BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

duminică, 24 februarie 2013

Film bucurestean



Film bucurestean
de J N Manzatti


Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea. Nr. 13, 1975

 Locuinta noastră din Clopotarii Noui, colt cu Cometa, avea peste drum o cârciumă dărăpănata tinută de un negustor grec, Dumitru Xinos. Inaintea venirii sale, un alt consângean, Tache Zottu, deschisese acolo o modestă băcănie "La Vapor", pe care o părăsi din pricina concurentei dughenei "La doi Flăcăi" din Calea Dorobanti. Cei doi bătrâni flăcăi erau greci la rândul lor, însă mult mai iscusiti, deoarece în afară de sticle de lămpi, sare, făină, otet "Cocos", icre toramă si ghiudem, importau produse alimentare de cea mai fină calitate din tările mediteraneene.
 Pentru că vaporul depe firma lui Tache, cu toate cele sase cosuri fumegânde purtase nenoroc, noul proprietar Xinos se hotărîse a o înlocui cu una nemaivăzută in lumea băcăniilor. Intr'adevăr, mai toate firmele din capitală sau din provincie aveau aceleasi embleme: La Câinele Negru, La Câinele Alb, La Mielul de Aur, La Mielul Alb, La Rătoi, La Salamul de Aur, etc. In afară de respectivul animal, pe firmele laterale erau pictate fie un cascaval de Pentelea, fie un "svaităr" cu zeci de găuri, o suncă, un salam de Sibiu, un Bacchus călare pe un butoias de vin, cu părul impletit de struguri de Odobesti. Numele patronului, indicat in litere majuscule, era urmat de clasicul "Coloniale & Delicatese".
 De multa vreme observasem că Xinos mă urmărea admirativ când veneam sau plecam Duminica in excursiile cercetăsesti, îmbrăcat in costumul ce făcea destulă senzatie in mahala unde in afară de frate-meu si de mine nu mai erau alti cercetasi. Intr'o bună dimineată mă opri surâzând:
 - Vrei să câstigi cinci lei si să ajungi om mare?
 - Adică cum?
 - Am hotărît să fac a frumoasă firmă pentru prăvălie: "La doi tertetasi". Asa ceva nu există nici in Grecia, dapăi la Bucuresti!
 Intr'adevăr, cercetăsia era prea recentă ca să fi inspirat vreun pictor, fie el chiar de firme. Pe scurt, Xinos îmi propunea să pozez in echipamentul complet, pentru emblema de Coloniale si delicatese "La doi cercetasi". Răsplata convenită, cinci lei de argint, plătiti la sfârsit. Am consimtit fericit, multumind soartei că suma promisă constituia acum saizeci de ani o mică avere ce îmi asigura cinematograful, braga, rahatul si pistilul pe cel putin a lună.
 Acasă nu spusei nimic de târgul încheiat. Era toiul verii. Mama si surorile mele plecaseră la Poiana Tapului, unde trebuia să le ajung din urmă. Povestii tatălui meu că eram obligat a mai rămâne câteva zile in Bucuresti, convocat fiind la sediul cercetasilor, in vederea unor exercitii.
 A doua zi mă prezentai la Xinos. Băcănia avea a curte lungă, pavată cu bolovani rotunzi de râu, cu un sopron sub care erau instalate latrinele primitive ale intregului imobil. Sub sopron se mai afla si un cotet cu un porc pus la îngrăsat, spre a fi tăiat de Sfântul Ignat. Restul curtii adăpostea un grajd cu sase cai si a trăsură a unai birjar ungur vecin cu noi, domnul Frant. Duhoarea provocată de toată această gospodărie, era pestilentială. Nici protestele noostre, nici cele ale vecinilor, Serban, Radovan, Lipatti, compozitorul Theodor Stefănescu, nu reusiseră să schimbe situatia.
 In această atmosferă de iad, în toiul caniculei bucurestene, îmbrăcat în costumul de cercetas încins de trei ori cu brâul de lână rosie, cu pălărie de pâslă pe cap, sacul la spinare si bastonul de doi metri in mână, am pozat timp de zece zile in picioare. Firma reprezenta o sosea cu iarbă stufoasă si pomi pe partea stângă, cu un mic râu spumos pe dreapta, cu munti in zare si păsări pe cer. Deoarece in vremea aceia se vorbea mult de zborul lui Vlaicu, domnul Xinos plăti pictorului Schulhof sa adauge si un avian in zarea albastră. In mijlocul soselei doi cercetasi stăteau in pozitie de drepti. De bună seamă ca eu pozosem pentru amândoi. De altfel semănau aidoma, cu singura deosebire că arta pictorului îl făcuse pe unul blond cu ochi albastri, iar pe celalalt brun cu ochii negri.
 Si azi, după aproape saizeci de ani, îmi amintesc cu groază de suferinta îndurată ca "model" de pictor. Plecam de acasă dimineata si nu veneam decât o jumătate de oră la prânz pentru mâncare, îmbibat de mirosul puturos de sub sopron. Când in sfârsit firma fu terminată si asezată deasupra întrării prăvăliei spre admiratia întregului cartier, mă prezentai voios patronului să îmi încasez drepturile. Xinos îmi replică sâsâit:
 - Nu ti-e rusine să tersesti, baritai băiat de familie bună? Sau vrei să te spui lu' domnu' Anton?
 (Domnu Anton era tatăl meu, om de rară severitate).
 La gândul că tata va afla întreaga tărăsenie am tăcut chitic si am plecat plângând in sughituri. Noroc că soarta m'a răzbunat. Peste câteva luni se dădea peste cap si Xinos, iar firma "La doi Cercetasi" fu acoperită de noul proprietar Gheorghe Nicolau cu "La Iepurele de Aur", coloniale si băuturi spirtoase. Firma reprezenta un iepuras cu totul si cu totul de aur, ciocnind niste ouă colorate. Nicolau transformase totul; in locul curtii puturoase de odinioară facuse o mică grădină de vară, care a rezistat până in 1931 si unde mâncam adesea cu Puiu Iancovescu un muschiulet de purcel, tăvălit in mălai auriu.
 ***
 Aveam acasă o fotografie unică, teribilă: în mijlocul unei piete, un cap bărbătesc rostogolit pe caldarâm.
 Nu era fotomontaj, nici altfel de trucaj. In 1913 un tânăr inginer, Cyriak, pare-mi-se ginerele cunoscutului metalurgist Dumitru Voina, inventase un dispozitiv pentru tăiatul sârmei ghimpate. Pe front sârma ghimpata constituia in acea vreme un obstacol foarte greu de trecut. In marsul lor, trupele întâlneau asemenea piedici ce opreau înaintarea, obligând ostasii să le reteze cu mijloace rudimentare si mare pierdere de timp, expunându-se totodată la focul ucigător al mitralierelor asezate in flancul acestor sârme. Inginerul Cyriak inventase un dispozitiv mecanizat, o enormă foarfecă aplicata la automobilele militare, ce se deschidea la comandă, tăind din mers (în viteza timpului de 50-60 kilometri pe oră) sârma ghimpată.
 Astăzi totul apare ca o glumă, dar trebue tinut seamă că pe atunci nu existau nici care armate, fără a mai vorbi de năzdrăvanele arme de azi. Insăsi artileria era trasă de cai. Cât despre aviatie, activitatea ei prea limitată numeric, nu putea decide o bătălie. Pilotul zbura descoperit la o înăltime de 7-800 de metri, fiind foarte vulnerabil la focul armelor si pustilor mitralieră, ce ciuruiau subredele aparate cu aripi de pânză de in ceruită si scheletul de lemn.
 Transeele rudimentare săpate in pământ, sărmă ghimpată si casca de fier, reprezentau suprema apărare împotriva gloantelor inamice. Iată dece inventia inginerului Cyriak provocase enormă senzatie si ziarele timpului dedicau entuziaste articole genialei descoperiri, ce - după opinia specialistilor - trebuia să ne asigure o adevărată suprematie in caz de luptă.
 Comisia Ministerului de Război se întruni la soseaua Kisseleff, la Rondul al treilea, spre a asista la demonstratie si a omologa inventia. Cyriak era singur la volanul automobilului său, lansat in viteza maximă. Masina era deschisă, ca toate automobilele timpului, având instalată in locuul parbrizului enorma foarfecă ce urma să tae reteaua de sârmă ghimpată întinsă de-a latul străzii, cu putin înainte de a ajunge in piata hipodromului, unde comisia ministeriala si autoritătile asteptau cu respiratia suspendată să vadă minunea.
 Dar foarfeca nu se deschise, iar sârma reteză gâtul inventatorului, proiectând teasta la câtiva metri pe caldarâm. Nu stiu cum de ajunsesem noi in posesia acestei fotografii. Fie că bătrânul Dumitru Voina, fie că vreun militar îi dăduse tatălui meu o copie după sinistra imagine: un cap de om într'o enormă piată publică. Reactia fusese atât de violentă, totodată atât de perfecta, încât capul bietului inginer Cyriak se desena ca o efigie depe vreo monedă de argint căzută din buzunarul vreunui straniu colectionar, într'o mică băltoacă de sânge.
 In aceeasi ordine de istorisiri macabre se situează o altă întâmplare ce luni in sir a pasionat opinia publică românească. In Bucuresti exista un mare comerciant de textile, Teodor Spânescu. Venea din când in când la noi in casă, deoarece se împrietenise cu tatăl meu in decursul unei călătorii in Rusia, unde fuseseră trimisi in misiune spre a cumpăra fire de in pentru nevoile Ministerului de Război. Bărbat chipes, inteligent, bogat, se îndrăgostise de o rusoaică Zenaida, foarte frumoasă, de moralitate dubioasă, pe care o cunoscuse la Petersburg într'o seară de petrecere.
 O editie speciala a ziarelor din capitală anuntă într'o zi cu titluri mari că în gara Titu fusese descoperit într'un enorm cufăr din vagonul de bagaje, cadavrul înghesuit al unei tinere si elegante femei, a cărei identificare nu fusese cu putintă. Cadavrul fu dus la morgă pentru autopsie, in asteptare ca vreun membru al familei să îl recunoască. Dar treceau zilele si misterul "femeii din cufăr" se făcea tot mai nepătruns. Inapoindu-se dintr'una din lungile sale călătorii, contrariu obiceiului, Zenaida nu iesi la gară in întămpinarea sotului. Ajuns acasă nu o găsi nici acolo. Telefonă si la noi spre a întreba dacă nu o văzusem. La răspunsul negativ, se adresă comisariatului de politie. Spre a nu mă mai lungi, Spânescu descoperi după câteva zile că "moarta din cufăr" era propria-i sotie.
 Nu s'a stiut niciodată in ce conditiuni si din ce pricină fusese asasinată. Avea bijuterii de valoare, dar nu fusese prădată. Se povestea ca era spioană taristă si că fusese ucisă de revolutionari. In orice caz, acum mai bine de saizeci de ani, când cronica faptelor juridice era lipsită de sensational, când marile crime sau delicte se petreceau la doi-trei ani odată, putând fi numărate pe degete: "Drama din Statia B. M. sau sinuciderea studentei Jeana Cristescu, tăiată de tren", - "Crima din strada Italiană", - "Aruncarea in aer a statuei lui Arpad depe muntele Tâmpa din Brasov" de către studentul basarabean Cătărău, - "Sinuciderea cu gaz aerian a familiei Filipovici" - si alte câteva fapte petrecute in decurs de zece ani, - asasinarea frumoasei Zenaida Spânescu dădu fir de tors publicului pentru lungă vreme. Discutiile nu mai conteneau, mai ales între femei. Cât despre noi, scolarii, când vedeam vreo dudue mai voluptoasă, exclamam in limbajul de cartier:
 - Misto femee! Seamănă cu moarta din cufăr.
 ***
 Invătam la scoala Luterană, pe strada cu acelas nume, colt cu Stirbey-Vodă. Institutie exceptională, cu admirabil corp profesoral adus din Germania, de o severitate fără pereche. După moda timpului, bătaia in scoli era admisă, mai cu seamă in institutele germane. Profesorii te trăgeau de urechi, de perciuni, sau te loveau cu linia la palmă, ori te tineau in genunchi la colt, cu fata la perete.
 Purtam sepci mici, cu cozorocul scurt, ca studentii din Heidelberg, provocând râsul mahalagiilor.
 Elevii dela "Mihai Viteazu" (cu galben) erau denumiti dovlecari, iar cei dela "Sfântul Sava", colivari:
Sava
umblă cu tava
pela cimitir
 după chilipir.
 Cofetăria Capsa fusese consacrată ca loc de intâlnire al aristocratiei bucurestene. Nu orice cetătean de rând îndrăznea a trece pragul faimosului local. Pare-mi-se că Theodor Speranta într'un valum umoristic versificat, povestea cum un biet mahalagiu nimereste din întâmplare la Capsa. Chelnerii toti in frac, cu mănusi albe, cu mustata si barba rasă, vorbeau doar frantuzeste după moda timpului. Lista de consumatie fiind scrisă tot in frantuzeste, bietul cetătean se aseză lângă masa unui distins client, decis a comanda si el cea ce va cere vecinul:
 - "Garcon, s'il vous plait" zise acesta. "Un verre d'eau!" Chelnerul trecu să ia comanda si la masa cetăteanului nostru.
 - "Monsieur desire?"
 - "Dă si mie un verdou' ca lu domnul" Si arata cu destu' pe aristocraticul vecin.
 Când sosi paharul cu apă, cetăteanul s'a cam strâmbat, dar de rusine îl bău cu sughituri deoarece sete nu-i era. La un moment dat vecinul făcu semn chelnerului:
 "Encore!"
 Fericit, cetăteanul nostru se repezi să comande si el:
 -"Un "ancor" si pentru mine! zise tantos, arătând cu degetul către propria-i persoonă.
 Când îi aduse si al doilea pahar cu apă, mitocanul nu s'a mai putut stăpâni:
 - "Bă pocitură fără mustată la gură,
 Adu, bă, o prăjitură!"
 * * *
 Mama, ca mai toate femeile bătrâne, era tare credincioasă. Lua parte la slujbele si conferintele religioase, dedicând timpul liber pregătirii vietii viitoare. Noi apartineam bisericii Visarion, unde părintele Iancu Petrescu, solist al corului "Carmen" si rector al Academiei de muzică bizantină, făcea slujbe de rară frumusete cu vocea sa baritonală, învăluitoare. Dealtfel in "Oratoriul ortodox de Pasti", exemplara compozitie a lui Paul Constantinescu, la care colaborose cu textele operei, părintele Iancu sustinuse partitura lui Iisus, in sala Ateneului, cu Harmonica si corul "Carmen" puse sub bagheta maestrului Enescu.
 O întâlneam pe mama, iesind dela biserică Duminica înainte de prânz. Noi ne înapoiam din oras la brat cu vreo copilă pescuită la întâmplare, sau cultivată săptămâni in sir cu promisiuni si vorbe dulci. O vedeam in poarta bisericii, luându-si rămas bun dela suratele din cartier, bătând in stradă ultima cruce de despărtire de Sfântul Lăcas. Nu ne recunostea, fiind foarte mioapă. Doar când ne apropiam atingând-o usor pe umeri, ne surâdea fericită, potrivindu-si lorgnonul ca să ne observe. Făceam prezentările:
 - "Domnisoara Cutare, - Mama."
 Pentru ea toate fetele erau frumoase, pentrucă fuseseră alese de noi. Că se întâmpla si câte una frumoosă, e fără doar si poate. Insă in dorinta ei de a ne sti fericiti, dar mai cu seamă de a ne vedea însurati "la casa noastră", ne încuraja chiar aventurile trecătoare. Când ieseam uneori cu ea in oras, la teatru sau la vreo berărie, se oprea in drum in fata tuturor bisericilor, închinându-se cu evlavie.
 S'a întâmplat să merg într'o primăvară în tovărăsia mamei la vie, dincolo de Ploesti. Dela gara Valea Călugarească luarăm trăsura cu cai, spre a sui cale de câtiva chilometri înăltimile râpoase ale drumului îngust si ros de ploi, până sus in cătunul Schiau, minuscula asezare cu conace domnesti si locuinte sătesti, privind către imensitatea codrilor precarpatici, sau către colinele încărcate de rod dinspre Ceptura si Buzău.
 La un moment dat o văd că începe să bată largi si smerite cruci, cu trei degete reunite purtate la frunte, în josul pieptului, la umărul drept, la cel stâng. Se inclina usor repetând gestul cu religiozitate si cuviosenie, in timp ce trăsura ne zdruncina ficatii prin hârtoapele drumului de pământ, bătătorit de secetă.
 - "Fă semnul crucii, păgânule!" mă îndemnă mustrător. "Daca nu intri în Sfântul Lăcas, închină-te cel putin când treci pe lângă biserică."
 - "Care biserică, mamă?"
 Lăsasem demult înapoia noastră biserica satului.
 - "Priveste la dreapta ta, nelegiuitule!"
 Potopul de cruci si mătănii fusese stârnit de o vilă a familiei generalului Dancov, vilă ce avea un "foisor", o turlă de lemn acoperită cu sindrilă, pe care, in miopia sa, mama o asemuise cu turla bisericii.
 ***
 De copii, ne tundeam părul mărunt, mărunt, cu "masina" numarul unu sau doi. Dealtfel până la sfârsitul stagiului militar am tot umblat tuns. Eram in clasa a opta de liceu, făceam curte fetelor cu număr la bratul uniformei scolare si cu capul ca o gulie. Apoi m'am înscris la universitate si paralel am intrat la scoala militară de Geniu, spre a face stagiul militar. Terminasem examenele de ofiter de rezervă, urmând a intra a doua zi in viata civilă, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne tunde la piele. Ofensă gratuită de ultimă oră, ce tinea mai mult de răzbunare decât de disciplină. Asa că vreo sase luni, tânăr student si ofiter de rezervă, am asteptat cresterea părului, precum asteptau orbii tulburarea apelor la biblica Scăldătoare a Oilor.
 Domnul Ionică frizerul, poseda solonul "La Briciul lui Cuza" pe Calea Dorobanti, aproape de "Roata Lumii". Lângă el era dughiana unui evreu "La Filipache", care vindea ată, nasturi, mosorele. Ceva mai departe peste drum de casa lui Conu Petrache Carp, era o altă dughiană ce vindea aceleasi produse, cu firma "La adevăratul Filipache", care dorise a sublinia concurenta ce i-o făcea vecinul "La Filipache", desi amândoi vindeau aceleasi măruntisuri, iar nicidecum secrete atomice sau săruri de uraniu.
 N'am stiut niciodată dece multi bărbieri adoptau emblema "La Briciul lui Cuza". Existau prăvălii alimentare cu firma "La Ocaua lui Cuza", care aveau totusi o corespondentă cu realitatea, întrucât se spunea că Vodă Cuza controla personal pe teren, pedepsind pe negustorii necinstiti ce furau la cântar. - "L-a prins cu ocaua mică!"
 Nu cred însă că ciocul si mustata Domnitorului să fi avut nevoe de un briciu special, care să treacă granitele Istoriei. Doar pe Calea Grivitei, lângă cimitirul Sfânta Vineri, se găsea frizeria "La Briciul lui Mihai-Viteazu", desi viteazul Mihai nu se prea rădea nici dânsul, socotind după bogata barbă transmisă posteritătii de imaginile timpului.
 La Urlati, in judetul Prahova, am întâlnit apoi un bărbier de origine sârbească, Svietotzar Mircovici, care avea emblema "La Briciul lui Mohamed", el însusi fiind mahomedan. Este miscător zelul bărbierilor de a omagia cu lama ascutită a briciului, memoria figurilor intrate in legendă.
 Venind vorba de legendă, despre târgusorul Urlati, important centru viticol, circula legenda că atunci când trenul oprea in gară, conductorul anunta pasagerilor sosirea in statie, strigând conform obiceiului:
 - "Urlati, două minute!"
 Gluma nu corespundea realitătii, deoarece Urlatii nu erau situati pe calea ferată, ci deserviti de statia Albesti, dela care cu căruta sau trasura mergeai cale de câtiva chilometri de sosea prăfuită, către interiorul Dealului Mare, încărcat de nobilă vită de vie.
 Cea mai reusită firmă bărbierească se afla însă pe lângă Bulevardul Elisabeta, aproape de liceul Lazăr. Suna, nici mai mult nici mai putin, decât "La Hai-Gogu-Laif". E vorba de "high-life"-ul britanic, pe care spiritul patronului Gogu îl împământenise cu neaosă fonetică, întroducând spre mărirea prestigiului si diminutivul numelui său.
 Dar să revenim la domnu' Ionică, frizerul nostru. Chel ca mai toti coaforii cari m'au tuns in viată, domnul Ionică ne dădea retete de cresterea si conservarea părului, pe cari nu reusise să le aplice cu succes capului său plesuv. După ce ne tundea ca in palmă, ne întreba respectuos:
 - "Doriti să vă dăm cu ceva in cap?"
 La semnul nostru afirmativ, ne făcea o frectie cu miros violent de garoafe. Doar in vacanta mare aveam voe să ne tundem "numărul trei", lăsând in fată un mic smoc de păr, precum poartă câinii de lux in timpul verii.
 Domnul Ionică era si sub-chirurg, adică fusese autorizat de comună să pue "venluze cu sânge" si să scoată dintii. Mi s'a întâmplat de câteva ori să-l văd extrăgând măseaua sănătoasă a pacientului, care in toiul durereii nu putea preciza ce fel de dinte îl doare. Extractia se făcea in fata celorlalti clienti în salonul de coafură, fără anestezie, însotită de urletele si jalea pacientului.
 Nouă copiilor, când ni se clătina vreun dinte, ceream părintilor un leu ca să ne ducem la bărbierul-dentist, insă până la urmă ni-l scoteam singuri, legându-l cu "sibias", o ată rezistentă de care trăgeam, sau pe care o legam cu celălalt capăt de clanta usii, care deschizându-se pe neastepate extrăgea măseaua pe gratis. Cât despre leu, cu el cumpăram rahat si pistil dela Nea Haley, bragagiul turc din coltul străzii.
 După "lanterna magică" ce ne-a desfătat copilăria cu imaginile sale fixe, apăru marea senzatie a cinematografului cu pelicula miscătoare. Erau trei cinematografe ,Volta- si anume Volta-Buzesti, pe strada cu acelas nume, Volta-Doamnei pe strada Doamnei si Volta-Bristol, pe Bulevardul Academiei sub hotelul Bristol, lângă bodega Mircea. Mai târziu, prin 1914-15 apărură sălile "Apollo" si "Lux" tot pe strada Doamnei, "Splendid" pe Calea Victoriei sub hotelul Splendid, "Minerva" in clădirea editurei Sfetea. După război numărul lor se înmulti cu altele, de nu ar fi să cităm decât Select, Regal, Capitol, Vlaicu, Bulevard, Odeon, Cercul Militar, Marna s a. Filmele timpului aveau ca interpreti pe Pina Menichelli, Francesca Bertini, Leda Gys, Itala Almirante-Manzini, Psilander, Tulio, Serventi, Amleto Novelli, Tullio Carminati, Mario Bonnard, Signoret, Robinne, Prince-Rigadin, Max Linder si un alt comic american înpământenit la noi cu numele cle Dobitocescu.
 Ne atrăgea cu deosebire cinematograful "Terra" pe strada Doamnei, sală promiscuă, loc de întâlnire a unui public interlop, unde sobolanii circulau printre picioare si unde in afară de filme cu banditi, se produceau in antracte comici de periferie ca D'Ayol, Burmoz, Rony, Florea Mateescu, Iulian si Costin, Titi Mihăilescu. Imi vine in minte cupletul inodor al lui Rony, ce obtinea extraordinar succes de public:
Eu sunt Rony, eu sunt Rony,
care joacă seara
la cinema Terra, -
Ăsta-i Rony, ăsta-i Rony,
 pentru dame si copii.
 D'Ayol, cu mult mai îndrăznet, debita cuplete decoltate, obscene, luând in primire pe oamenii zilei, sau pe băetii "de bani gata".
Căci eu sunt Nicu,
băiatu lui tăticu,
priviti sunt get-beget parizian.
Posed o scoală 'naltă, afacerea îmi saltă
 la Capsa, separeu si la santan.
 Filmele mute, cafenii si decolorate ca si fotografiile timpului, se rupeau când îti era lumea mai dragă, făcând să se aprindă lumina in sală pe neasteptate, spre disperarea celor ce mergeau la cinematograf ca să se pupe pe întuneric. In scurtele pauze necesare lipirei peliculei, se auzea tropotul si huiduielile publicului impatient, amestecându-se cu strigătul vânzătorilor de "rahat, napolitane, visine cu rom". La intrarea in sală, odată cu ruperea biletului, insotitorul cu lampa electrică in mână îti dădea si programul spectacolului, succintă prezentare a filmului, adevărată perlă literară in sălile de periferie. Acest program se dovedea totusi necesar, deoarece din jocul exagerat al actorilor, cu greu se putea desprinde actiunea filmului mut. In reclama spectacolului se specifica si lungimea filmului: "Mare film mare", "Două mii metri două mii". Filmul de două mii metri era dintre cele mai lungi, de o durată de mai bine de-o oră. Dar chiar la cele mai scurte, cu greu se găsea loc la anumite ore, deoarece copiii sau mahalagiii veniti in centru, odată plătit biletul de intrare, stăteau să vadă spectacolul de mai multe ori in sir. Cu aceeasi tehnică am văzut si eu "Maciste si fecioara", "Războiul neatârnării 77-78", "Cabiria" si "Rocambole".
 ***
 Veneam odată dela "Mosi" cu tramvaiul 17, ce lega Oborul cu Gara de Nord. A fost a doua linie electrică a capitalei, după cea veche No 14, ce traversa orasul dela Cotroceni până la capătul Bulevardului Pache.
 Linia "Obor-Gara de Nord" inspirase o reusita revistă de Durstoy (Durma si Stoicovici), spectacol ce fu prezentat la teatrul Liric, prin 1925, încasările fiind destinate operelor de binefacere ale societătii "Principele Mircea". Mă aflam pe platforma dinapoi a tramvaiului. Printre alti pasageri, o tigancă cu sânul scos se lupta să-si alăpteze copilul ce scâncea, refuzând tentatia.
 - "Suge ici, mă, dar'ar boala'n tine!" insista cu duiosie de mamă tiganca. Dar Danciu zbătându-se, continua să facă mofturi. Amenintându-l, tiganca recurse la o ingenioasă stratagemă. Arătând-ma cu degetul, se răsti către plodul nărăvas:
 - „Ia mă tâta'n gură, că dacă nu, i-o dau lu' domnu!"
 * * *
 Inceput de toamnă 1928.
 Ne înapoiam, un grup de prieteni, dela Rusciuc, unde plecasem într'o Duminică să ne scăldăm in Dunăre, spre a mai scăpa de zăpuseala capitalei. In lipsa obisnuitelor călătorii in străinătate, ne consolam cu o scurtă trecere a Dunărei pe malul bulgăresc.
 Eram membrii societătii academice de turism "România", constituită fără scop lucrativ, cu număr limitat de membri, trăind din substantiala contributie a fondatorilor, mai toti in posturi de vază in viata publică bucuresteană. Cei mai multi erau înalti magistrati, avocati, profesori universitari, oameni politici. Din multimea membrilor făceau parte între altii, Nicu Bădescu-Rosiori, presedinte de sectie la Curtea de Casatie, Vasile Bordeianu, presedinte la Curtea de Apel, Tulliu Daute, dela aceiasi Curte, Vintilă Dongoroz si Corodeanu, profesori la Facultatea de Drept, Hurmuz Aznavorian, avocat, profesor dr. Paulian, vestit neurolog, dr. Ion Topa, secretar general al Ministerului Sănătatii, Aurel Garoescu, secretar general al Ministerului de Jusiitie, Horia Oprescu, director financiar al Municipiului, Constantin Grigoriu, director al Creditului Ipotecar, Val Mugur, avocat al Creditului Industrial, prof. ing. Sava Goiu, ing. Savu Georgescu, Kurt Mott, fabricant de sampanie, colonel de Stat Major Iliută Dumitrescu, Valeriu Micu director general de fabrică texilă, Tilică Prisiceanu, subdirector in Casa Scoalelor si altii. Prin colecta membrilor si cu sprijinul autoritătilor izbutisem a obtine doua vagoane de cale ferată, pe care le transformasem in luxoase vagone de dormit, ce ne intovărăseau in excursiile europene.
 Asadar, într'o seară de Duminică, impreună cu Garoescu, Oprescu si Prisiceanu ne înapoiasem cu trenul dela Giurgiu, descinzând in gara Filaret. De acolo cu două trăsuri o pornisem la vale pe Calea Serban Vodă. Se înoptase si ne era sete, după ghiveciul pipărat si saramura de burtă de crap mâncată la Rusciuc.
 - "Bem un tulburel la cârciuma lui Zissu?"
 Intrebarea lui Prisiceanu nu avea nevoe de răspuns. Cârciuma lui Zissu, pe atunci unul dintre nenumăratele localuri de periferie bucuresteană, avea un public amestecat din soferi, birjari, dar si de lume aleasă, ce tocmai in acest amalgam venea să guste farmecul unei libertăti cenzurată in restaurantele elegante ale centrului. Zissu, priceput negustor macedonean, al cărui frate Lică studia medicina, lupta din răsputeri să schimbe infătisarea localului si sa-si selectioneze publicul. Pe lângă taraful lăutăresc, adusese pe un grec de origină, Alfred Pagoni, artist de reale resurse, ca să delecteze tocmai această clientelă mai exigentă. (Pe acest Pagoni l-am avut apoi colaborator la societatea cle Radio, unde fu ucis de bombele germane in 1944). Cânta de preferintă sansonete frantuzesti, desi marea sa specialitate era improvizatia. Pe rime date de public, care de care mai năzdrăvană, improviza cu uluitoore facilitate versuri si melodii. Insă adevăratul său mestesug era flueratul artistic, cu care atingea virtuozitatea. Spre exemplu "Hora Staccato" a lui Dinicu, fluerată de Pagoni, nu avea nimic de invidiat interpretării violonistice a lui Heifetz ori a trompetei lui Armstrong.
 Lângă masa noastră un tânăr elegant, blond si lat in spete, sorbea pahar după pahar in tovărăsia unei fete gratioase, intimidată oarecum de avântul crescendo al individului, care vociferând fără întrerupere, împiedica publicul să savureze măestria lui Pagoni. Se vedea cât de colo că se imbătase, dar nimeni nu se încumeta să protesteze, din pricina agresivitătii si staturii sale robuste.
 - "Cui nu-i place să poftească sa-mi ceară socoteală!"
 Tilică Prisiceanu, mititel de statură, dar întotdeauna curajos, se adresă politicos cetăteanului, rugându-l să inceteze de a mai tulbura auditia. Dar acesta, cu o simplă lovitură de brat il făcu să se clatine.
 Văzurăm atunci ridicându-se pe neasteptate dintr'un colt al cârciumei un tânăr sfrijit, figură stearsă, una din acele prezente ce oricând trece neobservată. Isi făcu loc printre multimea clientilor si prezentându-se la masa cetăteanului, fără a scoate un cuvânt si fără a calcula consecintele, îi trăzni un pumn in nas.
 Toful se petrecuse cu iuteala fulgerului. Stârnit de gestul necunoscutului, publicul terorizat o seară întreagă de insolentele individului, răbufni, năpusiindu-se asupră-i cu o ploaie de ghionti si picioare, stâlcindu-l. Doar interventia proprietarului si chelnerilor împiedică linsajul. Omul era de nerecunoscut. Nu avusese timp să se apere. Fata tumefiată, plină de sânge si cucue părea o arătare.
 Cu mare greutate Zissu izbuti să-l scoată afară in stradă, prin vitrina făcută tăndări. Oprind o birjă ce trecea pe stradă, îl îmbarcă laolaltă cu tânăra prietenă, care plângea cu hohote, trimitându-i acasă. Apoi se adresă publicului din local, scuzându-se:
 - "Iertati-mă de a nu fi intervenit să-l potolesc. E un vechi si distins client al nostru, doctorul Noica, coleg cu fratele meu. Se vede că si-a băut mintile, altfel nu se explică atitudinea sa."
 Astfel am aflat că cel ce ne terorizase o seara întreagă era doctorandul in medicină Noica, frate cu Dinu, celebrul filosof. După un an, o septicemie ucidea pe tânărul si valorosul doctor Noica, intern al spitalului Coltea, care de bucuria trecerii examenelor de anul cinci de medicină, se cherchelise intro seară de sfârsit de vară, terorizând clientela cârciumei din calea Serban Vodă.
 Revenind acolo după câteva săptămâni, am găsit localul ceva mai ingrijit, cu oarecari mici transformări ce îl făceau plăcut, atrăgător. Lângă pian un june frumusel, brun cu părul ondulat, tipică figură meridională, alterna cu Pagoni prezentarea programului. Se acompania cu banjoul, sprijinit pe genunchiul cocotat pe scaun si cânia cu voce stinsă, susurată, pentru întâia oara in Bucuresti, tangouri spaniole, nemtesti, franceze, valsuri engleze si foxtrotturi americane, toate in limba de origină. Interpreta cu finete si inteligentă melodiile la modă in străinătate.
 - "E contabil la Banca Crissoveloni", ne spuse Zissu. "L-am adus de probă, cu gândul de a-l angaja."
 - "Cum îl chiamă?"
 - "Jean Moscopol".2)
...Era perioada de beatitudine a lui "Adios Muchachos".
J. N. MANZATTI
Sursa:miscarea.net

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu