Poduri si sosele

 PODURI SI SOSELE                                                                                                                     
de Ion N. MANZATTI


Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea
Nr. 12, 1973

AMINTIRII LUI LILICĂ POPESCU

 Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile. Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile.
 Mă întorc cu cincizeci de ani in urmă si ma văd pe mine, voluntarul din 1922-23 prezentându-ma timid, aproape înfricosat, la regiment, in dealul Cotrocenilor spre a fi înrolot. Terminasem liceul, mă înscrisesem la universitate ca să câstig un an, urmând a face întretimp stagiul militar la Scoala de Geniu, ca elev cu termen redus. Desi fusesem cercetas pe front in războiul din 1916, având dreptul la scutirea de stagiu cu directa avansare la grad de ofiter, am tinut a face armata dintr'un spirit de naturală disciplină. Nu trebue uitat că noi fusesem generatia „idealului national", crescută în atmosfera patriotică a epocii.
Imi amintesc a fi întâlnit la regimentul de „Specialităti" comandat de colonelul Brăiloiu (transformat apoi in regiment de „Transmisiuni" sub comanda colonelului inginer Costică Fomelescu) -, unde m'am prezentat la vizita medicală spre a prelua totodată echipamentul cazon, vreo câtiva prieteni fosti colegi de scoală sau cercetăsie. Erau printre altii Victor Aguletti, mai târziu avocat la Institutul Cooperatiei, Alexandru Deli Ionescu, zis Americanul, viitor inginer de petrol si Sandu Racotă, zis Felinar, deasemenea viitor inginer petrolist. Deli lonescu, băiat de familie bună, având o minunată casă pe bulevardul Catargiu lângă Piata Romană, vecină cu imobilul pictorului Pătrascu, poseda între altele un pian automat asezat lângă fereastră la parter. Vara, când mergeam la el, deschideam larg geamurile, puneam la pian un sul cu vreo baladă de Chopin sau concert de Rachmaninof, iar noi ne asezam pe rând pe scaun, cu mâinile pe clape simulând a cânta cu gesturi concertistice, agitate. Din stradă nu se vedea decât bustul aplecat asupra clapelor. Se aduna lumea sub fereatră să asculte, printre altii si domnisoarele Pătrascu, aplaudând frenetic la sfârsit, fără a-si da seama de înselătorie, că anume pianul era automat.

* * *

 Racotă, de străveche familie, măsura în înăltime doi metri si opt centimetri. Nu îl întreceau în Bucuresti decât Gogea Mitu, monstrul de doi metri si douăzeci, care apărea ca fenomen al naturii în baraca proprie cu taxă de intrare, la Târgul Mosilor si un tânăr student Poiană, de doi metri si zece, fratele unui căpitan medic. Sandu se prezentase voluntor la stagiu din acelasi spirit de Patriotism. Bătrânul boier Racotă nu pricepea ca feciorii săi să se sustragă unei îndatoriri nationale.
 Intrasem împreună la vizita medicală si căpitanul doctor Vasiliu, zis Faraboeuf, doar privindu-l superficial fără să-l examineze, îl propuse pentru reformă cu mentiunea "suferind de gigantism". Lui Racotă i se umeziră ochii de lacrimi, considerând că nu merita asemenea ofensă. Era înalt într'adevăr, dar de proporiii perfecte si un cap de indiscutabilă frumusete. Numeroasele interventii la Ministerul de Război consimtiră ca până la urmă să fie acceptat la stagiu, devenind unul dintre cei mai dragi si leali camarazi. Când ne fură distribuite uniformele largi de stofă aspră mirosind a stână, lui Racota i se dădură două mantăi, urmând ca una să o facă vestal, deoarece in mogazie nu exista nici unul potrivit pe măsura sa. La antipod ca înăltime, Radu Râmniceau zis Piscot, cu ai săi un metru si cincizeci si opt, a fost cel mai mic elev al scolii.*censored*extremele se atrag, Radu si Sandu deveniră cei mai buni prieteni. Când ieseau împreună pe stradă, păreau un dresor păsind alături de girafă sau un cătelus nou-născut alături de un dulău St. Bernard. Pe bietul Racotă, când îl vedeau suratele din mahalaua Cotrocenilor atât de înalt, îsi făceau cruce ori îsi scuipau în sân.
 Voi mai cita câteva nume dintre camarazii de atunci, cu situatiile ocupate mai târziu in viata publică bucuresteonă: Scarlat Costinescu, magistrat consilier de Curte, - Vlad Bărbătescu, avocat, - Dan Geblescu, ministru plenipotentiar, - Trissonimo, presedinte de tribunal, - Stelion Ionescu, faimos avocat comercialist, - O.C.C. Demetrescu, secretar general al Ministerului de Finante, - inginerii Zahareanu, Mătăsaru, Rudberg, Bratu, Beb-Butculescu, - architectul Alexandru iliescu, - avocatii Paul Nedelcovici, Octav Luchide, ambii căpetenii sportive, - Calmi, Bally, Remus Mugur s. a. - Nu voi uita pe printul Constantin Cantacuzino zis Saccară, fiul Nababului, coproprietor cu frate-său Alecu, admirabil exemplu uman, al somptuosului palat din Calea Victoriei si castelului Zamora din Busteni. Cantacuzino se prezentase la stagiu cu o întârziere de trei luni, înapoindu-se dela Paris, unde fusese in vacantă. Profitase de faptul că maică-sa Alexandrina, era bună prietenă cu generalul Christescu, seful Marelui Stat Major, a cărui aureolă după sfârsitul războiului era imensă. Patru nume mari dominau viata de atunci: generalii Eremia Grigorescu, Averescu, Dragalina, Christescu. Fuseseră eroii frontului si ai tacticei operative. Generalului Prezan, alt nume de mare rezonantă in Iasii din 1917, nu i se atribuiau decât merite salonarde si prietenia cu partea femeiască a palatului regal. Cât despre Averescu, devenit apoi prim-ministru, avea si un cântec, adevărată melodie populară:
Să trăiască Averescu,
un erou între eroi,
care ajută si sustine
invalizii cle război!

* * *

 Cantacuzino, la adăpostul numelui istoric si al relatiilor vaste, spera să treacă prin militărie ca pestele prin apă. Sfida pur si simplu viata ostăsească. Inadaptabil si civil până in vârful unghiilor, provoca zilnic incidente. In vremea aceea nu exista posibilitatea unei libere discutii, a unui comert de idei cu superiorii. Noi elevii, adesea mai preparati intelectualmente decât unii ofiteri, trebuia să răspundem stereotip, fără a crâcni, cu "am înteles, să trăiti". Doar Cantacuzino era discursiv, contradictoriu, replicând superiorilor cu expresii prohibite ca evident, natural, imposibil, - numindu-i in mod burghez „domnule Mănescu" sau „domnule Iorgulescu", în loc de domnule maior si domnule colonel.
 Intr'o bună zi sosi pe plooie la regiment cu taxiul, in uniformă, cu umbrela pe brat, dar cu pălărie in loc de chipiu, spunând că i s'a udat si că se temea să nu răcească la cap. Bietul de el, a trăit mai mult in închisoarea scolii, fiind consemnat săptărnâni in sir de a merge in oras. Sperase să scape ieftin de militărie, însă la examenul de ofiter fu respins si trimis la trupă, spre a completa stagiul cu alte sase luni, ca simplu soldat. Se făcură interventii si enorme presiuni, insă colonelul Iorgulescu rămase inflexibil.
Mai tărziu, Baccară, soldat de planton la poarta regimentului, ne dădea onorul când noi, fostii camarazi avansati elevi-plotonieri, intram in curtea cazărmii.

* * *

 Victor Aguletti părea croit pentru militărie. Se dovedea impecabil la studiu, dar mai cu seamă la instructia individuală, provenind dela faimosul liceu militar Mănăstirea Dealului. Adesea seful companiei noastre, locotenentul Mărgărit, îl punea să ne comande în locul său. Executa miscările de parcă ar fi petrecut întreaga viata sub arme. Insă în fond era recalcitrant si antimilitarist. Ca si Cantacuzino, fu consemnat zile în sir in închisoarea scolii pentru acte de indisciplină. Ultimul gest era să-l coste eliminarea. Povestea în gura mare următoarea anecdotă:
 Un cetătean avea teribile dureri de cap. Dădu fuga la medic. După un consult sumar, acesta îi spuse:
 - Uite ce e, dragul meu. N'am timp să te examinez amănuntit. Lasă capul aici si vino poimâine să-l iei înapoi, odată cu rezultatul!
 Zis si făcut. Omul lăsă capul la doctor si plecă. Trecură luni, dar nu se mai prezenta să-Il retragă.
 ... Intretimp se făcuse ofiter de infanterie.
 Locotenentul Mărgărit, infanterist convins, auzi gluma la rândul său. Inghitind în sec, raportă comandantului scoalei insolenta elevului cerând eliminarea pentru ofensă armatei. Dar colonelul Iorgulescu, convins ofiter de Geniu, reduse proportiile incidentului, aplicând elevului sugubăt doar câteva zile de închisoare.
 O altă glumă cu infanteristii, povestită de Aguletti, din fericire neauzită de superiori, era următoarea:
 Un ofiter de infanterie, socat in timpul unor manevre din pricina exploziei unui srapnel, fusese internat la balamuc. Intr'o zi medicul îl găsi la masă, aplecat pe o hârtie cu condeiul în mână.
 - Ce compui acolo? îl intrebă cu blândete.
 - O scrisoare.
 - Pentru cine?
 - Pentru mine.
 - Si ce scrie în scrisoare?
 - Nu stiu. Încă nu am primit-o!
 Victor Aguletti era fiul profesorului meu de Istorie la liceul Milai Viteazul. Cinci frati si surori, care de care mai năzdrăvan. Una dintre fete, Cornelia, a fost marele meu amor de adolescentă. Nu străluceam la cursul de istorie al tatălui său. Cu chiu cu vai luam nota cinci sau sase. Însă la lucrarea scrisă aveam mereu nouă sau zece. Secretul era simplu. Când bătrănul Aguletti ducea acasă tezele pentru corectură, Cornelia o substituia pe a mea cu una fabricată pe indelete la domiciliu, copiată cu mici variante după insusi tratatul de Istorie a lui Aguletti.
 - E ciudat*censored*la oral te bâlbăi ca prostul, in timp ce la scris esti aproape perfect!
- Vedeti, domnule profesor, la scris am timpul să mă concentrez, reflectez. Sunt un timid de felul meu. La oral mă simt stânjenit de modul Dv. de a examina. Iată dece la Istorie am avut mereu media sapte sau opt. Mă depăsea doar Victor Hillard cu media nouă, castigată pe merit.

* * *

 În ordinea înăltimii, după Racotă venea Costinescu, cu un metru si optzeci si cinci. Se trăgea din familia Costinestilor, proprietarii fabricilor dela Sinaia, având un bunic fost ministru de Finante. Educat, echilibrat, de admirabil comportament in orice ocazie, suporta cu resemnare vicisitudinile milităriei fără a apela la interventii spre a obtine avantagii personale. Cu temperamentul si probitatea sa era destinat unei frumoase cariere. Intrând in magistratură, cuceri in scurtă vreme gradele, devenind doar după câtiva ani consilier de Curte. Lui i se atribue o întămplare cu iz de anecdotă.
 Era zi de audiere de martori la tribunalul penal din Bucuresti. Costinescu ascultase pe rând diversi cetăteni strigati pe nume de către aprod. Considera incheiată sedinta, ridicându-se să părăsească aula, când pe usa întredeschisă îsi făcu aparitia un cap timid:
 - Să trăiti, dom'le judecător...
 - Treci încoace! replică Costinescu întrerupându-l.
 Pune mâna pe cruce si spune după mine...
 Cetăteanul schită un vag gest de nedumirire.
 - Hai si nu mai pierde timpul. Pune mâna pe cruce! Mai întâi, numele, pronumele, adresa.
 - Nae Petrescu, de meserie demobilizat, cu casa in soseaua Bunăparte 33, Bucuresti, judetul Ilfov.
 - Acum repetă după mine: Jur cu mâna pe cruce a spune adevărul si numai adevărul!
 - Jur pe sfânta cruce să spui adevăru' si numa' adevăru'!
 - Ei, acum da-i drumul! zise Costinescu cu aparentă severitate.
- Dom'le judecător. Uite despre ce e vorba. M'a trimes conita să vă poftesc acasă, că v'a venit mosafiri!

* * *

 În mod exceptional în anul 1922 se constituiră pentru noi două divizii, două clase de elevi externi, pe lângă cazarma Malmaison. Scoala militară de Geniu din Cotroceni Primise in acel an un mare număr de înscrieri pentru cariera de ofiter activ, astfel că nu ne mai putea adăposti si pe noi rezervistii. Un adevărat dar ceresc, deoarece seara puteam veni să dormim acasă, mai cu seamă sa ne spălăm după instructia si culcările ce ne tăvăleau prin praf, noroi sau zapada.
 Comandantul scolii era colonelul Iorgulescu, figură prestantă, unul dintre putinii ofiteri cu barbă lungă, neagră, ŕ la Vodă Carol 1, contrastând cu celebra barbă albă a amiralului Scodrea. Director de studii fusese numit maiorui Mănescu, totodată profesor de Căi Ferate, iar pentru partea instructiei militare eram comandati de otfiteri de Infanterie. Dat fiind că o bună parte fusese dedicată studiilor, cu exceptia Tacticei Infanteriei si Artileriei predate respectiv de colonelul Rony si maiorul Brăbetianu, restul cursurilor tehnice ne erau predate de ofiteri de Geniu, in largă măsură specializati ;o universitătile din tară sau străinatate. Voi mentiona doar pe doi dintre strălucitii ofiteri de atunci: maiorul Marin Cioroianu, devenit apoi primar de sector la Bucuresti; - pentru cursul de Poduri si Sose!e; celalalt era căpitnnul Ion Gheorghe, generalul de mai târziu si ambasador al tării la Berlin. Impecabili ca metodă de învătământ si expunere, puteau rivaliza cu oricare docent de scoală politehnică.
 * * *
 Prima zi de militărie fu si prima zi de tuns la piele, numărul unu. Cădeau pe altarul patriei coame blonde si negre îngrijite ani in sir cu brillantină si cosmeticuri, admirate de fetele de liceu sau invidiate de bărbatii cu chelie. Asa am rărnas până la sfarsitul stagiului, timp de un an. Dădusem exomenul de ofiter si ne preparam a fi demobilizati, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne poci pentru ultima oară, tunzându-ne la piele. Disciplină sau simplă răzbunare, am intrat în viata civilă cu capul ras ca o gulie, însă fără talentul si farmecul faimosului chel al ecranului, Yul Brynner.
 Studiile decurgeou in mod normal, in afară de obligatoriile glume de prost gust, provocate la orice vârstă de vialta in grup. Se tăiau nasturii dela manta ori epoletii, se puneau benzi de hârtie sub cureaua din interiorul chipiului încât in grabă nu îti mai intra în cap, se trăgea banca la intratul ofitterilor in clasă, astfel că la comanda de "stati jos" siruri întregi de elevi cădeau pe podea, - se schimbau baionetele Lebel cu cele Manlicher si alte asemenea giumbuslucuri, cu grele consecinte pentru regulamentul rigid al vietii militare depe vremuri. Imi povestea un prietcn, genera!ul George Garoescu, care urma un curs special la Scoala de Război, că si la vârsta lor îsi făceau cam aceleasi glume. In timpul cursurilor se împungeou cu ace pela spate, îsi schimbau chipiurile din cuiere, sau îsi trăgeau banca.
 Chiar fără o pregătire tehnică preliminară, reuseam a face fata cursuri!or si aplicatiilor pe teren, fie de Căi Ferate, Topografie, Istorie, Distrugeri militare, Transmisiuni, ce implicau cunostinte de matematică, fizică sau chimie, deprinse din liceu. Mai greu o duceam cu instructia. Nu exagerez spunând că in acea vreme, a face serviciul militar însemna a te pregăti de război, suferind aidoma rigorile impuse de viitoarele bătălii, rare ori câstigate. Efortul cerut chiar nouă elevilor rezervisti, era exceptional. Doar tineretea ne dădea puterea a-l duce la bun sfârsit. Marsurile de zeci de chilomeiri prin ploaie si zăpadă, cu ranita si arma la spinare, instructia individuală sau colectivă pe o temperatură de 20 grade sub zero, solicitau si ultima celulă biologică. Doar la o lună dela începutul stagiului, câtiva camarazi căzură victime, răpusi de congestie pulmonară sau tuberculoza, printe altii Remus Mugur si Bebe Angelescu. Săptămăni în sir pe platoul Cotroceni ori pela Bucurestii-Noui sau Ciurel, repetam până la obsesie comenzile. Visam si nooptea „elev la dreapta", „elev la stânga", „drepti", „culcat", „la piept ataca si 'mpungeti", desi in viata de apoi nu mi-a fost dat să împung pe nimeni cu baioneta.
 La iesirea din cazarmă in drum spre câmpul de instructie sau poligonul de tragere, locotenentul Mărgărit dădea tonul cu vocea stridentă, falsă. Apoi ordona sacadat: „Companieee, cu cântecul înaintee, mars!" Ne executam pornind tantosi cu pasul stâng, blestemând în gând soarta si pe comandant.
 * * *
 Reusisem a organiza un cor onorabil, având printre noi câteva voci de convenabi1a calitate. Trei erau melodiile favorite ale locotenentului, socotite bune de mărsăluit: Din cer din locuri sfinte, El-Zorab, Ai rumenă gurită.
 ,,Din cer din locuri sfinte", vechi mars românesc cântat prin clasele primare sau chiar când mergeam de Crăciun cu steaua, îsi avea oarecare contingentă cu calitatea noastră de militari, deci patrioti prin definitie:
,,Din cer din locuri sfiiinte,
un glas dumneze-esc
soptit-a printre steeele
 spre neamul românesc cel vitejesc:
poopoo-popor al lui Traiaan,
meeni-menit ca să renalte,
din fal-, din falnicii Carpaati
 reeenu-renumele roman."
 Versuri de două parale sau "parsive",*censored*le denumea Victor Aguletti, fredonând printre picături ultimul slagăr la modă in periferia bucuresteană:
Paraschiv, Paraschiv, Paraschiv,
 D'aia îmi placi, căci esti parsiv.
 In orice coz "Din cer din locuri sfinte" era mai comestibil, fiind sustinut de o muzică agresivă, bine ritmată. Insă celealte două asa-zise marsuri atât de plăcute locotenentului Mărgărit, care le adusese cu sine dela regimentul 6 Mihai Viteazul unde comanda un ploton de oameni dela tară, sunau monstruos in gura noastră de modesti intelectuali sub arme. Le cântam jenati, neavând încotro, mărsăluind pe străzile capitalei, in speranta că trecătorii, văzând banderola galbenă dela chipiu si tresa de elev cu termen redus, îsi vor da seama că suntem victimele circumstantelor. Nu as putea spune care dintre cele două cântece era mai idiot! El Zorob, compus pe faimoasa poezie a lui Cosbuc (La pasa vine un arab), sau celălalt, adaptat pe melodia unui vechi foxtrot frantuzesc. Totusi in periferie înregistram enorm succes când, acuzând destinul pe voci, intonam războinic:
„De-atât' amar îndelungat
nevestii mele i-a secat
al laptelui izvor,
 al laaaptelui izvor."
De prisos a adăuga că nici unul dintre noi nu era însurat si că nici vorbă nu putea fi de lapte în sânul familiei. Doar Victor Aguletti avea in gând să se însoare la sfârsitul stagiului. Incercam a-l convinge de contrariu:

 - Măi Victore, căsătoria e un simplu ospăt nuptial, la care desertul ti se severeste ca prim fel de mâncare.
 Dar Victor se încăpătâna să mă creadă.
 * * *
 Merită a fi transcrise în întregime cuvintele celuilalt pseudo-mars cu care cuceream mahalaua bucuresteană in nesfârsitele plimbări fortate prin suburbiile capitalei:
„Ai rumenă gurită
Conită, conită.
Să te'nsotesc acu?
 Ea da din cap că „nu".
Amorul mă apucă
Duducă, duducă,
Ai milă si de noi,
 Căci mergem la război.
 Refren
Ah conită, ce plăcut,
Ai o talie si-un picior nemaivăzut.
Dac'ai vrea să vii cu noi,
 Nu ne temem de război.
 Cu deosebire lucrătoarele, iesind dela fabricile din jurul orasului, se dovedeau sensibile la euforia nostră melodică. Acestui amănunt se datoreste faptul că inginerul Mircea Ciupercescu, devenit mai târziu directorul general al Postelor, reusi a cuceri gratiile unei fete dela Regia Monopolurilor Statului, un fel de "Carmen" editie bucuresteană. Dar întâmplarea era să-l coste viata.
 Într'un moment de repaos in fata manufacturei de tutun Belvedere, Ciupercescu adresă câteva fraze prea dulci unei june lucrătoare dela fabrica de tigări. Ca prin farmec răsări un individ, care scotând un pumnal, îi aplică vreo câteva lovituri în spinare. Din fericire uniforma militară si mantaua au atenuat efectul îrnpunsăturilor. Una singură i-a perforat plămânul. Inginerul elev Ciupercescu fu dus în grabă la spitalul militar din strada Francmasonă, unde rămase internet mai bine de o lună. Apoi reveni glorios la scoa!ă, cu aceeasi tunică încărcată de împunsături, semănând cu drapelele ciuruite dela sap'sapte-sap'sopt, ce fluturau purtate de veterani la defilările de Zece Mai.
 * * *
 În decursul anului de studii militare, unul dintre cele mai apreciaie cursuri fusese acela de Poduri si Sosele predat de maiorul (de atunci) Marin Cioroianu. (Cu titlu documentar voi aminti că Scoala Politechnică din Bucuresti se numise până prin anul 1920 „Scoala superioară de Poduri si Sosele").
 Pe maiorul Cioroianu noi îl poreclisem „somoiog", dat fiind că in expunerea sa folosea adesea acest termen. El ne explicase toate sistemele rapide existente pentru constructia soselelor sau a podurilor in caz de război, ori în oricare alt caz de emergentă, provocat de dozastre naturale, cataclisme, ploi torentiale, cutremure, când arma Geniului ar putea fi chemată a da o mână de ajutor organelor civile. Obiectivul fusese acela de a ne prepara suficient, pentru caz de nevae. Deoarece se apropia scadenta serviciului militar, in afară de examenul de ofiter de fine de an, se făceau la terminarea cursurilor aplicatii pe teren pentru fiecare materie învătată: tepografie, constructia unei portiuni de cale ferată, distrugeri cu explosivi de război, instalarea de legături telefonice, constructia unui pod de lemn sau de pontoane.
 Companiei noastre de teteristi externi îi fu încredintată misiunea constructiei unui pod de lemn peste apa Dâmbovitei la intrarea in Bucuresti, dincolo de Moara Ciurel. Râul in acel loc avea vreo zece metri lărgime, cu o adâncime de un metru. Timpul pentru executarea lucrării fusese calculat la o săptămână. Ne aflam în Iunie si căldura bucuresteană se făcea simtită. Gândul de a construi un pod peste gârlă, scăldându-ne in acelasi timp, ne umplea de bucurie, constituind o minunată paranteză in viata trudită de ostasi in uniformă grea albastrue, groasă ca o pătură. Chiar si vara, în infernul temperaturei de aproape 40 de grade la umbra, purtam aceeasi tunică încheiată până la gât, cu pantaloni bufanti si moletiere, în picioare cu bocanci cazoni cu talpa tintuită.
 * * *
 Materialul de constructie fusese transportat cu câteva camioane grele si depozitat pe malurile apei în spatiul destinat santierului. Erau stâlpi grosi de sustinere, traverse, scânduri mari si mici, buloane, scoabe, piroone, cuie, târnăcoape, hârlete, sape si lopeti. Imbrăcati doar cu costumul de baie, pe baza proectului întocmit de comandament începurăm săpăturile pentru instalarea capetelor de pod. Inăltimea lucrării trebuia să fie de trei metri, deschiderea de doisprezece, cu un pilon de sustinere in mijlocul râului, permitând si suportând trecerea unei coloane de infanterie, cu tunuri mici de câmp trase de cai. Mai mult de jumătate din timp îl petreceam bălăcindu-ne în apă, stropindu-ne, dând la fund pe cei mai pirpirii, cu chipiul mereu pe cap spre a ne feri de insolatie.
 Constructia crestea totusi în ritmul prevăzut, spre satisfactia maiorului Somoiog, care se prezenta la inspectie in fiece seară. După o săptămână încheiată lucrarea fu dusă la bun sfârsit. Făcurăm zeci de fotografii, fie cu podul singur, cu noi pe pod, pe sub pod, în apă, cătărati pe traverse, în acrobatice figuri pe balustradă, cu Râmniceanu călare pe umerii lui Rocotă, ajungând înăltimea constructiei. Făcurcrm si o fotografie in grup cu maiorul în frunte, având grija ca cei din spate sa-i pună "coarne" cu degetele în formă de V.
 Sosi si ziua inspectiei oficiale a comandamentului scoalei. In dimineata hotărîtă furăm însirati în flanc câte doi pe malurile gârlei, pregătiti a da onorul comisiei de control, cu naturala emotie a evenimentului. În zare apăru trăsura colonelului Iorgulescu, însotit de maiorii Cioroianu si Mănescu, direciorul de studii. In altă briscă militară cu coviltir de pânză cenusie se aflau It. colonelii Cristescu, Dedu si căpitan Eftimescu.
 * * *
 Îmi povestea pe vremuri răposatul Tudor Musatescu despre o depunere de jurământ a unui batalion de trupă la Câmpulung-Muscel. In asteptarea sosirei ofiterilor, batalionul era comandat de plutonierul major Neacsu, care făcea repetitia de rigoare, cu trupa asezată in careu. Laolaltă cu comandantul regimentului însotit de ofiterii subalterni, urmau să sosească si preotii celor patru culte: ortodox, catolic, mozaic, musulman, spre a lua jurământul trupei.
 Plotonierul ordonă scurt si urlat:
 - Batalion drepti! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii, patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi pe loc unde esti. Execuu-tati! O harababură de nedescris, o confuzie generală făcu pe "major" să ordone „la loc miscarea", pentru a repeta comanda.
 - Batalion ascultă comanda la mine! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi unde esti!
 Ati înteles, boilor? Batalion, exee-cutati!
 O nouă totală destrămare a frontului, in timp ce dela poarta regimentului se auzeo sunetul trompetei, dând „onorul la colonel".
 Nu mai era timp de pierdut. Injurând de "văzduhu' mătii" in stânga si dreapta, in culmea disperării, vânăt la fată de mânie, iată că un surîs mefistofelic ilumină deodată fata plotonierului Neacsu:
 - Batalion, drepti! Dela stânga la dreopta număă-rati!
 Trupa se execută. Erou 123 de oameni în total.
 - Dela număru' unu până la optzeci, esti ortodocsi si faci sase pasi înainte! Dela optzeci la o sută, esti catolici si faci patru pasi inainte! Dela o sută la o sutăcinspe, esti mozaici si faci doi pasi înainte. Restu' esti musulmani si rămâi pe loc! Execuu-tati!
 Asa a fast scris să fie! Miscarea reusi de minune, jurământul fu depus in timp record, după nouile confesiuni decretate de genialul Neacsu, care fără să vrea, înfrătea pentru prima oară religiile in spirit ecumenic.
 * * *
 Trăsurile comandamentului se apropiau învăluite în pulberea soselei.
 - Elevi, pentru onor prezentati arm'!
 Era comanda directorului de studii. Colonelul Iorgulescu urmat de micul său stat major, ne salută cu mâna la chipiul de pânză albă, introdus în ostire pentru ofiteri în timpul verii, de Vodă Carol I.
 - Bună ziua elevi!
 - Să trăiti! răspunserăm în cor ca o singură voce.
 Contemplând lucrarea, după explicatiile de rigoare date de maiorul Cioroianu, comisia păsi pe plansa înclinată ce lega podul cu pământul, urmată de cele două trăsuri si alti opt cai trăgând cele două tunuri de infanterie. Ofiterii controlau cu viguroase bătăi de cismă soliditatea, exprimând satisfactia pentru reusita lucrării. Inaintaseră cu pasi mărunti până aproape de malul opus, sprijinindu-se uneori de balustradă, spre a face loc convoiului de trăsuri si tunuri, când pe neasteptate o troznitură seacă provocată de desprinderea balustradei făcu să se rostogolească pe spate întreaga comisie în râu.
 Bietul colonel Iorgulescu, cu barba mare de profet muiată in apa dulce a Dâmbovitei, părea Osman Pasa la Vidin, scăldat de valurile Dunării.
 Pentru mentalitaea timpului, întâmplarea fu considerată dramatică. Se dovedi însă că dintr'o scăpare de vedere elevul Valentin Georgescu uitase a bate cu piroane si scoabe ultima portiune de balustradă. Deci o neglijentă, - nicidecum un sabotaj.
Pe noi elevii, baia involuntară a superiorilor ne răcorea de toate culcările, marsurile fortate, tunsorile la piele, suferite în decursul unui an de militărie la cataramă.

Ion N. MANZATTI
Sursa:miscarea.net