Anul nou 1950 la închisoarea copiilor Categoria părinte: Închisori și lagăre
Categorie: Târgșor - închisoarea copiilor
Pe o vreme umedă și rece a sosit și ajunul Anului Nou. Spre deosebire de alte închisori, atmosfera sărbătorilor de iarnă de la Târgșor era întreținută, fără voia opresorilor, de bătaia clopotelor de biserică și de guițatul porcilor din sat, căci pușcăria era situată la o aruncătură de băț de marginea localității. Sub impulsul sărbătorilor, temnicerii au făcut și ei o concesie elevilor, lăsând ușile celulelor deschise, astfel încât deținuții care nu lucrau în ateliere puteau circula liberi dintr-o cameră în alta.1
Spre seară, în intervalul de timp dintre numărătoarea deţinuţilor şi închiderea uşilor, Victor Roșca ajunge în celulele comune ”tocmai când Grigore Istrate, un elev din Moldova, își rostea orația compusă special pentru eveniment. Era acompaniat de un buhai și de o capră construite în atelierul de tâmplărie. Elevii erau strânși în jurul lui. Vocea lui melodioasă se unduia după vaietele buhaiului și clănțănitul caprei. El descria reeducarea și necazurile noastre:
”Să nu faci rău unui frate / Pentr-un pachet sau o carte / Că, de-i face rău sau bine / Mănânci tot un sfert de pâine / ... ”2
Participant la recitarea ineditului plugușor, Iacob Pintilie va consemna și el în amintirile sale că ”prima cameră în care am urat a fost camera mare a nereeducaţilor. Printre cei care hăiau m-am aflat şi eu, îmbrăcat cu un suman ţărănesc de-al tatei, pe care îl primisem la pachet când ni s-a aprobat să primim îmbrăcăminte pentru iarnă. Pluguşorul lui Grigore cuprindea aspecte din viaţa noastră din închisoare şi urări pentru eliberare cât mai grabnică. După schimbul de glume între urători şi “gazde”, adică cei ce ne priveau şi ascultau de pe priciuri, am trecut şi-n camera mică a închisorii unde erau cei ce lucrau la atelier şi unde se aflau şi cei care participau la reeducare. În camera mică, bineînţeles că s-a repetat acelaşi pluguşor care s-a spus şi-n camera mare, numai că aici am fost primiţi cu foarte mare răceală. Când Grigore a ajuns cu citirea pluguşorului la versurile care le zgâriau timpanele celor reeducaţi, în loc de mulţumire ei ne-au făcut o primire şi o demonstraţie de înalt nivel politic marxist pe care şi-l însuşiseră, dându-şi pantalonii jos şi arătându-ne fundul gol. Gestul lor ne-a jignit profund.”3
Pentru aceste suflete schilodite de reeducare, adevărul versurilor din plugușor pălmuia prea usturător modul de a dobândi ”idealul revoluționar”: ”Pentr-un turtoi şi mâncare / Aţi primit reeducare, / Aţi primit pe-un blid de linte / Satanice-nvăţăminte, / Aţi băgat la închisoare / Pentr-un colet şi-o scrisoare, Părinţi, fraţi şi surioare.”
Până la urmă a venit și ora închiderii, iar elevii au ajuns din nou ”sub lacătele celulelor, cuprinși de o forfotă generală, doar că nimeni nu-și găsea locul. Familie, prieteni, tradiții, dor de libertate, toate ne îndemnau la împărtășirea gândurilor, regretelor și chiar a planurilor de viitor”4 își amintește fostul deținut Victor Roșca, apoi continuă: ”Sunase stingerea, dar cine putea dormi? Lungiți fiecare pe locul lui de pe prici, așteptam ora 24:00, începutul anului 1950. Clipa a fost anunțată de ecoul pocniturilor venite din sat. Ca la un semn, ne-am ridicat din pat și ne-am așezat în genunchi, fiecare pe locul lui. Apoi, așteptare! Liniștea părea fără sfârșit. Doi elevi cu voce puternică, grăbiți au rostit împreună Tatăl Nostru. Și încă, tremurând de emoții, ca niște năluci, coboram în semiîntunericul coridorului, dintre priciuri, să ne urăm ”La mulți ani!”. De undeva din curte, gardianul, văzând agitația din celule, s-a apropiat furios și a început să bată cu pumnii în ferestre și să strige cât îl ținea gura: Treceți la pat! Treceți la pat!
Niciun deținut nu s-a înapoiat pe locul lui de dormit decât după ce a făcut turul celulelor. Emoția sărbătorii, niciunde, nu poate fi trăită mai intens ca în neliniștea spaimei.”5
Dar în toată spaima, urâțenia, frigul și foamea temniței, plugușorul lui Grigore Istrate a continuat să fie imnul nădejdii în biruința lui Hristos: ”Nu ne temem, astea toate / Le-am trece cu sănătate / Căci avem un Tată-n cer / Şi o Mamă tot la fel / Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte / Şi cu harul ne sfinţeşte… / Umila noastră urare / Primiţi-o în închisoare... / Nu cerem colaci, nici bani… / Ci dragoste…La Mulţi Ani!”
1. Victor Roșca, Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 147
2. Idem, p. 148
3. Pintilie Iacob, Vremuri de băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 82
4. Victor Roșca, Op. cit., p. 148
5. Ibidem
Sursa:https://www.fericiticeiprigoniti.net/targsor
Pe o vreme umedă și rece a sosit și ajunul Anului Nou. Spre deosebire de alte închisori, atmosfera sărbătorilor de iarnă de la Târgșor era întreținută, fără voia opresorilor, de bătaia clopotelor de biserică și de guițatul porcilor din sat, căci pușcăria era situată la o aruncătură de băț de marginea localității. Sub impulsul sărbătorilor, temnicerii au făcut și ei o concesie elevilor, lăsând ușile celulelor deschise, astfel încât deținuții care nu lucrau în ateliere puteau circula liberi dintr-o cameră în alta.1
Spre seară, în intervalul de timp dintre numărătoarea deţinuţilor şi închiderea uşilor, Victor Roșca ajunge în celulele comune ”tocmai când Grigore Istrate, un elev din Moldova, își rostea orația compusă special pentru eveniment. Era acompaniat de un buhai și de o capră construite în atelierul de tâmplărie. Elevii erau strânși în jurul lui. Vocea lui melodioasă se unduia după vaietele buhaiului și clănțănitul caprei. El descria reeducarea și necazurile noastre:
”Să nu faci rău unui frate / Pentr-un pachet sau o carte / Că, de-i face rău sau bine / Mănânci tot un sfert de pâine / ... ”2
Participant la recitarea ineditului plugușor, Iacob Pintilie va consemna și el în amintirile sale că ”prima cameră în care am urat a fost camera mare a nereeducaţilor. Printre cei care hăiau m-am aflat şi eu, îmbrăcat cu un suman ţărănesc de-al tatei, pe care îl primisem la pachet când ni s-a aprobat să primim îmbrăcăminte pentru iarnă. Pluguşorul lui Grigore cuprindea aspecte din viaţa noastră din închisoare şi urări pentru eliberare cât mai grabnică. După schimbul de glume între urători şi “gazde”, adică cei ce ne priveau şi ascultau de pe priciuri, am trecut şi-n camera mică a închisorii unde erau cei ce lucrau la atelier şi unde se aflau şi cei care participau la reeducare. În camera mică, bineînţeles că s-a repetat acelaşi pluguşor care s-a spus şi-n camera mare, numai că aici am fost primiţi cu foarte mare răceală. Când Grigore a ajuns cu citirea pluguşorului la versurile care le zgâriau timpanele celor reeducaţi, în loc de mulţumire ei ne-au făcut o primire şi o demonstraţie de înalt nivel politic marxist pe care şi-l însuşiseră, dându-şi pantalonii jos şi arătându-ne fundul gol. Gestul lor ne-a jignit profund.”3
Pentru aceste suflete schilodite de reeducare, adevărul versurilor din plugușor pălmuia prea usturător modul de a dobândi ”idealul revoluționar”: ”Pentr-un turtoi şi mâncare / Aţi primit reeducare, / Aţi primit pe-un blid de linte / Satanice-nvăţăminte, / Aţi băgat la închisoare / Pentr-un colet şi-o scrisoare, Părinţi, fraţi şi surioare.”
Până la urmă a venit și ora închiderii, iar elevii au ajuns din nou ”sub lacătele celulelor, cuprinși de o forfotă generală, doar că nimeni nu-și găsea locul. Familie, prieteni, tradiții, dor de libertate, toate ne îndemnau la împărtășirea gândurilor, regretelor și chiar a planurilor de viitor”4 își amintește fostul deținut Victor Roșca, apoi continuă: ”Sunase stingerea, dar cine putea dormi? Lungiți fiecare pe locul lui de pe prici, așteptam ora 24:00, începutul anului 1950. Clipa a fost anunțată de ecoul pocniturilor venite din sat. Ca la un semn, ne-am ridicat din pat și ne-am așezat în genunchi, fiecare pe locul lui. Apoi, așteptare! Liniștea părea fără sfârșit. Doi elevi cu voce puternică, grăbiți au rostit împreună Tatăl Nostru. Și încă, tremurând de emoții, ca niște năluci, coboram în semiîntunericul coridorului, dintre priciuri, să ne urăm ”La mulți ani!”. De undeva din curte, gardianul, văzând agitația din celule, s-a apropiat furios și a început să bată cu pumnii în ferestre și să strige cât îl ținea gura: Treceți la pat! Treceți la pat!
Niciun deținut nu s-a înapoiat pe locul lui de dormit decât după ce a făcut turul celulelor. Emoția sărbătorii, niciunde, nu poate fi trăită mai intens ca în neliniștea spaimei.”5
Dar în toată spaima, urâțenia, frigul și foamea temniței, plugușorul lui Grigore Istrate a continuat să fie imnul nădejdii în biruința lui Hristos: ”Nu ne temem, astea toate / Le-am trece cu sănătate / Căci avem un Tată-n cer / Şi o Mamă tot la fel / Şi un Fiu ce ne-nfrăţeşte / Şi cu harul ne sfinţeşte… / Umila noastră urare / Primiţi-o în închisoare... / Nu cerem colaci, nici bani… / Ci dragoste…La Mulţi Ani!”
1. Victor Roșca, Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 147
2. Idem, p. 148
3. Pintilie Iacob, Vremuri de băjenie și surghiun, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 82
4. Victor Roșca, Op. cit., p. 148
5. Ibidem
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu