Mama

Mama
de Valeriu Cercel

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc 
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc, 
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntruna am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos ! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând “cei şapte ani de acas’” 
Fi’nd primul ei învăţăcel, şi “corijent” nu am rămas (!) 
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam !

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când îmi găsea ac de cojoc, aveam un semn de întrebare, 
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Îi răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe… ce ani ! mergând la dans cu prima fată, 
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată…
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de…în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci…n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche…
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche…

Dar iată că la şaizeci şi…mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu’, da’ nu-i supărat… 
Şi-acuma stă pe capu’ lui…ca să se lase de fumat !