"Jos din cui acum, oglinda..."

„Jos din cui acum, oglindă...”
de Elena Munteanu

Într-o zi, o nevestică,
Mândră, aprigă, voinică,
Roagă pe bărbatul ei
Să îi dea cincizeci de lei,
Ca să cumpere mâncare
Şi o sticlă de vin, mare.
Stă zgârcitul, se gândeşte,
Numără, iar se foieşte.
Pân’ la urmă zice-aşa:
“Dragă nevestica mea,
La oglindă, hai, măi fată,
Şi ai să-nţelegi pe dată!”
„Bine, dar să te grăbeşti,
Dacă vrei să chefuieşti”.
„Aşa facem. Ia priveşte!
În oglindă, banii-i vezi?”
“D-apoi, cum! Parcă sunt verzi”.
“Din oglindă sunt ai tăi.
Ia-i pe toţi, pe carne dă-i.
Eu rămân cu cei din mână.
Tu ai pentr-o săptămână”.

Tace Leana, nu se pune,
E hapsân şi n-ai ce spune.
Pe-nserat, se-ntoarce-acasă,
La nevasta lui frumoasă,
Vai de lume, ostenit,
Ionică cel zgârcit.
Abia intră şi pe masă
Vede o găină grasă,
Rumenită, rumeioară,
Iar nevasta bălăioară
Îl întâmpină în prag,
Zâmbindu-i cu foc şi drag.
„De-unde-s banii de friptură,
Ba chiar şi de băutură?”
„La oglindă, hai, măi tată,
Şi ai să-nţelegi pe dată!”
Leana jos îşi dă textila
Şi-apoi zice: „Dă feştila!
În oglindă să vezi bine.
Ce-i acolo-i pentru tine.
Ce-i aici, să ai habar,
Este pentru măcelar!”