BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

duminică, 26 august 2012

Noica,omul care a sfintit Paltinisul


Păltiniş e capăt de drum, dincolo de care urcuş nu mai există în ordine terestră. "Excelsior!" - porunca dată de Ţuţea, cu ultima respiraţie, spiritului românesc - are sens acolo sus, la Păltiniş, doar în rânduiala nemărginirii cereşti. După Noica, Mărginimea Sibiului îşi duce limitele cu sine în dialog direct cu Nemărginitul, şi cu asta basta.

În iarna lui 1987, urechea lipită de difuzorul radioului îmi dădea o veste ce-avea să-mi răstoarne viaţa. Radio Europa Liberă anunţa: a murit Noica. Îmi venea să strig: "Da pe mine cui mă laşi?", mă pregătisem, asemeni miilor de puştani asemeni mie, să mă înfăţişez la Păltiniş, ca să-mi dea el, Filozoful, verdictul - am ori n-am organ filozofic.

Maestrul meu, scriitorul Nicolae Stan, mă încurajase că aş avea oarece abilităţi speculative, dar până la Idee drumul era atât de lung... Îmi pusese în braţe "Jurnalul de la Păltiniş", şi dorul odată cu cartea, şi speranţele odată cu dorul...

N-am aflat aşadar dacă am organul. Fără Noica a fost aiurea tare şi aproape că era să nu mai fie nimic, însă în facultate l-am descoperit cu sfială şi încântare pe Sorin Vieru, el n-o ştie, dar o mărturisesc acum, de dragul său am urmat seminarul special "Platon" doi ani la rând şi l-aş fi urmat şi al treilea an, dar absolvisem între timp.

Cam atâta îmi lăsase Noica, pe Sorin Vieru, pe care-l voi numi în rândurile ce urmează şi întotdeauna: Profesorul în condiţie absolută. Îl aveam aşadar pe dumnealui şi nişte cărţi, pe care le-am parcurs la vremea lor, cu regretul de a nu-i fi citit niciodată în original nici pe Platon, nici pe Hegel, ci doar, cel mult, pe Gilson.

Cu "Caravana Marilor Români" am ajuns la Păltinişul din viaţa căruia Filozoful s-a retras. I-am căutat urmele şi acum vă istori­sesc vouă o poveste despre Noica. Fără pretenţiile rigorii, că e poveste, iar nu dare de seamă, îmi propun să vă fac curioşi, să citiţi într-o bună zi măcar "Pagini despre sufletul românesc", dacă "Scrisori despre Logica lui Hermes" sunt destinate celor puţini.
TURISTUL DE LA VILA 23
Zic unii dintre discipolii săi că a fost ultimul metafizician al secolului al XX-lea şi nu reţin să-i fi contrazis cineva. Eu l-am perceput ca pe un Socrate contemporan, iar biografia lui pare a-mi da dreptate. Pentru că Socrate, nu-i aşa, se lăuda astfel cu bogăţia sa: "Eu tot ce am, am cu mine!".

A poposit la Păltiniş fără să bage de seamă cineva, a sosit în staţiunea de la 1.450 de metri altitudine ca turist, în 1975, şi tot aşa, ca turist, a plecat în decembrie 1987. După ce strălucise alături de iluştii săi tovarăşi de generaţie, Eliade şi Cioran, în Micul Paris interbelic, Noica a fost înghiţit de sistem. Domiciliu forţat la Câmpulung, spaimă, mizerie, supravieţuire. În plan interior, devenire. Coborâş necesar aşezării ideilor, decantării. Lunecuş încă mai jos apoi, până în peştera unde lumea întreagă se vede pe dos, ca în mitul platonic: 6 ani de temniţă, dintr-un total de 25 scurtat de "marea slobozenie" din '64.

Boier de viţă, dintr-un neam cu genealogie clară de peste 200 de ani, Constantin Noica îşi va fi urmat destinul de "Cel mai iubit dintre pământeni", ieşit din puşcărie cu o seamă de proiecte de anvergură. Retras din Bucureştiul gregar şi impropriu edificării, filozoful a adulmecat după un sălaş prin preajma Sibiului. Îl ispitise familia Manta în Gura Râului, la cula din mijlocul livezii de meri, unde îi plăcea atât de mult lui Blaga, unde locuiseră Goga şi Coşbuc, dar Noica n-ar fi aceptat să stea pe capul cuiva, mai ales cu Securitatea pe urme. A tot urcat. Păltinişul era la capătul acelui drum.


DRUMEŢ PE "CALEA HOŢILOR"
Domnul Puiu, pe nume Octavian Nicolae, meteorologul din Păltiniş cu 15 ani de puşcărie politică în spate, l-a întâlnit în '75, la cantina satului, unde mâncau de-a valma muncitorii forestieri şi călătorii. "Mi-a întins mâna cu o politeţe regească, invitându-mă să iau loc, era de o amabilitate scandaloasă", îşi aminteşte cel care avea să-i devină Filozofului prieten de nădejde şi toiag la bătrâneţe. În scurt timp, cei doi aveau să parcurgă potecile de munte, în jos, spre schit, apoi în sus, pe "Calea Hoţilor" (pe unde cândva răşinărenii şi gurenii aduceau devale lemnele de furat). Liiceanu povesteşte la rândul său, în "Jurnal", cum şi-a găsit maestrul: "Locuia o chichineaţă de 5-6 mp, la etaj, camera 13 de la Vila 23, o vilă săsească aşezată pe o colină în dreapta hotelului (Cindrel, hotelul partidului pe atunci şi al Guvernului, astăzi, n.n.)".

Forfotea de turişti sătucul întemeiat de saşii din Mărginime, mai ales în week-end, dar prezenţa lor nu era supărătoare. Austriecii aveau gânduri mari cu staţiunea în anii '70, voiau să facă din ea o perlă turistică. Concesiunea a picat, iar azi, ca niciodată, staţiunea e moartă. Au apărut câteva vile mai de soi, câteva pensiuni, în rest e ca atunci. Mă gândesc, în acord cu domnul Puiu, că poate e mai bine aşa. Unde e dever mare, e şi mult prost-gust şi Păltinişul poate nu merită să devină Sinaia.

Privesc cu bătrânul împrejurimile şi el mă poziţionează spaţial. Aş fi vrut să merg la Şanta, mi-o arată peste o creastă de munte, sunt vreo 5 km. Acolo a scris Cioran "Pe culmile disperării". "Stai cuminte, casa nu mai e, s-o surpat." Coborâm la Gura Râului, către cula Manta, unde ghidul meu îl însoţea pe filozof, neapărat pe jos, prin pădure. Noica mergea să se consulte cu Alexandru Dragomir, elev al lui Heidegger. Scria "Devenirea întru Fiinţă" şi venea acolo să găsească o critică exigentă. Avea parte de ea cu prisosinţă.

Hmm, aveau condiţie fizică bătrâneii - reflectez admirativ. 5 km în jos, 5 km în sus apoi, până la intersecţia Călugărul de unde apucau cursa de Păltiniş, spre casă, asta nu era chiar o joacă. Acum, ne dă drumul în curte un moşneguţ din vecini. Ai casei nu sunt acasă. Se vede. Livada nu mai e ce-a fost, cula e tristă, mâţa casei ne însoţeşte însetată de mângâiere, de dragoste, de mână de om. Da, mâna omului nu se mai prea vede, iar simplele amintiri, fie ele şi ilustre, nu sfinţesc de unele singure locul.
ANTRENORUL DE LA COTA 1450
Ne întoarcem în Păltiniş şi noi. Vila 23 nu mai e ce a fost, a cumpărat-o o bancă şi a făcut pe locul ei ceva mai de soi. Vilişoara de mai jos, unde a trăit Noica până la final, mai este încă. A cumpărat-o cu puţini bani Liiceanu, la sfâşitul anilor '90, cu ajutorul ministrului de atunci, Nicolae Noica (vărul filozofului), şi stă mai mult încuiată, vin uneori niscaiva masteranzi în vizită, dar parcă tot mai puţini.

Eu mă ascund cu domnul Puiu în cămăruţa sa din clădirea apropiată, deasupra postului de jandarmi, şi depănăm: "Visul lui dintotdeauna a fost să găsească tineri deosebiţi. Se temea că se duce de râpă cultura românească şi îşi dorea să-i antreneze pe tinerii capabili, să-i propulseze prin muncă ordonată, programată, înspre cultura mare, înspre performanţă. După '64, când a terminat cu domiciliul obligatoriu şi a fost primit în Capitală, la Centrul de Logică, i-a descoperit pe Pleşu, Liiceanu şi Vieru, mai târziu pe fizicianul Bârsan, excelenţi, fiecare în felul său. Pentru început, mai mult ei îl vizitau la Păltiniş, întâlnirile lor erau de o intensitate strălucitoare, spiri­tul însuşi era acasă în cămăruţa lui Noica".

La a treiea revenire la Păltiniş, Liiceanu notează: "Satul devenise o proiecţie a spiritului lui Noica. Până şi oamenii de aici - îngrijitoarele, vânzătoarea de la alimentară, băieţii de la teleschi, recepţionerul, miliţianul - şi-au primit prin el un legato, fiinţa lor pare să atârne de salutul lui, de căciula pe care şi-o scoate cu un gest prelung şi încetinit, însoţit de zâmbetul lui smerit prin care el, cel foarte sus şi neştiut de ei, se ploconeşte în faţa precarităţilor spiritului şi ale fiinţei, fără de care n-ar exista pathos, nici înălţare, nici propria filozofie". Un pic mai încolo, acelaşi Liiceanu, privindu-l pe Noica "rupând ţigări Carpaţi şi îndesându-le tutunul în pipă, cu băscuţa lui de papă în exil", îşi aminteşte vorba lui Heraclit şi dă, cred eu, definiţia Păltinişului cum că "se află zei şi aici".


NOICA, DE LA PARIS: "VOI AVEA LEMNE ACASĂ?"
Aici a desăvârşit bătrânul "Tratatul despre fiinţă", în cămăruţa de 5/6. Se pare că nevoia de antrenori era mare de tot în Româ­nia acelor vremuri, după cum nevoia de modele culturale e la fel de mare în zilele noastre. Filozoful însuşi a spus-o: "Ro­mânul are vocaţie de antre­nor. Prea mult a stat pe margine de-a lungul istoriei şi a văzut cum se îneacă alţii... De-am putea găsi sămânţa cea bună...". Vedea în Sibiu capitala culturală, în Făgăraş capitala administrativă, avea pesemne o poftă de-a muta munţii din loc!

Mă gândesc, oare cine mai ţine minte acum că Noica şi nu altcineva a iniţiat traducerea integrală a lui Platon, că a plătit din banii lui facsimilarea caietelor lui Eminescu şi a demarat traducerea însem­nă­rilor gotice ale acestuia, că s-a bătut ca un tigru pentru traducerea şi publicarea lui Blaga în Occident? A muncit alături de el, din greu, Kleininger, a contribuit cu ceva bani Doina Cornea, Mircea Eliade a venit special în Franţa pentru asta.

Domnul Puiu îmi dă o scrisoare de-a lui Noica, din '85:
"Puiule dragă, mi-au sosit scrisorile din ţară. Îţi mulţumesc pentru ele, ca şi pentru gândurile tale afectuoase, de ziua mea, de la bătrânel la bătrânel. Peste două zile plec în Germania, după ce am încheiat glorios - într-o primă repriză - misiunea mea aici. Am dat pe Blaga, prin Eliade, la cea mai mare editură franceză, iar dacă prin imposibil n-ar publica opera, mi-ar mai rămâne două edituri... Încheind socoteala cu Franţa, mă duc în Germania, unde am de asemenea trei edituri la dispoziţie, principala cu recomandaţia lui Eliade. În principiu, ar trebui să stau şi acolo vreo două luni... În Germania mai am câte ceva de citit, după care mă gândesc să revin cât mai repede la Secretariatul Academiei de la Păltiniş. Mai scrie-mi un rând, spunându-mi ce mai este cu tine, cu cei dragi, precum şi cu vila. S-a reparat? A fost locuită în august şi septembrie? Voi avea lemne? La întoarcere îţi voi povesti mai multe despre felul cum suntem văzuţi în Apus, ca şi despre unele tristeţi ale Apusului. Noroc că mai au ce mânca, deocamdată.
Te îmbrăţişează şi te deleagă să împarţi îmbrăţişări în jurul tău, cu tot dragul, C.N.".
ELIADE: "NOI NE-AM RETRAS LA MAI BINE..."
Îşi aduce aminte domnul Puiu, răsucind în mâini o pipă rămasă amintire de la Filozof, că acesta obişnuia să arunce în foc scrisorile primite de la oamenii vremii, să nu încapă cumva pe mâini rău intenţionate. Acum regretă că nu a păstrat câteva. Face un efort şi-şi aminteşte de o scrisoare de la Mircea Eliade: "Tu eşti singurul dintre noi care ai făcut realmente ceva pentru cultura românească. Ai rămas acasă şi te-ai luptat cu toate lipsurile şi ai suportat privaţiunea de libertate. Noi ne-am retras la mai bine...". Mă rodea de mult gândul şi îl întreb, sfios, pe bătrân: "Dar acuzaţiile că a simpatizat cu legionarii, cât e adevăr şi cât e fabulă?". "Un banc prost. Mi-a spus-o răspicat odată, la gura sobei, Noica. El era pe lângă Nae Ionescu, acesta îl admira pe Zelea Codreanu, el mai scria câte-un articol la ziare de-ale lor... Asta a fost tot şi nimic mai mult!"

Filozoful nu era un pustnic, hotărât lucru! Aşa i se dusese buhul, după apariţia "Jurnalului...", dar nu era câtuşi de puţin un sihastru. Da, e adevărat, se mulţumea dimineaţă cu o căniţă de ceai şi o felie de pâine cu brânză topită, îndesa Carpaţi în pipă, el, vlăstar de veche familie boierească, dar ăsta era regimul pe care el însuşi şi l-a impus. Îmi mărturiseşte domnul Puiu că, după ce petreci nişte ani în închisoare, pui mai puţin preţ pe bunurile şi pe micile bucurii lumeşti. E drept, Noica plătea un preţ pentru liniştea dobândită în sanctuarul de la Păltiniş: "Vila era încălzită numai cu lemne şi numai în camere. Cum ieşeai din cameră, trebuia să fii îmbrăcat bine ca să nu tremuri de frig. Nu mai vorbesc de spălat sau de baie. Pentru domnul Noica, făcusem rost de un lavoar cu chiuvetă. Cât despre toaletă, ce să spun, pe colacul de la WC se făcea pojghiţă de gheaţă. Cândva, de Sfântul Constantin, i-am făcut cadou o oliţă de noapte, pentru mici necesităţi, să nu mai coboare în gheţărie".


UN ŞOARECE ŞI FOARTE MULTE PISICI
Domnul Puiu fusese pensionat forţat în '85 de la staţia meteorologică şi exilat departe de Păltiniş. Venea la prietenul lui pe furiş. Securitatea îi dădea târcoale lui Noica, în lipsa duşmanilor de clasă se îndeletnicea cu amuşinarea intelectualilor şi - Doamne! - câte eforturi făceau! Era un fel de joc de-a şoarecele cu pisica, şi urmăriţii ştiau că sunt urmăriţi, şi urmăritorii ştiau că urmăriţii ştiu, găsim mărturii în dosarul pe care domnul Puiu şi l-a scos de la CNSAS: "În atenţia noastră se află filozoful Noica Constantin, născut la 12.07.1909, cunoscut cu legături suspecte în străinătate şi preocupări de polarizare în jurul său a unor in­telectuali cu preocupări politice şi penale reacţionare din ţară.

Sus-numitul, însoţit de Nicolae Octavian, aflat în preocu­pările Securităţii Vaslui, a plecat într-un turneu prin ţară, în scopul contactării cunoş­tin­ţe­lor pe care le au în rândul unor intelectuali din Iaşi, Botoşani, Bârlad şi Cluj-Napoca, în pe­rioada 1-5 octom­brie. Rugăm să ne sprijiniţi în cunoaşterea discuţiilor pe care le poartă şi a legă­tu­rilor ce le realizează, cazul fiind în controlul Direcţiei a I-a". Nicolae Octavian căuta să-i atragă atenţia asupra informatorilor. "Obiectivul" îl privea contrariat: "Ei, şi ce-o să spună, Puiule?".

Odată, Noica şi-a ieşit din sărite: "Auzise că începe dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti. Mi-a zis:
- Trebuie să facem ceva, e o crimă că vor să dărâme această mănăstire, după ce au transformat-o într-un loc de schingiuire a spiritului românesc. Mâine mergem la Bucureşti.
În acea seară a dat un telefon, a mobilizat lumea. A doua zi, ne-am adunat în jur de 14-15 persoane, am mers acolo. Până la urmă, datorită intervenţiei oamenilor de cultură, s-au salvat o mare parte din picturi, care au fost desprinse de pe pereţi, înainte de demolare". Securitatea avea, într-adevăr, de lucru...


"DACĂ AR FI S-O IAU DE LA ÎNCEPUT..."
După apariţia cărţii lui Liiceanu, un adevărat best-seller al vre­mii, puhoaie de tineri urcau spre Păltiniş. Uneori, grupuri de studenţi cu profesori cu tot. Un pelerinaj interpretat de putere drept periculos. Noica avea timp pentru fiecare, el căuta încontinuu printre ei, îi vâna pe cei 22 de tineri de excepţie, unul la un milion, în care ţara să investească tot, spre a se prezenta aşa cum se cuvine la judecata "Dumnezeului culturii". N-a mai avut vre­me să-i găsească.

În iarna lui '87 a fost accidentul. Noapte fiind, s-a împiedicat în cameră de un covor îndoit, a căzut şi şi-a fracturat colul femural. După trei săptămâni, în urma unei intervenţii chirurgicale, o complicaţie pulmonară i-a pus capăt vieţii. "La ora patru, mâna lui catifelată se odihnea în mâna mea. Doctorul îi ţinea mâna cealaltă, urmărindu-i pulsul. La 4:20 s-a stins", scrie Octavian Nicolae în jurnalul său "De la Poarta Albă la Păltiniş", o carte pe care mai cu seamă cei tineri ar face bine s-o caute.

Alături de bătrânul pe care Andrei Pleşu l-a numit "martorul discret al unui Noica fratern, simplu şi, adeseori, singur", am vizitat mormântul care străjuieşte Schitul din Păltiniş, aflat în grija părintelui Valer Luca. La coborâre, refuzând sprijinul, tovarăşul meu de drum mi-a şoptit o mărturisire făcută, demult, pe aceeaşi potecă, de cel pe care tocmai îl lăsasem în urmă: "Dacă ar fi să o iau de la început, aş alege acelaşi drum...".
REPERE BIOGRAFICE
S-a născut la 12 iulie 1909, la Vităneşti, Teleorman; 1924-1928 - Liceul Spiru Haret din Capitală, îl are ca profesor de matematici pe Ion Barbu; 1929-1931 - Facultatea de filozofie din Bucureşti, absolvită cu teza de licenţă: Problema lucrului în sine la Kant. Îl are ca profesor pe Nae Ionescu; 1933 - frecventează cursurile Facultăţii de Matematică. Se căsătoreşte cu Wendy Muston, vor avea împreună doi copii; 1938-1939 - stă la Paris, cu bursă acordată de statul francez; 1940 - îşi dă doctoratul la Bucureşti. Titlul tezei: Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou; 1940-1944 - referent la Institutul Româno-German din Berlin. Audiază seminariile lui Martin Heidegger; 1942 - se naşte Răzvan, cel care avea să devină Părintele Rafail; 1944 - se naşte Alexandra Noica; 1955 - Wendy Noica izbuteşte să plece în Anglia, cu copiii; 1949-1958 - do­mi­ciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Aici o cunoaşte pe Mariana, ce avea să-i devină soţie; 1958-1964 - arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică cu confisca­rea întregii averi, execută şase ani şi este amnistiat; 1965-1974 - cercetător la Institutul de Logică din Capitală; în apartamentul său de două camere ţine seminarii despre opera lui Platon, Kant, Hegel; 1975-1987 - se retrage la Păltiniş spre desăvârşirea operei şi apostolat cultural. Este vizitat de Petre Ţuţea, Nicu Steinhardt ş.a.


TINEREŢEA LUI NOICA
Constantin (Dinu) s-a născut în casa încăpătoare din Vităneşti, ca al doilea copil al lui Grigore şi al Clemenţei Noica. Tatăl lui lucra, înainte de primul război, 2.000 de hec­tare, parte proprietate, parte luate în arendă. Era un om dinamic, vesel, optimist şi direct. Mama lui, Clemenţa, sora tatălui meu, era o femeie frumoasă, distinsă, cu o educaţie specifică şcolii de la Notre Dame de Sion. Specific pentru Dinu a fost refu­zul lui de a spune "Da" la plebiscitul organizat de Carol II pentru aprobarea constitu­ţiei lui. Se pare că atunci când autorităţile de la Bucureşti au aflat că, la Sinaia, s-a gă­sit un recalcitrant care să voteze "Nu", au primit la întrebările lor enervate un răs­puns liniştitor: "Nu-i nimica, este un filozof". Au trecut iarăşi ani, a început al doilea război, Dinu care, cu un singur rinichi nu putea fi trimis pe front, era mobilizat ca traducător la Sinaia, la lagărul de aviatori englezi şi americani, prizonieri. După 23 August (...) ne-am pomenit cu Dinu, venit să ne întrebe dacă e bine să plece în Ame­rica, după cum i-au propus aviatorii (...) Dinu era preocupat de ideea că, în străină­tate, nu-şi va putea atinge ţelul vieţii lui, ţel care de pe atunci îl obseda, anume şcoa­la lui filosofică. Şi până la sfârşit a rămas. (Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, 2009)

Sursa:jurnalul.ro