Respectul

Respectul
de Valeriu Cercel

Se-ntâmplă că de-o vreme, ori că m-am ramolit,
Ori poate că Pământul prea mult s-a încălzit,
Constat cu-nfrigurare, şi nu sunt incorect,
O fi ea “criză mare”, dar nu mai e respect

De mame, de părinţi, de guvernanţi, de popi,
Nici vorbă de vădane, de ciungi sau de miopi,
Dar cel mai mult lezat, şi nu e prima dată, 
Sunt că a fost uitat respectul pentru tată ;

Mă calcă unul azi pe ştaif, şi pe bombeu,
O gioarsă, muhaia, să nu-i zic derbedeu, 
În colţ la farmacie, c-aşa-i acu’ modern
S-aştepţi în rând cu lumea, pilule de govern,

Schimbând doar trei cuvinte, mai bine că taceam,
Că sare el, din spate, la coadă cum şedeam…
Cum zic, un terchea-berchea, o jagardea, un tont,
Că…n-aş avea dreptate (!?) mai să imi dea şi-un ghiont (!)

Dar eu, manierat…ce puişorii mei !
Mă-ntorc la el pe dat’, uşor, fără scântei
Şi-i spun direct, frumos, ca om civilizat :
Nu fi, bă’, idiot ! Bă’, boule-ncălţat !

Păi, să te ţii, mă’ vere ! injurii, insulte,
Da’ ce mi-a zis de mamă, de rude, că am multe !
Mucosu’, jagardeaua, striga ca un netot,
“Cum mi-am permis să-l fac, în public, idiot ?!”

I-am explicat apoi, că nu am nicio vină,
Pe mă-sa n-o cunosc, nu mi-a fost nici vecină,
Şi-oi fi făcut copii, jdemii de marinari,
Da-n public nicidecum, cu martori oculari,

Numai că mitocanul, tot insista mereu,
Cu pumnul sus, de Paşte şi-al mamei Dumnezeu,
Sudalme înşira la fel ca un robot 
Că… io l-aş fi făcut, în lume, idiot (!?)

Da’… ce să-l potolesc ! tembelu’, şi bengos,
Cănd vrui să-l liniştesc, era mai arţăgos,
Că-n fine, m-a convins, şi-o spun fără ruşine,
La vorbă, caracter…se cam lovea cu mine…

Aşa că, spuneţi voi, el tânar, educat,
Om cu petrenţii mari, cu titluri, doctorat,
Un intelectual, mândria românească,
Se poate,-aşa urât, cu tac-su să vorbească….?!