BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

joi, 11 aprilie 2013

Dragoste si transfigurare



DRAGOSTE ŞI TRANSFIGURARE                                                                                                        
de Ernest Bernea


Dumnezeu din prisosul fiinţei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubeşte creatura, dela firicelul de iarbă până la om.
 Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu şi de om, dragoste de tot ceeace ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
 Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
 Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace şi încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Faţa lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
 Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cu prinosul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
 Un om, un animal, un capac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea nu folosinţa: aci e sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s'a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul raiului s'adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
 Dragostea face totul, descoperă şi înoieşte totul ; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
 Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură întredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
 Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale untului se vor şterge. Să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până la hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui. Să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
 Şi pentru tine omule, frate de destin, pentru tine cel de-aproape, care-ţi plângi suferinţa şi-ţi cauţi ispăşirea, dragostea adevărată vine rodnică şi te învaţă cuceririle adevărate. Dumnezeu nu numai că ne-a iubit, dar ne-a făcut să iubim; ne-a pus dragostea în inimă si noi n'o ştim folosi.
 Săracul, chinuitul, drumeţul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsă materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl hrăneşte, îl poartă pe mâini tămăduitoare. Isus săracul, chinuitul, drumetul. El om cu dureri si lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinta noastră prin dragostea lui dumnezeiască. Dragostea poartă omul în lumi nebănuite si cucereste inima lucrurilor, adică vesnicia. Pe calea dragostei ajunge omul la capătul de început al lucrurilor si prin puterea ei le află esentele.
 Dragostea eate calea cuceririlor lumilor altfel tainice. Prin dragoste omul nu se opreşte numai la în a-şi întinde, a-si lărgi cuprinsul. Prin dragoste, o ştie orice om care s'a frânt odată în revărsarea către frumuseţe şi bine, se schimbă însăşi natura lucrurilor; nu numai aparenţa dar însuşi sensul lor.
 Ce vede şi cât înţelege un om care nu iubeşte: un om, o floare, o gâză, un copac, un lucru făcut de mâna omului maestru? Ce vede şi cât înţelege din făptură şi din natură omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?
 Cel ce iubeşte vede lumea înnoită, vede taina şi farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schimbat şi în afară îmbrăcat, cu fir de lumină ţesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.
 Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.
 Sforţarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare şi cântec. Rostul omului este şi aci pe pământ, pe aceasta lume o suferinţă a trudei şi a ispăşirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi şi a iubi totul până la coborîrea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.
 Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită, este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat.
Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului plin, omului îndrăgostit de crestele aburite de respiraţia cerului.

Ernest BERNEA
"Universul Literar", Anul LII, Nr. 11, Marti 20 Aprilie 1943

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu