Apusul soarelui

Apusul soarelui
de Nicolae Volenti

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,
A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând
Iar în vale râul curge și-o copilă pe-a lui punte
Chipu-n apă-și oglindește fără grijă surâzând,

Și voioși se-ntorc cu toții muncitorii din ogoare
Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri șuguind;
Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,
Și-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

Și-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare.
Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.
Numai greierul se-aude însoțind cu-a lui strigare
Glasul tainicilor unde, ce cu țermul șopotesc.

Luna-n palidă podoabă și pe căi de nori umblate
Se ivește-n depărtarea printre ei făcându-și loc.
Iar colo în lumea verde cu-a lor frunți de chin brăzdate,
Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.

Iași, 1874