Demolarea idolilor continuă
Categoria părinte: Închisori și lagăre
Categorie: Aiud - cetatea morţii
Tase Rădulescu termină de citit cu voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi. Tăcerea care domnise în timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, prăbuşiţi în ei înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul Crăciun, după ce, de la înălţimea estradei pe care era cocoţat, a privit triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, a rupt tăcerea, adresânduni-se:
Ei, ce ziceţi ? Mă adresez, mai ales, celor încăpăţânaţi dintre dumneavoastră, care refuzaţi besmetic şansa ce vi se oferă. Luaţi exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost un exemplu şi îndemn. O să mă întrebaţi, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, să vă spună direct ceea ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru că acum este bolnav şi este în spitalul penitenciarului, unde medicii noştri îi acordă o îngrijire deosebită pentru a-l salva.
Cred că nu se va prăpădi şi că într-o zi voi putea să vi-l aduc aici, să vă vorbească despre noua şi sănătoasa lui orientare” .
Gyr, însă nu a fost niciodată adus în faţa noastră. A fost probabil concesia care i s-a făcut atunci când a acceptat să scrie infamanta scrisoare, căci, sensibil cum era, nu ar fi suportat să dea ochii cu cei al căror idol fusese şi pe care acum îi dezamăgise.
După acest scurt discurs al colonelului Crăciun, scrisoarea a fost dată, la indicaţia lui, să circule din mână în mână, pentru ca fiecare să se convingă de autenticitatea ei.
Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o şi pe o parte şi pe alta, dar nu le venea, parcă, să creadă. Când scrisoarea ajunse la cel care îl înfruntase pe colonelul Crăciun după recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fără să se uite la ea măcar. De data asta Crăciun nu a mai răbdat şi, deşi îl ştia pe respectivul colţos,l-a apostrofat: „Ce, bă, tu nu vrei să te convingi de autenticitatea scrisorii?” . Răspunsul veni prompt : „Nu, nu mă interesează! S-ar putea ca scrisoarea să fie autentică, dar nu înţeleg de ce ţineţi neapărat să mă convingeţi pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru că, domnule colonel, aici fiecare moare singur.
Astăzi a căzut Gyr, mâine vor cădea alţii şi, s-ar putea ca într-o bună zi să cedez şi eu. Tentat de promisiuni sau nemaiputând suporta tratamentul pe care mi-l veţi aplica, s-ar putea să scriu şi eu o astfel de scrisoare. De se va întâmpla aşa, să ştiţi că nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci îl va face ticălosul sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu ştiu ce metode aţi întrebuinţat ca să-l convingeţi să iscălească o astfel de scrisoare, dar sunt sigur că nu pentru un blid de linte şi-a ucis el visul. Noi ştim că Gyr a fost şi este şi acum, după cum singur aţi recunoscut, foarte bolnav. Şi mai ştim că dumneavoastră, cu umanismul care vă caracterizează, aţi refuzat până acum, pentru a-l forţa să cedeze, să-i acordaţi asistenţă medicală. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat să se înconvoaie. Aţi mai avut dumneavoastră la îndemână şi alt argument pentru a-l determina să cedeze...”.
Colonelul Crăciun era vădit furios, pentru că neprevăzuta intervenţie putea diminua efectul pe care el sconta să-l aibă asupra deţinuţilor această punere în scenă. Nu i-a replicat însă nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche ofiţerului politic din imediata lui apropiere. Şi chiar în aceeaşi zi, după terminarea circului la care am fost obligaţi să asistăm, cel care îndrăznise să încurce socotelile lui Crăciun a fost luat din Celular şi izolat în Zarcă.
Într-adevăr, respectivul deţinut, al cărui nume nu-l mai reţin şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, avea dreptate.
Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renunţat la vis doar de frica morţii, doar pentru a obţine asistenţă medicală, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i înfrânge rezistenţa, la o metodă mai eficientă. Speculându-i sensibilitatea, i-a creat o gravă problemă de conştiinţă. „Eşti răspunzător de nenorocirea a sute şi mii de oameni”, i s-a spus. „Tu ai scris versurile la "Sfântă tinereţe legionară" şi la alte cântece şi marşuri legionare, care au fanatizat generaţii întregi de tineri, determinându-i să se înregimenteze în mişcarea voastră criminală. În închisoare, cu versurile tale, le-ai întreţinut fanatismul şi ura împotriva regimului şi a clasei muncitoare, făcându-i să se creadă aleşi pentru „sfânta jertfă” care să asigure biruinţa legionară. Acum, când este evident că nu voi, ci noi am avut dreptate şi că viitorul este de partea noastră, ai obligaţia morală să-i ajuţi să se dezmeticească pentru a se salva. Noi vrem să vă punem pe toţi în libertate, însă nu oricum. Nu putem trimite în mijlocul societăţii indivizi care să ne creeze iarăşi probleme. Vrem, mai întâi, să vă reeducăm, să vă facem să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aţi fost bandiţi şi duşmani ai poporului şi numai după aceea să vă punem în libertate. Vrem să ieşiţi de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu cu aură de eroi, ci învinşi şi compromişi, pentru a nu mai putea complota împotriva regimului”.
Cineva care a stat într-o celulă vecină cu celula lui Gyr, în perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, ne relata că, zile şi nopţi de-a rândul, poetul s-a frământat şi zbuciumat sufleteşte, trăind, din motivele arătate, o cumplită criză de conştiinţă. El era perfect conştient de influenţa pe care o avea asupra unora dintre deţinuţi, precum şi de faptul că mulţi dintre aceştia îi vor urma exemplul.
Dacă era adevărat că de aceasta depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul să nu le ofere această şansă? În cele din urmă, omenescul din el a învins, determinându-l să capituleze şi să semneze scrisoarea, care a avut, aşa cum am amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre deţinuţi.
Dar cine l-ar putea judeca? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin ce a trecut el şi nu au trăit experienţele pe care le-a trăit el.
***
Cu Gyr, acţiunea de demolare a idolilor de-abia începea.
Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea unor personalităţi mai puţin importante şi va culmina cu spectacolul de neuitat din noaptea rămasă de pomină de la începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seară, după ora 20, pe când aşteptam stingerea (care se dădea la ora 22), pe coridoare a început o mişcare neobişnuită pentru ora aceea. Se deschideau şi se închideau uşi şi se auzea dându-se ordine scurte şi şoptite.
Nedumerirea noastră era cu atât mai mare, cu cât se ştia că după ora închiderii (ora 17) pe Celular nu se mai făceau mişcări decât în cazuri cu totul excepţionale, iar când se făceau, se făceau cu cea mai mare discreţie . Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa celulei mele, gardianul mi-a ordonat scurt: „Repede echiparea şi la Club !”. Am rămas o clipă nedumerit şi oarecum neliniştit.
Ce se putuse întâmpla de eram scoşi la Club (noi, care nu frecventam Clubul !) la o oră târzie ? Nu am avut timp să găsesc o explicaţie, căci, zorit de gardian, am coborât scările împreună cu ceilalţi deţinuţi şi , încolonaţi, am ieşit din Celular. Afară viscolea şi era un ger cumplit. Am trăit atunci o senzaţie ciudată.
De ani de zile nu mai păşisem prin zăpadă şi faţa nu-mi mai fusese şfichiuită de vânt. Această senzaţie a fost însă de scurtă durată, căci zoriţi de la spate, am ajuns repede la intrarea în Club.
Aici am avut o nouă surpriză. Mai bine de jumătate din sală era deja ocupată de oameni îmbrăcaţi civil, care şedeau liniştiţi în bănci. Toţi erau proaspăt bărbieriţi şi toţi erau stăpâniţi de o nefirească seriozitate. Am înţeles imediat că era vorba de un lot de deţinuţi pregătiţi de eliberare. Gardienii ne îndemnau să ne ocupăm locurile, dar mulţi dintre noi au rămas în picioare, sala fiind arhiplină. Curând şi-a făcut apariţia şi colonelul Crăciun, însoţit ca de obicei de statul lui major. De data asta afişa o mină mai gravă ca de obicei, fiind parcă pătruns de importanţa misiunii pe care o avea de îndeplinit, ca „reprezentant al guvernului”, după cum el însuşi a declarat la începutul alocuţiunii pe care ne-a ţinut-o (şi care de data aceasta a fost şi scurtă şi sobră. Înainte de a intra în fondul problemei, a mai ţinut să ne amintească despre prezenţa în sală a unor persoane oficiale importante, din afara închisorii: primul procuror al regiunii Cluj, primul secretar de partid al aceleiaşi regiuni, secretarul de partid al raionului Aiud şi alţi câţiva trepăduşi mai mărunţei.
După cum am amintit deja, discursul pe care l-a ţinut Crăciun în acea seară a fost scurt şi concis. Printre altele, el ne-a spus că am fost aduşi acolo ca să fim martori la eliberarea celui de al doilea lot de deţinuţi politici (primul se eliberase, după spusele lui, cu o seară înainte), pentru ca, în felul acesta, să ne convingem că nu am fost minţiţi atunci când ni s-a spus că, dacă vom accepta să ne reeducăm şi vom dovedi acest lucru prin comportamentul nostru, ne vom elibera.
„În al doilea rând -a continuat el- v-am adus aici ca să auziţi cu urechile dumneavoastră care sunt gândurile şi noile convingeri pe care le-au dobândit în urma contactului pe care l-au luat, în ultimul timp, cu realităţile din ţară, precum şi în urma unui lucid şi responsabil proces de conştiinţă. Faceţi ca ei şi vă veţi elibera şi dumneavoastră. Eu nu vă promit nimic, dar dacă vă veţi schimba concepţiile şi atitudinea faţă de regim şi de clasa muncitoare, fiţi siguri că nu veţi regreta”.
După ce Crăciun şi-a terminat discursul, a dat cuvântul celor care fuseseră aleşi special pentru a face acest lucru.
Aceştia, în număr de şase, erau aşezaţi la o masă plasată în imediata apropiere a estradei pe care erau cocoţate oficialităţile.
Dintre ei, eu nu cunoşteam decât pe Gheorghe Parpalac, despre care auzisem că a fost unul dintre cei mai agresivi şi înverşunaţi şefi de reeducare. După cum aveam să aflu pe măsură ce Crăciun le dea cuvântul, ceilalţi erau Victor Biriş, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul Dumitrescu-Borşa, cel care a făcut parte din echipa legionarilor care au luptat în Spania, părintele Dumitru Stăniloaie şi încă unul, al cărui nume nu mi-l amintesc.
După cum se poate observa, toţi cei aleşi de Crăciun să-şi facă în faţa noastră „autodemascarea” (numită eufemistic „autoprezentare”) erau personalităţi de frunte ale Mişcării Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea şi integritatea lor morală, precum şi prin viaţa spirituală pe care o duseseră până atunci, fuseseră adevărate exemple de urmat pentru ceilalţi deţinuţi. Din acest punct de vedere (al integrităţii morale şi al trăirii spirituale), figura cea mai proeminentă , devenită aproape legendă, era fără îndoială cea a lui Victor Biriş. Iată de ce căderea lui a zguduit, ca un seism de maximă magnitudine, conştiinţele celor ce l-au ascultat atunci, în această noapte numită de unul dintre noi „noaptea ucigătorilor de vise”.
Autodemascările celor care au luat atunci cuvântul au urmat toate acelaşi tipic, pe care-l cunoşteam din scrisoarea lui Gyr citită cu câteva luni în urmă. Mai întâi, veştejirea fără menajamente, în cuvinte dure şi cât mai pline de venin, a trecutului şi lepădarea, ca de necuratul, de acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului şi statului comunist şi, în sfârşit, angajamentul solemn rostit ca un jurământ.
Deşi rostite după un anumit tipic şi obligate toate să se încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luări de cuvânt au fost totuşi, pentru un observator atent, foarte diferite unele de altele. Oricât s-ar fi străduit să pară degajaţi şi convingători , unii dintre vorbitori nu şi-au putut ascunde, totuşi, zbuciumul sufletesc şi imensa tragedie pe care o trăiau. Biriş, de exemplu, şi-a citit discursul fără să ridice ochii din hârtiile pe care le avea în mână, cu o intonaţie monotonă, care, aparent, nu spunea nimic altceva decât spuneau cuvintele. Dacă făceai însă abstracţie de înţelesul cuvintelor şi pătrundeai dincolo de ele, aveai impresia că asculţi un psalm de căinţă, o rugăciune a unui păcătos care se roagă pentru iertare...
De altfel, Biriş nu a putut supravieţui mult acestei cumplite prăbuşiri. Ieşit afară, „în libertate”, nemaiputând suporta mustrările de conştiinţă, s-a sinucis. Unii spun că ar fi fost asasinat de securitate. Oricum, moartea lui este strâns legată de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud.
Alţii, însă, au fost atât de vehemenţi, atât de înverşunaţi în a ponegri trecutul -pe al lor şi pe al altora- încât ascultându-i, nu puteai să nu te înfiori. Unii erau atât de încrâncenaţi şi puneau atâta ură în rechizitoriul pe care şi-l făceau lor înşişi şi altora -morţi sau vii - altădată dragi sufletului lor, încât, ca om, nu puteai să nu simţi o mare jenă pentru condiţia umană. Există, fără îndoială, o voluptate a prăbuşirilor.
(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud)
Tase Rădulescu termină de citit cu voce tremurândă şi cu lacrimi în ochi. Tăcerea care domnise în timpul lecturii s-a prelungit, accentuându-se parcă. Oamenii, prăbuşiţi în ei înşişi, erau năuciţi de cele auzite. Colonelul Crăciun, după ce, de la înălţimea estradei pe care era cocoţat, a privit triumfător, câteva clipe, peste sala rămasă fără replică, a rupt tăcerea, adresânduni-se:
Ei, ce ziceţi ? Mă adresez, mai ales, celor încăpăţânaţi dintre dumneavoastră, care refuzaţi besmetic şansa ce vi se oferă. Luaţi exemplu de la marele vostru poet, Radu Gyr, care întotdeauna v-a fost un exemplu şi îndemn. O să mă întrebaţi, poate, de ce nu vi l-am adus pe el personal aici, să vă spună direct ceea ce v-a transmis prin scrisoare. Nu l-am adus pentru că acum este bolnav şi este în spitalul penitenciarului, unde medicii noştri îi acordă o îngrijire deosebită pentru a-l salva.
Cred că nu se va prăpădi şi că într-o zi voi putea să vi-l aduc aici, să vă vorbească despre noua şi sănătoasa lui orientare” .
Gyr, însă nu a fost niciodată adus în faţa noastră. A fost probabil concesia care i s-a făcut atunci când a acceptat să scrie infamanta scrisoare, căci, sensibil cum era, nu ar fi suportat să dea ochii cu cei al căror idol fusese şi pe care acum îi dezamăgise.
După acest scurt discurs al colonelului Crăciun, scrisoarea a fost dată, la indicaţia lui, să circule din mână în mână, pentru ca fiecare să se convingă de autenticitatea ei.
Oamenii o luau, o cercetau, întorcând-o şi pe o parte şi pe alta, dar nu le venea, parcă, să creadă. Când scrisoarea ajunse la cel care îl înfruntase pe colonelul Crăciun după recitarea poeziei, acesta o trecu mai departe, fără să se uite la ea măcar. De data asta Crăciun nu a mai răbdat şi, deşi îl ştia pe respectivul colţos,l-a apostrofat: „Ce, bă, tu nu vrei să te convingi de autenticitatea scrisorii?” . Răspunsul veni prompt : „Nu, nu mă interesează! S-ar putea ca scrisoarea să fie autentică, dar nu înţeleg de ce ţineţi neapărat să mă convingeţi pe mine de acest lucru. Aceasta nu este problema mea, ci este problema lui Gyr, pentru că, domnule colonel, aici fiecare moare singur.
Astăzi a căzut Gyr, mâine vor cădea alţii şi, s-ar putea ca într-o bună zi să cedez şi eu. Tentat de promisiuni sau nemaiputând suporta tratamentul pe care mi-l veţi aplica, s-ar putea să scriu şi eu o astfel de scrisoare. De se va întâmpla aşa, să ştiţi că nu voi fi sincer. Nu eu cel normal voi face acest lucru, ci îl va face ticălosul sau nevolnicul din mine. Revenind la Gyr, nu ştiu ce metode aţi întrebuinţat ca să-l convingeţi să iscălească o astfel de scrisoare, dar sunt sigur că nu pentru un blid de linte şi-a ucis el visul. Noi ştim că Gyr a fost şi este şi acum, după cum singur aţi recunoscut, foarte bolnav. Şi mai ştim că dumneavoastră, cu umanismul care vă caracterizează, aţi refuzat până acum, pentru a-l forţa să cedeze, să-i acordaţi asistenţă medicală. Dar nu numai teama de moarte l-a determinat să se înconvoaie. Aţi mai avut dumneavoastră la îndemână şi alt argument pentru a-l determina să cedeze...”.
Colonelul Crăciun era vădit furios, pentru că neprevăzuta intervenţie putea diminua efectul pe care el sconta să-l aibă asupra deţinuţilor această punere în scenă. Nu i-a replicat însă nimic temerarului vorbitor, dar s-a aplecat şi i-a şoptit ceva la ureche ofiţerului politic din imediata lui apropiere. Şi chiar în aceeaşi zi, după terminarea circului la care am fost obligaţi să asistăm, cel care îndrăznise să încurce socotelile lui Crăciun a fost luat din Celular şi izolat în Zarcă.
Într-adevăr, respectivul deţinut, al cărui nume nu-l mai reţin şi pe care nu l-am mai întâlnit niciodată, avea dreptate.
Poetul închisorilor, Radu Demetrescu-Gyr, nu a renunţat la vis doar de frica morţii, doar pentru a obţine asistenţă medicală, ci reeducatorii au recurs, pentru a-i înfrânge rezistenţa, la o metodă mai eficientă. Speculându-i sensibilitatea, i-a creat o gravă problemă de conştiinţă. „Eşti răspunzător de nenorocirea a sute şi mii de oameni”, i s-a spus. „Tu ai scris versurile la "Sfântă tinereţe legionară" şi la alte cântece şi marşuri legionare, care au fanatizat generaţii întregi de tineri, determinându-i să se înregimenteze în mişcarea voastră criminală. În închisoare, cu versurile tale, le-ai întreţinut fanatismul şi ura împotriva regimului şi a clasei muncitoare, făcându-i să se creadă aleşi pentru „sfânta jertfă” care să asigure biruinţa legionară. Acum, când este evident că nu voi, ci noi am avut dreptate şi că viitorul este de partea noastră, ai obligaţia morală să-i ajuţi să se dezmeticească pentru a se salva. Noi vrem să vă punem pe toţi în libertate, însă nu oricum. Nu putem trimite în mijlocul societăţii indivizi care să ne creeze iarăşi probleme. Vrem, mai întâi, să vă reeducăm, să vă facem să înţelegeţi şi să recunoaşteţi că aţi fost bandiţi şi duşmani ai poporului şi numai după aceea să vă punem în libertate. Vrem să ieşiţi de aici, dar nu cu capul sus, ci cu el plecat, nu cu aură de eroi, ci învinşi şi compromişi, pentru a nu mai putea complota împotriva regimului”.
Cineva care a stat într-o celulă vecină cu celula lui Gyr, în perioada când asupra acestuia se făceau presiuni pentru a semna scrisoarea cu pricina, ne relata că, zile şi nopţi de-a rândul, poetul s-a frământat şi zbuciumat sufleteşte, trăind, din motivele arătate, o cumplită criză de conştiinţă. El era perfect conştient de influenţa pe care o avea asupra unora dintre deţinuţi, precum şi de faptul că mulţi dintre aceştia îi vor urma exemplul.
Dacă era adevărat că de aceasta depindea eliberarea multora dintre ei, avea el oare dreptul să nu le ofere această şansă? În cele din urmă, omenescul din el a învins, determinându-l să capituleze şi să semneze scrisoarea, care a avut, aşa cum am amintit deja, un efect dezastruos asupra multora dintre deţinuţi.
Dar cine l-ar putea judeca? Nimeni. Mai ales nimeni dintre cei care nu au trecut prin ce a trecut el şi nu au trăit experienţele pe care le-a trăit el.
***
Cu Gyr, acţiunea de demolare a idolilor de-abia începea.
Ea va continua în tot cursul anului 1962 cu demolarea unor personalităţi mai puţin importante şi va culmina cu spectacolul de neuitat din noaptea rămasă de pomină de la începutul lui ianuarie 1963. Atunci, într-o seară, după ora 20, pe când aşteptam stingerea (care se dădea la ora 22), pe coridoare a început o mişcare neobişnuită pentru ora aceea. Se deschideau şi se închideau uşi şi se auzea dându-se ordine scurte şi şoptite.
Nedumerirea noastră era cu atât mai mare, cu cât se ştia că după ora închiderii (ora 17) pe Celular nu se mai făceau mişcări decât în cazuri cu totul excepţionale, iar când se făceau, se făceau cu cea mai mare discreţie . Când, în sfârşit, s-a deschis şi uşa celulei mele, gardianul mi-a ordonat scurt: „Repede echiparea şi la Club !”. Am rămas o clipă nedumerit şi oarecum neliniştit.
Ce se putuse întâmpla de eram scoşi la Club (noi, care nu frecventam Clubul !) la o oră târzie ? Nu am avut timp să găsesc o explicaţie, căci, zorit de gardian, am coborât scările împreună cu ceilalţi deţinuţi şi , încolonaţi, am ieşit din Celular. Afară viscolea şi era un ger cumplit. Am trăit atunci o senzaţie ciudată.
De ani de zile nu mai păşisem prin zăpadă şi faţa nu-mi mai fusese şfichiuită de vânt. Această senzaţie a fost însă de scurtă durată, căci zoriţi de la spate, am ajuns repede la intrarea în Club.
Aici am avut o nouă surpriză. Mai bine de jumătate din sală era deja ocupată de oameni îmbrăcaţi civil, care şedeau liniştiţi în bănci. Toţi erau proaspăt bărbieriţi şi toţi erau stăpâniţi de o nefirească seriozitate. Am înţeles imediat că era vorba de un lot de deţinuţi pregătiţi de eliberare. Gardienii ne îndemnau să ne ocupăm locurile, dar mulţi dintre noi au rămas în picioare, sala fiind arhiplină. Curând şi-a făcut apariţia şi colonelul Crăciun, însoţit ca de obicei de statul lui major. De data asta afişa o mină mai gravă ca de obicei, fiind parcă pătruns de importanţa misiunii pe care o avea de îndeplinit, ca „reprezentant al guvernului”, după cum el însuşi a declarat la începutul alocuţiunii pe care ne-a ţinut-o (şi care de data aceasta a fost şi scurtă şi sobră. Înainte de a intra în fondul problemei, a mai ţinut să ne amintească despre prezenţa în sală a unor persoane oficiale importante, din afara închisorii: primul procuror al regiunii Cluj, primul secretar de partid al aceleiaşi regiuni, secretarul de partid al raionului Aiud şi alţi câţiva trepăduşi mai mărunţei.
După cum am amintit deja, discursul pe care l-a ţinut Crăciun în acea seară a fost scurt şi concis. Printre altele, el ne-a spus că am fost aduşi acolo ca să fim martori la eliberarea celui de al doilea lot de deţinuţi politici (primul se eliberase, după spusele lui, cu o seară înainte), pentru ca, în felul acesta, să ne convingem că nu am fost minţiţi atunci când ni s-a spus că, dacă vom accepta să ne reeducăm şi vom dovedi acest lucru prin comportamentul nostru, ne vom elibera.
„În al doilea rând -a continuat el- v-am adus aici ca să auziţi cu urechile dumneavoastră care sunt gândurile şi noile convingeri pe care le-au dobândit în urma contactului pe care l-au luat, în ultimul timp, cu realităţile din ţară, precum şi în urma unui lucid şi responsabil proces de conştiinţă. Faceţi ca ei şi vă veţi elibera şi dumneavoastră. Eu nu vă promit nimic, dar dacă vă veţi schimba concepţiile şi atitudinea faţă de regim şi de clasa muncitoare, fiţi siguri că nu veţi regreta”.
După ce Crăciun şi-a terminat discursul, a dat cuvântul celor care fuseseră aleşi special pentru a face acest lucru.
Aceştia, în număr de şase, erau aşezaţi la o masă plasată în imediata apropiere a estradei pe care erau cocoţate oficialităţile.
Dintre ei, eu nu cunoşteam decât pe Gheorghe Parpalac, despre care auzisem că a fost unul dintre cei mai agresivi şi înverşunaţi şefi de reeducare. După cum aveam să aflu pe măsură ce Crăciun le dea cuvântul, ceilalţi erau Victor Biriş, fost Secretar al Ministerului de Interne, Victor Vojen, fost ministru al României la Roma, preotul Dumitrescu-Borşa, cel care a făcut parte din echipa legionarilor care au luptat în Spania, părintele Dumitru Stăniloaie şi încă unul, al cărui nume nu mi-l amintesc.
După cum se poate observa, toţi cei aleşi de Crăciun să-şi facă în faţa noastră „autodemascarea” (numită eufemistic „autoprezentare”) erau personalităţi de frunte ale Mişcării Legionare, iar unii dintre ei, prin verticalitatea şi integritatea lor morală, precum şi prin viaţa spirituală pe care o duseseră până atunci, fuseseră adevărate exemple de urmat pentru ceilalţi deţinuţi. Din acest punct de vedere (al integrităţii morale şi al trăirii spirituale), figura cea mai proeminentă , devenită aproape legendă, era fără îndoială cea a lui Victor Biriş. Iată de ce căderea lui a zguduit, ca un seism de maximă magnitudine, conştiinţele celor ce l-au ascultat atunci, în această noapte numită de unul dintre noi „noaptea ucigătorilor de vise”.
Autodemascările celor care au luat atunci cuvântul au urmat toate acelaşi tipic, pe care-l cunoşteam din scrisoarea lui Gyr citită cu câteva luni în urmă. Mai întâi, veştejirea fără menajamente, în cuvinte dure şi cât mai pline de venin, a trecutului şi lepădarea, ca de necuratul, de acest trecut. Apoi osanalele de rigoare ridicate regimului şi statului comunist şi, în sfârşit, angajamentul solemn rostit ca un jurământ.
Deşi rostite după un anumit tipic şi obligate toate să se încadreze în baremul impus de reeducatori, aceste luări de cuvânt au fost totuşi, pentru un observator atent, foarte diferite unele de altele. Oricât s-ar fi străduit să pară degajaţi şi convingători , unii dintre vorbitori nu şi-au putut ascunde, totuşi, zbuciumul sufletesc şi imensa tragedie pe care o trăiau. Biriş, de exemplu, şi-a citit discursul fără să ridice ochii din hârtiile pe care le avea în mână, cu o intonaţie monotonă, care, aparent, nu spunea nimic altceva decât spuneau cuvintele. Dacă făceai însă abstracţie de înţelesul cuvintelor şi pătrundeai dincolo de ele, aveai impresia că asculţi un psalm de căinţă, o rugăciune a unui păcătos care se roagă pentru iertare...
De altfel, Biriş nu a putut supravieţui mult acestei cumplite prăbuşiri. Ieşit afară, „în libertate”, nemaiputând suporta mustrările de conştiinţă, s-a sinucis. Unii spun că ar fi fost asasinat de securitate. Oricum, moartea lui este strâns legată de ceea ce s-a întâmplat în acea noapte la Aiud.
Alţii, însă, au fost atât de vehemenţi, atât de înverşunaţi în a ponegri trecutul -pe al lor şi pe al altora- încât ascultându-i, nu puteai să nu te înfiori. Unii erau atât de încrâncenaţi şi puneau atâta ură în rechizitoriul pe care şi-l făceau lor înşişi şi altora -morţi sau vii - altădată dragi sufletului lor, încât, ca om, nu puteai să nu simţi o mare jenă pentru condiţia umană. Există, fără îndoială, o voluptate a prăbuşirilor.
(Demostene Andronescu - Reeducarea de la Aiud)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu