NEANTUL

AVERTISMENT
de Mihai Gramatopol

Titlul şi chiar conţinutul acestei scrieri li se vor părea unora hiperbolice şi casandrice, fiindcă fiecare, în mizeria ce se tot adânceşte, refuză psihic realitatea ostilă în favoarea Copilei Speranţa, al cărei zâmbet nu se ştie dacă-l va vedea prea curând.
Accentul acestor pagini nu cade pe factologia comunistă sau neocomunistă: ele ar fi trebuit să fie atunci inutil de numeroase şi redundante. Am încercat să surprind aici mecanismul dezastrului sufletesc şi mental care s-a reflectat nemijlocit în realitatea tot mai deconstruită a ultimei jumătăţi de veac.
Oamenii, ca şi faptele lor, s-au aflat adesea sub imperiul necesităţii violatoare. Să dau un exemplu mai spectacular: prin anii '63 '64 am fost chemat de la Cabinetul numismatic al Academiei la Direcţia metalelor preţioase a Băncii Naţionale să aleg valorile istorice dintr-o masă uriaşă de podoabe din pietre preţioase, aur şi platină. Atare lucru s-a întâmplat graţie unei şanse: directorul acelui tezaur, un fost maistru petrolist, pe nume Brutus, absolvise în tinereţe vestita şcoală interbelică de Arte şi meserii. Datorită cunoştinţelor şi conştiinţei sale profesionale a întârziat executarea ordinului Ministrului de finanţe, spunându-şi că ar fi păcat să se topească aurul istoric aflat în gropurile vastului safé de la Marmorosh Bank. Au fost salvate astfel cca 25 kg de aur istoric printre care se numără tezaurul de la Perşinari, cel de la Sacoşul Mare (ambele din epoca bronzului, ambele expuse acum în sala tezaurului de la Muzeul de Istorie Naţională, clădirea Poştei Centrale).
Mi-au trecut atunci prin mână, ca bunuri confiscate, tot ce posedase burghezia şi marea burghezie românească. Extraordinare podoabe de la începutul veacului nostru şi de la sfârşitul celui trecut, cu briliante, topaze, rubine şi smaralde de mărimi uluitoare, din categoria cea mai preţioasă a corindoanelor, piese cum aveam să văd mai târziu în puţine colecţii publice din vestul Europei. Aceste capodopere fuseseră lucrate la Roma, Paris şi Londra.
Pentru reluarea contactelor comerciale cu Occidentul, I. Ghe. Maurer consimţise să achite lista de despăgubiri de la Haga pentru bunurile străine naţionalizate în România comunistă. Cum ţara nu poseda la acea dată nici un dolar sau rezerve de aur (luate de Uniunea Sovietică ori de conducătorii comunişti locali), bijutieri de la Amsterdam urmau să cumpere astfel de podoabe, chipurile pentru a le reprelucra, cu 175000 lei - valută kilogramul (un leu-valută era egal pe atunci cu 1,50 lei interni!). Cantitatea acelor bijuterii nu poate fi acum apreciată decât cu metrul cub. Sala tezaurului fostei bănci era construită de firma Fichet şi avea două etaje de cel puţin cinci rânduri de gropuri fiecare (sertare individuale pentru depunători), foarte încăpătoare (destinate să cuprindă casete sau cutiile capitonate cu pluş ale podoabelor de aparat), iar perimetrul oval al acesteia măsura mai mult de 150 m. În mijlocul ei se afla o colină de argintărie utilitară, care-mi amintea de opulenţa ţarilor, expusă parţial la Ermitaj.
În fond cetăţenii Ţării Româneşti au plătit cu averea lor mobilă şi imobilă un act politic economiceşte nu numai gratuit, dar şi dezastruos.
Un alt fapt conex: o dată dispărute în închisori şi cimitire burghezia şi marea burghezie românească, astfel jefuite şi „naţionalizate”, au fost totodată naţionalizate casele şi mobilele acestora (cel mai adesea de provenienţă franceză). Casele, locuite apoi de semi-paraziţi sau paraziţi sociali desemnaţi cu eufemisticul „activişti”, au început să se degradeze (cu excepţia palatelor devenite sedii ale ambasadelor, ale instituţiilor şi ale proţopindadei comuniste) şi se degradează încă sub ochii noştri pentru că în afară de proprietarul înstărit care le ridicase, o dată el ruinat, nimeni nu era interesat şi capabil să le întreţină, iar statul nu dispunea de atare fonduri.

