Nepotii

Nepotii

de Valeriu Cercel

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân’ ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi’nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos !

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea,…
Nici vorbă…cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia !

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân’ asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud…

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi…
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii…
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi !