Scoala lui Nae Ionescu(6)

Cursul de istoria logicii din anul universitar 1929/1930 (publicat în 1941) este cel de-al doilea curs de istoria logici (primul fiind ţinut în 1924/1925) şi este cel mai bine elaborat în conţinutul său de bază. Astfel, după cîteva elemente introductive (dar care, din păcate, se întind pe nu mai puţin de cinci cursuri), Nae Ionescu trece în revistă cîteva din cele mai importante momente ale istoriei logicii: sofistica; logica socratică; logica lui Platon; concept, judecată şi raţionament la Aristotel; logica stoică; logica scolastică; Leibniz; Locke şi Hume; două cursuri despre Kant. Dincolo de obişnuitele caracteristici ale stilului lui Ionescu (prezenţa contradicţiilor, a afirmaţiilor false ori bombastice etc.), obiecţiile pe care vrem să le ridicăm privesc tocmai consideraţiile generale ale sale, adică cele cuprinse în primele cinci cursuri şi în ultimele două. Astfel, cele mai discutabile probleme sînt: stoparea abordării istoric logice la Kant şi rolul insignifiant al logicii moderne (matematice). În penultimul curs (cel cu numărul XIX) se susţine să scopul cursului de istoria logicii a fost să pună în evidenţă evoluţia conceptului de logică (p. 217), cu alte cuvinte prezentarea felului cum au gîndit despre logică filosofii şi logicienii. Dar orice student ştie că asta înseamnă de fapt a face metalogică, şi nu istoria logicii. Dar de fapt Ionescu nu face metalogică, pentru că în nici un curs el nu face vreo prezentare a concepţiei logicienilor despre logică. Se fac, în schimb, consideraţii despre felul cum a evoluat gîndirea logică, despre faptul că s-a trecut de la concept la judecată şi raţionament, despre folosirea principiilor logice, despre reguli de raţionare logică etc. Or, toate acestea ţin de istoria logicii, nu de metalogică. Această ambiguitate legată de scopul cursului se observă limpede în ambiguitatea şi contradicţia în care cade Ionescu atunci cînd reflectează la împărţirea istoriei logicii. Astfel, la sfîrşitul cursului el susţine existenţa a trei perioade distincte, iar la începutul cursului existenţa a două perioade. Astfel că, mergînd de la sfîrşit spre început, cititorul va afla că Ionescu consideră că există trei momente principale, în funcţie de existenţa a trei tipuri logice: logica substanţialistă, logica relaţională şi logica obiectuală (adică orientată spre obiect). Logica substanţialistă se bazează pe concept şi poate fi văzută ca întinzîndu-se pînă la Renaştere. ,,Vasăzică, prima perioadă de logică este condiţionată de substanţialismul metafizic al acelei perioade şi, de aceea, ea se mărgineşte la concept. Cînd, astăzi, ne cade sub mînă un tratat de logică începînd iarăşi cu teoria noţiunii şi altul care porneşte din loc în stil mare ca să facă un tratat de logică, dar se opreşte iarăşi la teoria noţiunii, trebuie să avem întotdeauna impresia că am intrat într-un beci unde miroase a mucegai. Există o logică a conceptului, dar ea este un fapt istoric” (p. 228). A doua perioadă este relaţională, se foloseşte de judecată şi este proprie ştiinţei moderne, deci, din punct de vedere istoric, este proprie perioadei de după Renaştere. În fine, în ,,perioada nouă” asistăm la o ,,logică nouă” ce se orientează spre obiect. Astfel, ,,vedeţi care este acest al treilea tip de logică, care se precizează şi care, în vremea noastră, este condiţionat de o orientare metafizic spirituală a vremii: substanţializarea, obiectivarea raportului. Concept-raport, substanţă-raport, măsură-relaţie. Şi acum ce? Obiect, care el însuşi este o relaţie” (p. 232). Ce se observă din această periodizare? Că ,,logica nouă” este numele pe care îl dă Ionescu logicii matematice, adică logicii moderne create de Frege, Russell şi alţi gînditori de la sfîrşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Impresia stranie ce se degajă din aceste consideraţii ale lui Ionescu vin din faptul că deşi această orientare era absolut novatoare în raport cu logica tradiţională aristotelică, Ionescu nu pare să fi înţeles acest lucru. Dacă mai punem la socoteală că el a susţinut teza de doctorat în logică, în Germania anului 1919, cu o teză despre logistică (ceea ce numim azi logicism), impresia de stranietate se va accentua. Adeziunea lui Nae Ionescu la vorbele lui Kant cum că după Aristotel în logică nu s-a mai creat nimic, conduc de fapt la descalificarea doctorului Nae Ionescu. Să ne gîndim la un exemplu. După Aristotel propoziţia ,,Socrate este înţelept” are o structură de tipul S-P, adică un subiect aflat în legătură cu un predicat. În schimb, după Frege şi Russell are structura F(a), adică un obiect, (a), despre care se enunţă proprietatea ,,a fi înţelept” (F). Sau, pentru a sublinia diferenţa, să luăm propoziţia ,,Socrate este contemporan cu Platon”. După logica aristotelică, o astfel de propoziţie cu mare greutate putea fi tratată, pentru că proprietatea ,,a fi contemporan cu” nu este o proprietate a lui Socrate sau a lui Platon. După logica modernă, această expresie este o relaţie, adică un predicat de două locuri, C(a,b): ,,a este contemporan cu b”. Să mai luăm în calcul cuantorii? Pentru Aristotel, propoziţia ,,toţi oamenii sunt muritori”, de tipul S-P, vrea să spună că clasa oamenilor este inclusă în clasa muritorilor, pe cînd după Frege ne spune că oricare ar fi obiectul x, dacă x este om, atunci x este muritor. Este limpede chiar şi pentru cineva care nu este doctor în logică că între cele două structuri logice, ce exprimă două tipuri logice distincte (ca să folosim limbajul lui Ionescu), există o deosebire foarte mare. Acest aspect al problemei se află, de fapt, în strînsă relaţie cu răspunsul la cea de-a doua problemă. Mergînd de la începutul cursului spre sfîrşit, un cititor va afla de ce se opreşte Ionescu la Kant şi nu la Frege şi Russell. Astfel, în cele cinci cursuri introductive, Ionescu susţine că periodizarea istoriei logicii de face în funcţie de Renaştere: există o perioadă bine delimitată înainte de Renaştere şi alta după Renaştere (p. 57). Renaşterea aduce în prim plan antropocentrismul, în locul teocentrismului, se bazează pe concept (nu pe esenţă), merge la legea obiectului şi la cantitate (nu la calitate) etc. (pp. 64-67), în condiţiile în care se caracterizează prin antropocentrism, practicism şi personalism (p. 170). Ambiguitatea ce se ascunde în această periodizare ţine de o ambiguitatea a sensurilor logicii pentru Ionescu. Este evident că el face confuzie între ,,logica modernă” şi ,,logica modernilor”. Atunci cînd spune că logica modernă este substanţialistă sau relaţională, că Renaşterea marchează un moment de ruptură etc., el are în vedere acele caracteristici ale logicii împrumutate de la istoria ştiinţei şi de la istoria filosofiei, adică cele proprii perioadei de după Renaştere. Într-adevăr, după Renaştere, şi în special după secolul lui Newton, structurile spirituale ale gîndirii umane suferă o modificare profundă în raport cu ce era anterior. Acum se trece, într-adevăr, de la calitate la cantitate, de la esenţă şi fiinţă la devenire, se cercetează obiectele, adică fenomenele, şi nu esenţele lor, se caută legile şi nu cauzele etc. Dar toate aceste caracteristici sînt proprii spiritului ştiinţific modern, şi nu gîndirii logice. Desigur, se poate obiecta că gîndirea logică a suferit la rîndul ei aceste transformări general umane. Într-adevăr; dar dacă Ionescu voia să facă o periodizare a istoriei logicii, ar fi trebuit să o facă nu după periodizarea ştiinţei sau filosofiei, ci după cea a schimbărilor profunde din logică. Or, după mine, cea mai profundă schimbare, de la Aristotel încoace, a fost la sfîrşitul secolului 19, odată cu descoperirile lui Frege. Faptul că Nae Ionescu, în cele cîteva rînduri dedicate logicii noi, aminteşte de Brentano, Husserl şi logistică (p. 231) arată că el nu era la curent cu această adevărată revoluţie producă în logică. Mai mult, vorbind despre logistică nu pare să fie la curent cu celelalte două importante curente din filosofia matematicii, intuiţionismul şi formalismul. Logicismul, şi în general, logica nouă, crede Ionescu, este o formă inferioară de logică, una decăzută din condiţia sa logică în condiţiile în care a alunecat în greşeala de a susţine că formele logice au o existenţă de sine stătătoare (pp. 212-213). Noul calcul logic admite funcţii între concepte şi funcţii între funcţiile conceptelor, adică ,,aceleaşi operaţii care se fac în matematică, prin introducerea calcului funcţional” şi astfel ,,ceea ce era funcţie şi deosebea funcţia de obiect, nu mai există astăzi ca deosebire, funcţia devenind ea însăşi obiect” (p. 214). Avem aici explicaţia înţelegerii logicii moderne drept logică orientată spre obiect şi totodată critica pe care el i-o face dar venită dinspre logistică. Vom vedea mai amănunţit aceste aspecte supunînd analizei, probabil, pentru prima oară în România, lucrarea de doctorat elaborate de Nae Ionescu. (Timpul, decembrie 2011) Sursa:adriannita.ro