Profitând de paragina lor, Ceauşescu a demolat cea mai mare parte a zestrei arhitectonice a tuturor oraşelor ţării pentru a şterge urmele unui trecut european de excepţie al acestei foarte bogate ţări. În mizeria cumplită în care am trăit şi trăim, chiar actualele noastre locuinţe din blocuri, făcute cu bani sărmani şi grei pentru a nu rămâne pe drumuri când am fost daţi afară din casele confiscate, adevărate cavouri de beton cu telefon, asemenea celor ordonate de Mussolini în cimitirul roman de la Campo Verano, încep să arate jalnic căci ţevile de apă rece şi caldă, din fier prost şi plastic, au ruginit şi îmbătrânit, devenind duşuri intramurane mai ales după tentativa de genocid prin congelare, parţial încununată de succes!
Cum spuneam, împreună cu casele ne-au fost furate şi mobilele, de la cele mai obişnuite până la garnituri istorice lucrate de vestiţi ebenişti francezi din secolele XVII-XVIII. Credeţi că s-a gândit cineva să creeze măcar un oficiu al „mobilierului statului”, ca în ţările civilizate din Occident? Nicidecum! Cele mai importante piese au fost strânse şi puse la dispoziţia proţopindadei dimpreună cu văsăria din argint ce îi revenea ca „pradă”.
Dar celei mai mari părţi a proţopindadei ignorante nu-i plăceau mobilele „strâmte” şi cu „picioarele strâmbe”, aşa că atunci când a apărut mobila modernă autohtonă au trecut acele piese istorice rudelor sărace de prin satele din care-şi trăgeau umila origine. Cunosc cazul unui fost primar al Bucureştilor, devenit apoi ambasador într-o ţară est-asiatică, care şi-a trimis „troacele vechi” la ţară, unde o splendidă măsuţă Boulle, frumos vopsită cu duco, a devenit un practic suport de plită de „aragaz cu butelie”! Cele pomenite sunt exemple comune şi nu cazuri particulare limită!
Ce să mai vorbesc despre imensul tezaur de cărţi europene (vechi şi noi) al acestei ţări! Când nu au fost arse, folosite ca hârtie de împachetat, lăsate să putrezească prin hrube insalubre şi ude, ucise aidoma foştilor lor posesori în vastul război împotriva spiritului nostru european, au fost vândute pe nimica în Occident, salvându-se întâmplător şi în mică măsură barbariei care nu a încetat încă. Se dezvăluie acum că liste întregi din cărţile „arse” la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti în timpul Revoluţiei bine orchestrate de cei ce aveau să devină bogaţii ei profitori, circulă pe la anticariatele din Apus, cu preţuri exorbitante în valută. Îmi vin în minte versurile lui Hugo din Ruy Blas: „Soyez flétris devant votre pays qui tombe/ fossoyeurs qui venez le voler dans sa tombe”!
Că în lipsa tot mai îndelungată, pe zi ce trece, a unei clase înstărite şi rafinate nu vom mai avea în curând monumente de arhitectură civilă şi chiar religioasă (de vreme ce ministeriatul poetului nobelabil ratat a desfiinţat a doua oară după Ceauşescu Direcţia monumentelor istorice), este lesne de prevăzut. Şi nu vom mai avea istorie, pentru că chiar arhivele au fost arse; nu mai istorisesc aici cazul unui clasicist piroman, numit de Călinescu în Bietul Ioanide Panait Sufleţel, care începuse să dea flăcărilor arhiva seculară a Universităţii din Bucureşti. Am reuşit să opresc demenţiala faptă graţie cui credeţi? Consilierului sovietic al Universităţii!
Da, domnilor concetăţeni, preocupaţi exclusiv de grija pâinii zilei următoare. Este foarte posibil ca în curând să o consumaţi pe ruine, fiindcă tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în această ţară, şi vom vedea încă şi mai multe şi mai grave urmări ale fărădelegilor, întrece în chip nebănuit un dezastru nuclear! Este de altminteri tristul caz în care îmi doresc sincer să fiu profet mincinos, deşi nimeni nu e profet în ţara lui.

M.G.

Bucureşti, Braşov, 1992-1994
Sursa:http://www.mihaigramatopol.ro/old/index.php?option=com_content&view=article&id=219:avertisment&catid=43:morfologia-dezastrului&Itemid=86