Iarna grea

Iarna grea
de Valeriu Cercel

De când mă ştiu n-am detestat 
Şi n-am urât iarna mai tare,
Aşa cum astăzi s-a-ntâmplat
Sperând că-i ultima ninsoare ;

O aşteptam întotdeauna
Într-ale ei albe veşminte
Şi să-i fi zis măcar vreuna, 
Nu îmi aduc, vreodat’, aminte,

Fi’ndcă aşa sunt eu de fel,
De când se cerne prima nea
Şi pân’ la primul ghiocel,
Mă aflu în natura mea :

Cum văd că ninge la fereşti,
Mă scarpin vesel pe buric,
Sorbind, c-am rude la Piteşti,
O ţuică fiartă în ibric,

Şi peste-o săptămână, dacă 
Va ninge iar, cu vânt şi ger, 
Îi fac necaz, scăpând în joacă
Mai multe boabe de piper...

Iar de se pune pe ninsoare 
Trei zile-n şir, cum nu-s voinic, 
Nici vorbă c-o să mă doboare
Cât ţuica fierbe în ibric !

Şi-i râd în nas privind de sus,
Că stau la cinci, am şi balcon...
De când e ea nu m-a răpus
Chiar făr’ să port măcar palton !

Însă acum, ca niciodat’ 
Mi-e teamă că mă dau învins, 
Ingrata iarnă, ne-ncetat 
Parcă-n prostie a tot nins,

Şi mă întreb, plin de fiori, 
De-ajung în primăvară viu,
Fi’n’că a nins de-atatea ori
De m-a lăsat fără rachiu !