul; dar e un fapt care i se poate trece cu vederea unui conferenţiar preocupat mai mult de politică şi de femei decît de logică), el spune că ,,raportul de coordonare” (azi e numit de ,,ordonare”) nu ţine nici de sferă, nici de conţinut, sau ,,mă pot raporta şi la sferă şi la conţinut” (p. 115). Dar orice elev de clasa a cincea ştie că două noţiuni sînt ordonate după criteriul sferei, adică al obiectelor conţinute, nu după conţinut, adică al proprietăţilor obiectelor.
Dacă la pagina 98 spune că trebuie să existe o ,,concordanţă între calitatea obiectelor şi calitatea conceptelor”, peste două pagini (în acelaşi curs) vorbeşte de deosebirea dintre concept şi obiect şi spune că ,,atunci când aveam de a face cu un obiect concret pot să-i enumăr toate notele, pe cîtă vreme, cînd am de a face cu un concept, nu pot să-i enumăr toate notele” (p. 100). Iată că avem aici o concordanţă ... discordantă. În plus, cum ar fi posibil ca Ionescu să enumere toate proprietăţile unui obiect, cînd e clar sînt în număr foarte mare, practic infinit?
Afirmaţia că ,,notele conceptului sînt, virtual, calităţi ale obiectului” (p. 101) nu trebuie luată în seamă, căci ar însemna că dacă un trandafir are ţepi, să ne temem ca nu cumva conceptul ,,trandafir” să nu ne înţepe atunci cînd îl folosim. Aşa că mai dăm cîteva pagini şi găsim altă aberaţie: ,,singularitate, pluralitate, totalitate nu sînt calităţile noţiunii, cum spune logica tradiţională, ci sînt calităţi rezultînd din confruntarea unei noţiuni cu altă noţiune” (p. 107). În primul rînd, dacă ne gîndim la noţiune, clasificarea în singulare, plurale sau totale se face după numărul de obiecte din sfera unei noţiuni (cele singulare au un singur obiect în sferă; cele plurale au mai multe obiecte; cele totale ar epuiza universul de discurs, ar fi ce numim azi ,,generale” sau ,,universale”). Şi atunci care să fie cele două noţiuni necesare pentru confruntare de care vorbea Ionescu? În al doilea rînd, logica tradiţională nu avea cum să spună asemenea aberaţie.
Un ultim exemplu, căci nu putem continua pe alte 10 pagini de perle, demne de un bacalaureat din zilele noastre: ,,aşa-zisul raţionament inductiv, din punct de vedere logic, este în fond, un raţionament deductiv” (p. 198; vezi şi p. 199). Temeiul acestei afirmaţii este că inducţia trebuie să-şi cunoască dinainte conceptul, adică să fie deducţie (p. 196). Cu alte cuvinte, avem mai multe experienţe, dar asta nu e o bază pentru un raţionament pentru că nu putem trage o concluzie, ce ar extinde adevărul premiselor, tocmai pentru că e obligatoriu să se cunoască dinainte ... concluzia. Totuşi, există şi inducţie, şi deducţie, dar nu aşa cum pretinde lumea, nici ca structură, nici ca valoare”, concede superior Nae Ionescu (p. 198).
Această filosofie a logicii prezentă în Cursul de logică din 1934-1935, şi care ar fi încununarea sistemului de logică, reprezintă de fapt o discuţie într-o manieră ilogică a unei serii de idei din cîmpul logicii. Afirmaţiile făcute de Nae Ionescu au părut auditorilor interesante tocmai pentru că au fost contradicţii manifeste, argumente eronate intenţionat sau pur şi simplu nişte aberaţii.
Adrian Nita
(Timpul, octombrie 2011)

Sursa:adriannita.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu