Plagiat!

Plagiat!
de Valeriu Cercel

Cin’ mi-a văzut poemele-n vreo carte,
A înţeles că sunt om serios,
Dar cin’ le-a şi citit, de curajos,
A constatat, din versu-mi fabulous,
Că sunt, şi pe deasupra, încă, foarte,

Şi nu-mi permit, io care-s consacrat, 
Runoscut la birt, în cartier,
De-o lume rafinată şi cu fler,
Să calc pe al meu nobil caracter
Venind să le recit un plagiat…

S-o fi-ntâmplat, nu zic, s-or fi lovit,
Vreo frază, vreun catren,-două sau trei,
Căci, muza, când mă prinde în condei
Şi-ajung s-o iau, la rime, pe ulei,
Nici gând să copiez vr’un ramolit…

Aşa că, observaţi, io-s plagiat !
‘nainte chiar să scriu poemu-acel,
De-un clasic ! Ce Ruşine ! Ce mişel !... 
Şi mă gândesc să pun mâna pe el 
De nu ar fi de-un secol decedat !