San Simon – ostrovul blestemat
*Insule misterioase
*Foto:Wikimedia Commons
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu