BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

duminică, 17 iulie 2016

Ochiul din mine (sau Cartea Mortii)


Ochiul din mine (sau Cartea Mortii)
de Eduard Zalle
(Mizantropul iubit)

Nu mai deosebesc noaptea de zi,
Mă-nvârt într-un carusel fără fund.
Până la urmă, nu mai contează a fi
În bezna ce crește atât de profund.

Nu mai știu ce înseamnă frumosul,
Urâtul, parcă-mi dă o stare de bine.
Când mă trezesc, mă doare și osul
Și gura și, mai ales, ochiul din mine.

Tu, ce mai faci? Am auzit c-ai murit.
Aș vrea să știu și eu cum e moartea!
M-ai putea ajuta în vreun fel? Inedit
Este c-am început să-i scriu cartea,

Cartea ei, a ei de care toți se mai tem,
A morții, cică, nespus de frumoasă!
Să-ți alegi și tu din ea un blestem,
Dar când pleci, să lași cheia pe masă.

Să n-ai nicio grijă, totul e ticluit,
Vorba aceea: cum scrie la carte.
Dacă nici n-ai aflat și nici n-ai știut,
Ce-ți pare aici, e mult prea departe.

Așa că, renunță, nu scormoni în zadar,
Ocupă-ți timpul cu lucruri mărunte
Și acceptă-ți moartea ca pe un dar,
Cu zâmbet pe buze și lauri pe frunte!

Cum spun, mă trezesc adesʾ cu dureri,
Așișderea piticului fățarnic din vis
Și, mă surprind că am teorii și păreri
Despre viață și moarte, înălțimi și abis.

Nu mai deosebesc amarul de dulce,
Trăiesc într-un caleidoscop cu imagini.
Când ochiul din mine vrea să se culce,
Retina mi se-ncrâncenează pe pagini,

Căci trebuie să scriu Cartea Morții!
Altfel, degeaba, fără noimă-am trăit.
Cartea ei, de care ne temem cu toții,
Dar pe care, recunosc, o ador infinit!

Ai găsit, cumva, o idee mai bună?
Daʾ de unde! E așa cum gândeam…
Se-ntâmplă s-adorm cu cartea în mână
Și să visez că trăind, eu muream!

Nu mai deosebesc noaptea de zi,
Numai urâtul îmi dă o stare de bine.
Până la urmă, ce mai contează a fi
Câtă vreme trăiește ochiul din mine

Și-atât cât pe mine mă satură morții?
Dacă tu, tu ai avea prietenă Moartea
Și-ai putea să schimbi drumul sorții,
Ți-ai dori, ai vrea să-i scrii… Cartea?

Vorbe de duh despre pahar (1)




” Poate ca bautura nu este raspunsul, dar cu siguranta te ajuta sa uiti intrebarea.”
HENRY MON


” Un om inteligent se imbata ori de cate ori este obligat sa-si petreaca timpul alaturi de prosti. ”
ERNEST HEMINGWAY


luni, 11 iulie 2016

E usor a scrie versuri...


E uşor a scrie versuri...
de Valeriu Cercel

V-o spun, fără băşcălie:
E-un talent, şi-asta pe bune,
Cine versuri poate scrie
Când nimic nu are-a spune!

De vreo lună şi jumate,
Nici o strofă chiar n-am scris,
Rime am, şi pix, de toate,
Ce nu am... nimic de zis,

Însă azi, veni de sus
Parcă o hemoragie
De catrene ce le-am pus
Într-o mică poezie;

Acum, de rimat, rima
Poezia mea vioaie,
Însă mama de-o citea
Nu scăpam fără bătaie,

Dar ce-am zis, că la derută
S-o tromit la un ziar,
Curios cam câţi la sută
Mă vor înjura măcar,

Ori să-mi spună cel puţin
Să mă las, nene, de scris,
Plini de draci şi de venin
Că-n poem nimic n-am zis;

Iată dar c-am fost şocat,
Versurile mele-apoase,
Criticii le-au comentat,
Parcă se înviorase:

Ce metafore, culoare,
Ce imagini paralele,
Ce condei, ce-ndemânare,
(Şi-asta pusă-n ghilimele)

Ce aprecieri, ce stimă,
Viaţa-mi devenise roză,
Una mi-a cerut, sublimă,
Să-i trimit chiar şi o poză,

Fi'ndcă, fără modestie,
E-un talent, şi-asta pe bune,
Cine poate versuri scrie
Când nimic nu are-a spune!

Explicatie


Explicaţie
de Valeriu Cercel

De ani şi ani, de când vorbim
Frumoasa limbă românească,
Se pare că la fel simţim
O chestie deja firescă;

Nu este vorba despre furt
Sau că am fi noi într-o rână,
Ci weekendul, pare mai scurt
Ca zilele din săptămână:

Duminica, se duce-n zbor,
Iar sâmbăta zici că n-a fost (!?)
Trec două zile-aşa uşor
Şi restu'... parc-ar fi de post,

Atât de leneşe şi lungi,
De luni de-o iei, de dimineaţă,
Până pe vineri vezi în dungi
Şi nu de azi, de ieri... de-o viaţă,

Că d-aia în limba română,
De la Traian şi Decebal,
Avem cinci zile-n săptămână
În calendar ce-s... la plural!

P. S.

D-aia săptămâna toată
S-o scurtez de nu-s în stare,
O fac fără supărare
În weekend, din lungă, lată!

Fenomene inexplicabile *Point Pleasant


POINT PLEASANT

Acesta este un loc al fenomenelor paranomale, daca ne gandim ca in zona au fost raportate deseori aparitii ale unor posibile OZN-uri si ale oamenilor in negru.
In plus, unul dintre simbolurile regiunii este Omul Molie, o creatura care a terorizat Point Pleasant din noiembrie 1966 pana in decembrie 1967. Despre Omul Molie se spune ca ar fi avut 2 metri inaltime, aripi lungi si ochi rosii, stralucitori.
Se pare ca aparitiile Omului Molie ar fi incetat dupa ce Podul Silver s-ar fi prabusit, in 1967, unii crezand ca intre cele doua evenimente exista o stransa legatura.


Fenomene inexplicabile *Ferma Bigelow


FERMA BIGELOW

In trecut, aceasta proprietate de aproape 200 de hectare din nord-vestul statului Utah era cunoscuta sub numele de Ferma familiei Sherman sau Ferma Skinwalker. Nenumarate evenimente stranii au fost raportate aici, inca din anii ’50, insa, odata cu preluarea fermei de Terry si Gwen Sherman in 1994, incidentele misterioase s-au inmultit.
In prima zi, acestia au raportat aparitia unui lup imens care parea a fi imun la gloante. In mod ciudat, urmele lasate de lup in padure se opreau brusc, ca si cum animalul disparuse.
Familia Sherman a raportat de-a lungul timpului si aparitia OZN-urilor, a sferelor plutitoare si a unor mutilari ale animalelor. Acestia au vandut pana la urma ferma lui Robert Bigelow, fondatorul National Institute for Discovery Science, care dorea sa studieze indeaproape misterele fermei.


vineri, 1 iulie 2016

E ziua mea


E ziua mea
de Valeriu Cercel

De când nu mai port mătreaţă,
Nici frizer ce să mai tundă,
Am ajuns iarăşi în viaţă
Ca să fac cifră rotundă,

Şi... precum distinse doamne,
Tot din pură modestie,
Vârsta mea, cu-atâtea toamne,
Nici nevasta nu mi-o ştie,

Auzind-o cum se plânge
Azi, în zori, cu migăleală,
Că, mai greu parcă ajunge
Ca să dea de socoteală,

Fi'nd acuma o etate
Schimbătoare, ca şi clima,
Când în zori, să nu zic toate,
Soaţa-i de se scoală prima,

Dar cum nu-i o vârstă mică...
Pe la mijlocul ulucii...
Sunt fălos că-mi poarte pică
Toţi ce-şi mai stropesc papucii,

Însă-i vârsta potrivită
Când copii-s pe picioare
Şi doar când n-au recuzită,
Te mai cată... la boznare...

E momentul din răscruci,
Între cârcă, pensionare,
Când te-ntrebi de mai apuci
La birou vreo avansare,

Este vârsta când, pe dos
Îţi mai iei ciorapii-n pripă,
Şi nu simţi că au miros
Chiar de sar în sus şi ţipă,

Când te-mbeţi şi-adormi cuminte
Doar dintr-un pahar anost,
Făr să-ţi mai aduci aminte
Cam al câtelea a fost...

Este vremea când uităm,
De gâlcevi, de dandanale,
Iar pe duşmani îi iertăm,
Suferind de boli normale,

Însă e şi minunată,
Când, la fuste de priveşti,
Parc-ai mai trăi o dată
Să n-ajungi să te căieşti,

Este trecerea-n revistă
Amintindu-ţi anii toţi,
Contemplând o nouă listă
Cu nepoate şi nepoţi....

Este vârsta, cum am spus,
Precum Terra de rotundă,
Însă cu un pol în plus,
Gata de o nouă rundă,

C-o să-mi vină neamul tot,
Pentru performanţa asta
Şi pentru... ce bine-arăt,
... să-mi felicite nevasta!

Divort in stil romanesc


Divorţ în stil românesc
de Valeriu Cercel

După atâţia ani de căsnicie,
Acum, că amândoi ne pensionăm,
Nici vorbă despre ură, duşmănie,
De-acord căzurăm ca să divorţăm,

Şi nu că ar fi fost nepotrivire
De caracter, ea grasă, io schilod,
Ci chiar ne potrivim, dintr-o privire
Suntem făcuţi pe-acelaşi calapod,

Că eu sunt fumător... şi ea fumează,
Eu sting atunci când beau, ea bea cu foc,
La poker eu trişez, şi ea trişează,
Cum dracu' de-am avut aşa noroc?!

Iar când ne-ncăierăm, o iau la moacă,
Dar eu nicicând la faţă nu am dat,
De păr o iau doar când nu vrea să tacă
Şi-o-njur de mă-sa, fi'nd manierat,

Aşa că amândoi am hotărât,
După o viaţă plină de capricii,
Să divorţăm că ne şade urât
S-avem un partener cu-atâtea de vicii.

Revolta din celular *Aiud-cetatea mortii


Revolta din Celular, anul 1956Categoria părinte: Închisori și lagăreCategorie: Aiud - cetatea morţii


Anii 1955 şi 1956 rămân în istoria Aiudului cu întâmplări a căror cruzime a străpuns zidurile închisorii, ajungând să fie cunoscută şi oamenilor din afară. Tensiunea atinsese un grad foarte înalt şi, nemaiîncăpând atâta suferinţă în tiparul croit oamenilor de Divinitate, explozia era iminentă. Gardienii obişnuiau să dea buzna în celule şi să ia pe câte un deţinut la bătaie, fără nici o explicaţie. Loviturile erau crunte şi de cele mai multe ori victima rămânea întinsă pe duşumea, într-o baltă de sânge.
Într-una din zile, unul dintre cei ciomăgiţi s-a prins cu mâinile puternic de gratii şi a strigat cât l-au ţinut plămânii după ajutor:
- Săriţi că mă omoară! Săriţi că mă omoară!!!
Aceasta a fost prima chemare disperată de ajutor. Mă aflam undeva pe aripa nordică, la etajul I, iar dintre colegii de celulă mi-l mai amintesc doar pe Constantin Paragină, din Crucea de Sus-Panciu. Palizi la faţă, ne-am apropiat de gratii şi cu toată puterea am început să strigăm:
- Hooo! Hooo! Hooo, criminalilor! Nu ne omorâţi!
Fără să gândim prea mult, ne-am uitat în jurul nostru şi am apucat fiecare la întâmplare bocanci, galenţi, capacul de la tinetă cu care am lovit atât gratiile, cât şi jaluzelele de lemn.
- Hooo, criminalilor!
Costică Paragină, mai practic şi poate mai revoltat decât noi toţi - trecuse bietul de el prin Piteşti - a demontat spătarul unui pat de fier, pentru că la ora aceea fiecare celulă avea patru paturi, suprapuse câte două, şi a început să lovească amarnic gratiile. În doar câteva secunde, tot Celularul era un urlet sinistru; de pe toate aripile deţinuţii strigau, băteau în jaluzele şi în gratii, încât se făcuse un zgomot infernal.
- Hooo, criminalilor!
Toţi gardienii de pe Celular au ieşit în curte, în fugă. Securiştii din gheretele de pe ziduri au sunat alarma şi într-un timp surprinzător de scurt, 7, 8 până la 10 minute maximum, soldaţi în termen au pătruns în curtea închisorii, îndreptându-şi armele spre noi. Erau de la unitatea militară din apropierea temniţei.
Dincolo de ziduri, grupuri de oameni s-au apropiat ca să vadă ce se întâmplă cu noi. Ca nişte lei în cuşcă, stăpâniţi de o evidentă stare de nervozitate şi fără să vorbim, ne mişcam în cerc sau în linii drepte pe mica porţiune liberă a celulei. Liniştea profundă a durat circa o oră, timp în care gardienii şi-au reluat locul la posturile de pândă iar securiştii au făcut cale întoarsă. Înfricoşaţi gardienii, înfricoşată şi administraţia, nimeni nu scotea o vorbă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi nici nu ni s-a reproşat ulterior despre cele petrecute. După ceva timp, câte un gardian a început să-şi dea în petic aţâţându-ne, desigur, nu din iniţiativă proprie, dar riposta din partea noastră a fost la fel de promptă, ba chiar şi mai puternică.


(Grigore Caraza - Aiud însângerat)