Târgu Ocna
Târgu-Ocna e un mic orăşel aşezat într-o depresiune carpatină străveche, numit aşa fiindcă de aici s-a scos sare din pământ. Este udat de apa Trotuşului. Este vegheat de o măgură pe care s-a zidit din vechime un schit, al cărui clopot cu rezonanţă adâncă mângâie sufletele şi natura. În acest târg a fost construit în 1937, la iniţiativa doctorului Ioan Cantacuzino, un sanatoriu pentru deţinuţii bolnavi de plămâni. Cu timpul i s-au mai adus îmbunătăţiri. Are două etaje, ferestre largi, terasă şi o curte încăpătoare.
Aici au fost expediaţi T.B.C.-iştii cu condamnări mari din toate închisorile din ţară, de la Canal, din mine, din Securităţi şi din lagărele de muncă forţată. Fiecare aducea amprenta unui anumit gen de suferinţă, căci regimurile de exterminare au fost diferite.
Lotul de bolnavi din Piteşti – din care făcea parte şi Valeriu Gafencu - fusese trimis iniţial la spitalul-penitenciar Văcăreşti, în decembrie 1949. Era o iarnă grea. La Văcăreşti au fost cazaţi de un medic evreu într-o cameră cu geamurile sparte. Nu li s-a aplicat nici un tratament. Unica asistenţă medicală a fost un examen radiologic prin care li s-au stabilit diagnosticele. Acolo au făcut sărbătorile Crăciunului. Tot acolo au aflat de reeducarea ce se dezlănţuise în Piteşti şi unde mulţi dintre ei ar fi urmat să intre în „tură”. Dar la Văcăreşti s-a decis ca aceşti bolnavi să fie trimişi la penitenciarul-sanatoriu T.B.C. din Târgu-Ocna. Aşa se face că au sosit aici la începutul anului 1950.
Pentru cineva ieşit din iadul din Piteşti, Târgu-Ocna părea o binefacere cerească. În fiecare cameră erau zece paturi, fără a fi înghesuite. Ferestrele erau deschise. Până şi la uşi existau geamuri, care le deosebeau de clasica şi barbara uşă de temniţă. E adevărat că se închideau numai din afară şi deci numai de către temniceri, dar în cursul zilei ele rămâneau deschise şi se putea ieşi la aer. Era o senzaţie de libertate prin faptul că puteai să te plimbi singur sub cerul deschis şi să calci pe iarbă verde. Erau îngăduite şi discuţiile între deţinuţi în timpul plimbării în cele două ţarcuri amenajate în curtea închisorii.În aceste ţarcuri existau nişte minuni fără seamăn, pe care numai sufletele care le doresc şi nu le au le pot vedea şi care se numesc flori. Sunt puţini oameni în lume care să fi fost uluiţi, uimiţi, copleşiţi de o floare ca de o minune a existenţei, ca de o taină, ca de o deschidere spre rai. Am tremurat şi am plâns când am văzut primele flori după ce am ieşit din orgia reeducării de la Piteşti. E greu de crezut că a existat ochi mai încântat de spectacolul naturii decât a fost ochiul nostru în faţa unei flori din Târgu-Ocna, după ce scăpasem din Piteşti. Şi totuşi, tot noi poate că am cunoscut un sentiment de libertate şi bucurie asemănător, dacă nu cumva mai intens, când eram readuşi în celulele piteştene după zile întregi de stat în beciul greu-mirositor, întunecat şi umed în care moartea ar fi fost cu mult mai uşor de suportat. Dar acestea sunt numai aprecieri relative, căci suferinţa Golgotei s-a trăit la modul absolut în fiecare împrejurare în parte.
Cu toate înlesnirile din Târgu-Ocna, regimul de viaţă din penitenciar era sever. El se înăsprise o dată cu eliberarea deţinuţilor comunişti, în august 1944. Puţinii comunişti închişi aici la începutul anilor ’40 se bucuraseră de un regulament de detenţie nu prea strict. Erau liberi în curte, aveau ateliere personale, puteau să-şi vândă produsele prin ţară plătind o mică taxă de întreţinere penitenciarului. Aveau cărţi, ziare şi reviste. De două ori pe săptămână aveau vorbitor cu familiile şi prietenii, care-i aprovizionau cu tot ce le era necesar. Aveau bani şi puteau cumpăra tot ce doreau. Erau respectaţi de către autorităţi. Întreţineau legături politice cu ţara şi străinătatea, discret dar fără mari riscuri. Ţineau mult la drepturile lor şi ripostau vehement ori făceau greve imediat ce se simţeau frustraţi. Nu s-au exercitat presiuni asupra conştiinţei lor.
Acum însă lucrurile stăteau altfel. Deţinuţii erau toţi anticomunişti şi „contrarevoluţionari” şi regimul trebuia să fie pe măsură. Prin urmare nu aveam legături cu lumea şi nici cu familiile. Nu aveam dreptul nici la cărţi, nici la scris, nici la ziare. Eram complet izolaţi de lume.
În schimb ne-am bucurat de o îmbunătăţire simţitoare a regimului de alimentaţie şi odihnă. Hrana se limita la cazan, dar era mai consistentă şi suficientă. Întrucât cei grav bolnavi nu puteau mânca toată raţia, cei semi-valizi aveau surplus. Aici toţi venisem distrofici, scheletici şi speriaţi de spectrul foamei, încât în primele luni s-au mâncat cantităţi de peste 20 kg alimente pe zi. Datorită acestei supra-alimentări - deşi se făcea cu fasole, cartofi, arpacaş şi varză, cu ceva carne, cu puţin lapte şi cu o jumătate de kg de pâine - au fost oameni care au luat la cântar între 10 şi 18 kg pe lună. Se mânca în neştire, zi şi noapte, de frica foamei. Se mânca din foame psihologică, fiindcă deşi erai plin, continua să-ţi fie foame. Spectrul foamei a dispărut abia după vreun an de zile de hrană abundentă şi de siguranţa că, cel puţin atâta vreme cât vom rămâne aici, nu vom mai fi înfometaţi. Somnul a fost a doua uşurare, mai ales pentru cei ce veneau de la Canal, unde se muncea până la istovire douăzeci de ore din douăzeci şi patru. Aceşti oameni au dormit în primele luni aproape necontenit, încât şi când erau treziţi pentru masă păreau că mănâncă dormind.
Asistenţa medicală era relativă, mai mult inexistentă. O doctoriţă şi un sanitar-politruc făceau vizita bolnavilor dar administrau piramidoane, aspirine, vin tonic şi uneori poli-vitamine în epoca în care streptomicina făcea minuni în bolile de plămâni. Erau acolo câţiva deţinuţi medici şi mai mulţi studenţi în medicină care acordau adevărata îngrijire medicală.
Bolnavii grav, cei care nu se puteau servi pe ei înşişi, erau duşi în camera 4 de la parter. Era acolo un aspect de leprozerie, atât prin mizerie, cât şi prin conştiinţa condamnării la moarte a locatarilor ei. Toţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe, în vechiturile ce le mai rămăseseră. Erau slabi, cu ochii adânciţi în orbite, cu tuse şi hemoptizii, incapabili să se ridice din pat şi să se hrănească singuri.
Cei semi-valizi făceau de serviciu la camera 4, arătând multă râvnă şi milă în slujirea lor. La început a fost libertate în această privinţă, ulterior însă s-a considerat că sprijinul dat muribunzilor este „ajutor legionar” şi s-a limitat serviciul la doi oameni pe zi, prin rotaţie, iar noaptea câte unul, de teamă să nu se iniţieze acolo o armată care să declanşeze contrarevoluţia.
Prin urmare teroarea continua, exercitată pe de o parte de paznicii cruzi şi ignoranţi, pe de alta de „restructuraţii” din Piteşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu