De cîteva săptămîni, TVR Cultural difuzează o serie de ,,docudramă” dedicată lui Nae Ionescu şi discipolilor săi. Regizorul şi producătorul seriei este Radu Găină, care ne propune un discurs de televiziune despre ,,modelul formativ” întruchipat de întîlnirea dintre Nae Ionescu şi Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihai Sebastian, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, dar şi Jeni Acterian şi Alice Botez (după cum aflăm a şasea, ne vom rezuma la cîteva aspecte generale, urmînd să revenim cu alte consideraţii după difuzarea ultimului episod.
Prima şi cea mai discutabilă problemă este legată de ideea regizorală. Regizorul şi producătorul seriei a înregistrat discuţiile cu ,,diferite personalităţi ale culturii noastre din cele mai importante centre universitare” (Bucureşti, Cluj, Iaşi, Sibiu), dar fără a purta cu acestea un dialog. Întrebările producătorului, dacă există, nu sînt prezente în serial, ceea ce conduce la o impresie de continuă prelegere sau, oricum am numi-o, de perpetuu autism. Înclin să cred că dialogul dintre realizator-invitat ar fi făcut seria mai dinamică, mai vie şi, cred eu, mai apropiată de adevărul istoric.
Alt aspect, absolut de neînţeles, este următorul. Intervenţiile invitaţilor (montate în aşa fel încît să urmeze o anumită înlănţuire a fiecărui episod) sînt ,,umplute” cu imaginea unor tineri ce se plimbă printr-un parc şi printr-un oraş dunărean (Brăila, după cum aflăm din genericul de final). De asemenea, la finalul episoadelor ni se spune că în rolul lui Nae Ionescu a jucat X, în rolul lui Noica a jucat Y etc. Probabil că acesta este sensul sintagmei ,,docudramă”. Din pagina de prezentare a serialului aflăm că au fost ,,întruchipate personajele timpului” cu ajutorul unor actori (patru, la număr) şi a ,,mai multor realizatori şi prezentatori din TVR”. Probabil că explicaţia este de găsit în faptul că salariile în televiziunea de stat (plătite şi din banii pensionarilor ce au 20 lei pe lună) sînt mici, de doar 4000 lei lunar (deşi secretul salariilor din televiziune, ca şi din alte companii şi regii, este păstrat cu sfinţenie; vezi recentul episod din Parlament), şi nu de trei ori mai mici ca în învăţămînt, astfel încît s-a simţit nevoia unei suplimentări de venituri pentru cele şapte persoane-actori (la un calcul simplu apare altă ciudăţenie: patru actori plus şapte persoane din TVR fac unsprezece. Dar în prezentarea seriei se vorbeşte de relaţia lui Nae Ionescu cu alte şapte personaje interbelice. Oare care sînt celelalte trei personaje maimuţărite?)
Totuşi nu acesta este aspectul cel mai discutabil, ba chiar este insignifiant şi, dacă mă gîndesc bine, nici nu ar merita să-i acordăm atenţie. Chiar dacă este adevărat că nu se înţelege cine este personajul cu pălărie, cine este cel cu paltonul lung pînă la pămînt (o sugestie pentru ultimul episod: fiecare persoană ce docudramatizează pe celebrii interbelici să poarte o etichetă), nu înseamnă că se înţelege titlul seriei sau care este celebrul ,,model formativ” de care se face vorbire.
Titlul seriei, ,,Profesorul şi discipolii”, face referire la faptul că ar exista o legătură între Nae Ionescu şi cei şapte menţionaţi anterior. Într-adevăr, în cele cinci episoade s-a arătat că Ionescu i-a fermecat pe studenţii lui, i-a ajutat pe unii să publice, le-a influenţat ideile şi chiar personalitatea etc. Şi totuşi între profesor (scris pe pagina TVR cu literă mare, aşa cum făceau medievalii cu autoritatea lor supremă, Aristotel) şi discipol relaţia nu este de acest fel exterior, ci este mult mai profundă, mai interiorizată, mai intimă. Gîndirea unui profesor se imprimă profund în multe din sufletele tinerilor, cu sau fără ştiinţa lor. În plus, serialul este despre discipoli, nu despre elevi sau studenţi. Atunci cînd spunem ,,profesorul şi discipolul” (cu referire la Ionescu şi Noica, să zicem) înţelegem altceva decît atunci cînd spunem ,,profesorul şi elevul” (cu aceeaşi referire). Înclin să cred că regizorul şi producătorul seriei a vrut să sublinieze tocmai primul aspect, cel profund, al relaţiei, iar nu pe cel de-al doilea, didactic, exterior. Revenind la cele cinci episoade, ce vom constata? Cele declarate de distinşii invitaţi ai producătorului nu arată existenţa vreunei legături profunde (interne, de idei, intime) între Ionescu şi cei şapte discipoli. Montajul filmului ne arată numai aspectele exterioare ale relaţiei, chiar şi în cazul în care se face vorbire de faptul că Ionescu lua adesea masa cu unii din ei.
Nu vedem decît o singură concluzie a acestei situaţii paradoxale: seria se numeşte ,,Profesorul şi discipolii” nu pentru a analiza ideile şi relaţiile profunde dintre cei implicaţi, ci pentru a se da o replică sintagmei doamnei Marta Petreu, ,,diavolul şi ucenicul” (este vorba de relaţia lui Nae Ionescu cu Mihail Sebastian, tratată de clujeancă în cartea sa). Să ne mirăm atunci că unul din cei mai buni specialişti din acest domeniu, aşa cum este indiscutabil dn. Marta Petreu, nu a fost invitat?
Dincolo de aceste aspecte formale ale seriei, aş vrea să notez impresia generală după cinci episoade, a mea ca privitor, încercînd să fiu cît mai obiectiv posibil. Privind atent acest serial constat un aspect interesant cu privire la ,,modelul formativ” prilejuit de întîlnirea lui Ionescu cu discipolii săi. Voi porni de la interesanta observaţie a lui Ion Dur care arată că Noica a continuat o importantă idee năistă după care adevăratul discipol este cel care devine independent de maestru. Rolul maestrului este să ştie să-l facă pe elev nu mai bun, mai drept sau mai frumos, ci să devină el însuşi; nu e nevoie să i se dea idei, ci să i se cultive trăiri. Avem aici subliniată cu toată puterea o importantă latură a ,,modelului” năist: şcoala nu se bazează pe transmitere şi însuşire de informaţii, ci se bazează pe cultivarea trăirilor. Cu alte cuvinte, dimensiunea informativă a învăţămîntului este (sau ar trebui să fie) eliminată pentru ca elevii să poate accede la adevărata lor personalitate pe calea trăirii (a sentimentelor, pulsiunilor, instinctelor etc.).
Din acest punct de vedere, Ionescu era, probabil, sincer, în sensul că îşi trăia ideile, şi a încercat să cultive acest lucru şi la discipoli. Dar un model formativ nu are cum se baza numai pe această dimensiune, după cum bine observă Paul Cernat. Chiar dacă Ionescu îşi trăia ideile, nu se poate descoperi America în fiecare zi. Or, învăţămîntul este prin definiţie locul în care se transmite şi se însuşeşte un anumit procedeu, un algoritm. Profesorii fac aceleaşi gen de exerciţii an de an cu promoţii diferite. Unde s-ar ajunge dacă dimensiunea informativă (bazată pe raţiune) ar fi complet eliminată iar un profesor într-un an ,,ar simţi” într-un fel rezolvarea unei probleme (de matematică, istorie, literatură, filosofie etc.) iar în anul următor în alt fel? Unde s-ar ajunge dacă un profesor de filosofie ,,ar simţi” ceva cu privire la fenomenologia lui Husserl, iar în alt an ,,ar simţi” altceva cu privire la aceeaşi fenomenologie?
Ca să nu mai lungim discuţia, ne vom alătura distinsului Neagu Djuvara, ce sublinia (în episodul 5) un aspect fundamental cu privire la Ionescu: faptul că un om a marcat o epocă nu înseamnă nicidecum că acel om are valoare în absolut. Cu alte cuvinte, faptul că Ionescu i-a fermecat pe auditori, că i-a ajutat să publice, că a luat masa cu ei etc. nu înseamnă automat că modelul practicat şi promovat de Ionescu are o valoare absolută. Chiar din scurtele noastre referiri la cele spune în cele cinci episoade ale seriei rezultă că avem de-a face nu cu un model formativ, ci cu un antimodel, nu cu un model de urmat, ci cu unul de evitat, nu cu un model potrivit secolului XX sau XXI, ci cu unul nociv.
Această impresie generală vine în răspăr faţă de ideea de bază a (sau intenţia) realizatorului, după cum aflăm din pagina de prezentare, în care se spune că discipolii lui Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului şi au performat excepţional (ca şi cînd performanţele lor ar fi avut vreo legătură cu Ionescu). ,,Gîndul liber, neîncorsetat de canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor[,] deschis sub semnul funcţiei epistemologie a iubirii.” Se observă astfel tendenţiozitatea unei serii create ca o ironie a istoriei. Dacă în perioada comunistă Ionescu era prezentat ca un diavol (exagerîndu-se importanţa laturii extremiste a gîndirii sale), acum istoria se răzbună şi ne aduce un alt Ionescu care pune în umbră extremismul şi scoate la suprafaţă dimensiunea umană, caldă, prietenoasă a celebrului interbelic. În fond, realizatorul seriei are dreptate: chiar şi torţionarii, dictatorii ori teroriştii au fost, şi sînt, oameni. De ce nu li s-ar pune în lumină laturile calde, blînde, pline de o epistemologică iubire?
(Timpul, mai 2011)
Adrian Nita
Sursa:adriannita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu