Serialul de la TVR intitulat ,,Profesorul şi discipolii”, regizat şi produs de Radu Găină, şi-a propus să prezinte publicului ,,modelul formativ” ce i-a avut ca personaje pe Nae Ionescu şi Cioran, Eliade, Noica, Vulcănescu, Sebastian, dar şi pe Jeni Acterian sau Alice Botez, adică un model „în a cărui osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi universală” (am citat din prezentarea seriei de pe pagina TVR: http://www.tvr.ro/articol.php?id=99687). Au fost invitaţi filosofi, literaţi, istorici etc. din mai multe centre universitare care au vorbit timp de 6 episoade, adică aproape 6 ore, despre diferitele aspecte ale unei problematici eterogene. Cum întrebări nu au fost, sau nu s-au difuzat, regizorul a avut libertatea de a monta intervenţiile în aşa fel încît să se dea coerenţă discursurilor, să se urmeze o anumită chestiune sau un fir unitar de-a lungul fiecărui episod în parte.
Fără să se intre în detalii, s-au făcut referiri la relaţia lui Ionescu cu Sebastian, cu Eliade, cu Noica sau cu Cioran, iar din cînd în cînd o voce din fundal (ce a regizorului) citea din scrisori, jurnale, memorii etc. diferite aspecte cu privire la chestiunile abordate.
Un alt element regizoral a fost punctarea intervenţiilor susţinute de vorbitori cu imagini ale unor tineri îmbrăcaţi în haine de epocă ce se plimbau prin parc sau prin Brăila. Cum despre acest penibil element de ,,docudramă” am vorbit (a se vedea Timpul, nr. 5, 2011) acum prefer să nu fac alte comentarii cu privire la acest aspect de toată jena.
Unul din aspectele subliniate cu toată puterea în serial a fost latura omenească, firească, naturală a felului de a fi al lui Nae Ionescu şi, în plus, a relaţiilor sale cu ,,discipolii”. S-a arătat că i-a ajutat să publice în Cuvîntul, că luau masa împreună sau că se plimbau stînd de vorbă. Paradigmatică în acest sens este relaţia cu Sebastian (prezentată în episodul doi). Într-adevăr, această lumină favorabilă, de dragoste pentru maestru este din plin prezentă la Sebastian, după cum rezultă şi din romanul său De două mii de ani (1934), în care unul din personaje, Ghiţă Blidaru, este chiar NaeIonescu. Serialul nu a prezentat însă în mod complet relaţia lor în condiţiile în care nu s-a intrat în detalii în ceea ce priveşte prefaţa scrisă de Ionescu la acest roman. Cerută încă din 1931, şi dată în 1934, într-un context istoric special, prefaţa consfinţeşte o gîndire antisemită. Este deci de înţeles durerea discipolului, care se adăuga celei fizice, pricinuite de bătăile suferite în anii de liceu şi de facultate (pentru că era evreu).
Ionescu, în loc să-l înţeleagă în această situaţie complexă (Sebastian se voia simultan evreu şi român), l-a rănit şi mai tare prin cele susţinute în prefaţă. Nu numai că a arătat că evreul trebuie să sufere, în condiţiile în care nu l-a recunoscut pe Isus, dar a susţinut şi incompatibilitatea dintre evreu şi creştin. Mai mult, a negat faptul că evreul ar fi om (,,Eşti tu, Iosef Hechter, om de la Dunărea Brăilei? Nu. Ci evreu de la Dunărea Brăilei.”) Chiar dacă este posibil ca intenţia lui Ionescu să fi fost alta, în contextul respectiv este cert că prefaţa a consfinţit o schimbare a ideilor sale în chestiunea evreiască, resimţită ca atare de Sebastian (după cum se vede din Cum am devenit huligan).
Ajunşi în acest punct, să amintim că unul din invitaţi, distinsul Dan C Mihăilescu, a motivat surîzînd nebunia extremistă a lui Ionescu prin faptul că timpul era nebun. Cu alte cuvinte, dacă contextul istoric era extremist, ar trebui ca Nae Ionescu să fie absolvit de vina de a fi fost extremist. Dacă vremurile din ţară, şi din întreaga Europă, erau accentuat antisemite, ar trebui să-i acordăm, măcar, circumstanţe atenuante lui Ionescu pentru că a fost (pentru o perioadă) antisemit.
Acest tip de argument, ca să fiu sincer, îmi dă fiori. Dus pînă la capăt, ar însemna că dacă România ar fi condusă de un criminal, orice persoană din ţară ar avea dreptul, sau cel puţin ar avea circumstanţe atenuate, ca să fie la fel. Îmi închipui că la fel gîndeau cei care îl băteau pe Sebastian şi pe colegii săi evrei din liceu şi facultate. Tot la fel gîndeau, mai tîrziu, tinerii legionari care aplicau corecţii fizice prin ţară, cu pumnii, cu bîtele sau cu pistolul.
Serialul prezintă doar una din laturile personalităţii complexe a lui Nae Ionescu, lăsînd complet în umbră alte laturi. Chiar faptul că sînt prezentate citate din textele iubitelor lui Ionescu amplifică această impresie. Chiar faptul că relaţia lui Ionescu cu discipolii este prezentată din perspectiva studenţilor, ce-l simpatizau sau chiar idolatrizau, întăreşte şi mai mult această impresie de dezinformare şi manipulare. Din acest punct de vedere, era dezirabil, era moral să se prezinte lucrurile şi din perspectiva lui Ionescu, adică ceea ce a scris, făcut sau măcar generat el pentru discipoli, avînd în vedere tocmai această personalitate complexă (sau chiar divergentă, cum bine a punctat venerabilul Mihai Şora).
Majoritatea timpului, ca să nu zicem 99 la sută din timp, sînt prezentate aspectele drăguţe, plăcute, frumoase ale lucrurilor şi sînt lăsate deoparte cele rele, neplăcute sa pur şi simplu urîte. Nu s-a spus decît în treacăt (de vreo trei ori; deci preţ de cîteva secunde) că Ionescu a fost extremist sau că a făcut propagandă legionară (doar domnul Neagu Djuvara a amintit acest lucru). Nu s-a spus nimic despre campania din Cuvîntul din toamna anului 1933 în favoarea legionarilor, ce a condus la uciderea primului ministru, IG Duca de către legionari. În urma acestui episod, Ionescu a fost arestat pentru că a instigat la violenţă iar ziarul a fost suspendat.
Un alt aspect imputabil regizorului şi producătorului, nicidecum invitaţilor, este legat de faptul că serialul a dezinformat şi a manipulat opinia publică. Iată care a fost intenţia principală a serialului, după cum este prezentată pe pagina web: „Realizatorul şi producătorul Radu Găină propune un discurs de televiziune în care va fi analizată întâlnirea dintre Nae Ionescu şi reprezentanţii iluştri ai generaţiei 1927, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, dar şi Jeni Acterian sau Alice Botez, model formativ în a cărei osmoză s-au diferenţiat destine spirituale importante pentru cultura românească şi cea universală. Discipolii lui Nae Ionescu au înfruntat istoria contorsionată a veacului din urmă şi au performat excepţional în diferite domenii ale gândirii. Gândul liber, neîncorsetat în canoane, trăit în substanţa sa era esenţa acestui model paideic propus de Profesor discipolilor deschis sub semnul funcţiei epistemologice a iubirii.” Dar care este acest model formativ? Ce idee a trecut de la profesor la discipoli, fiind preluată, amplificată sau măcar criticată? Serialul nu prezintă nici una. Se vorbeşte de realizările discipolilor: dar cu ce a contribuit Ionescu la aceste realizări? Serialul nu spune nimic.
Înşelătoria vine din faptul că o serie de idei politice ale lui Ionescu au fost asumate (conştient sau inconştient) de către ,,discipoli”, şi în special cele legate de ortodoxism, românism, antisemitism, extremism şi legionarism. Cel mai clar se vede asta la Sebastian, un evreu ce a preluat extremismul maestrului (vezi articolele sale din Cuvîntul ,,Minorităţile în alegeri”, ,,Omul cu revolverul”, ,,Cei ce nu votează!” etc.). Dar aceeaşi influenţă, răspunzătoare de împingerea spre extremism şi legionarism, se va manifesta şi la Eliade, Cioran ori Noica. Cum sînt lucruri de care la noi nu se vorbeşte, iar dacă se face, există riscul de a fi supus oprobriului public, vom da cîteva exemple, dar fără a adăuga alte comentarii. ,,Suntem contemporanii, norocoşi, ai celei mai semnificative prefaceri pe care a cunoscut-o România modernă: făurirea unei noi aristocraţii. Tineretul legionar, odată cu alte miracole realizate prin jertfă, elan si voinţă creatoare - a pus temeliile unei elite româneşti care e menită să schimbe sensul istoriei acestui neam” (Eliade, Noua aristocraţie legionară, in Eliade, Texte ,,legionare” şi despre ,,românism”, Cluj Napoca, Dacia, 2001, p. 72). ,,Pe de altă parte, bărbăţia şi sinceritatea, virtuţi legionare, vor schimba curînd faţa ţării! Eşti astăzi aproape obligat să spui adevărul în faţă – ca să înveţi oamenii, şi în primul rînd pe camarazii tăi cu aspra disciplină a adevărului” (Eliade, Libertate şi creaţie în literatura legionară, in ibidem, p. 76). ,,Sunt destule semne că lucrurile se vor schimba. Legionarismul aduce o schimbare radicală a mentalităţii provinciale.Cînd educaţia legionară va da roade, se va vedea că sensul vieţii nu este parvenirea, cariera cu orice preţ. Marea revoluţie legionară schimbă centrul de greutate al fiinţei româneşti: din afară, înlăuntru” (Eliade, Provincia şi legionarismul, in ibidem, p. 79).
În ce-l priveşte pe Noica, să precizăm un fapt puţin cunoscut: el a scris nu mai puţin de 19 texte legionare, între 8 septembrie şi 11 octombrie 1940 în organul de presă al mişcării legionare, Buna Vestire. Aici, el face elogiul Căpitanului şi Legiunii, elogiul morţii şi sacrificiului, justifică violenţa şi uciderea. ,,Pentru că violenţa nu ţine întotdeauna de orbire; ţine, uneori, de setea purităţii. Căpitanul şi Moţa au lovit. Mulţi dintre cei buni de tot au lovit. Dar au lovit fiindcă gestul avea un sens purificator pentru sufletul neamului acestuia. Şi n-au lovit decît atunci” (Noica, Sufletul cetăţii, in Adrian Niţă, Noica: o filosofie a individualităţii, Bucureşti, Paideia, 2009, p. 149).
Sigur că vom putea fi întrebaţi cum să ne raportăm azi la Nae Ionescu (şi discipolii săi). Cum să ne raportăm la o personalitate atît de complexă? Înclin să cred că răspunsul, dat în serial de profesorul Virgil Ciomoş, este că ideal ar fi să ne asumăm acest fond şi să-l abordăm, să-l restituim cu mijloace moderne. Aşadar, nicidecum să-l înfrumuseţăm pe Ionescu. Nicidecum să-i creăm o imagine opusă celei create de comunişti (probabil că serialul s-a vrut şi o replică la filmul Actorul şi sălbaticii). Nicidecum să punem sub covor toată murdăria extremistă şi legionară.
(Observator cultural, nr. 576, 27 mai 2011)
Sursa:adriannita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu