Satul de la marginea lumii
de Tudose Dragos
Pe drum m-am mai liniştit şi-mi era aproape ruşine de modul în care mă exteriorizasem, cu atât mai mult cu cât ceea ce văzusem nu avea absolut nici o legătură cu mine. Moş Gheorghe nu a adus vorba despre asta, nu mi-a cerut nici un fel de explicaţie, iar eu i-am mulţumit în gând pentru asta. Călca apăsat, lângă mine. Părea îngândurat, n-am vrut să-l întreb la ce se gândea. În definitiv, eram aici un musafir, un străin şi trebuia să mă comport ca atare.
Mă oprisem în satul acesta în urmă cu … Iată că se împlinesc trei luni de când mă oprisem aici. Totul începuse acum un an când, într-una din deplasările mele, văzusem desprinzându-se din drumul principal un drumeag de ţară. Era un drum ce părea nefolosit, aproape total înghiţit de buruieni. Nu ştiu ce m-a atras la drumul acesta şi nici cum de l-am remarcat dintre sutele de drumuri pe care le vedeam. Ştiu doar că am întrebat pe toată lumea de el şi că nimeni nu ştia să-mi spună nimic. Cei mai mulţi nici nu ştiau de existenţa lui, nu-l observaseră. Şi, în starea în care era, nici nu e de mirare. Apoi, descurajat de lipsa informaţiilor, am renunţat la cercetările mele. În schimb, undeva, într-un cotlon al memoriei mele, el, drumul, rămăsese ascuns. Mă gândeam uneori la el şi mi-l închipuiam un drum care nu ducea nicăieri. Mă gândeam la el şi-l asociam cu senzaţia pe care o ai atunci când mergi pe autostradă, mai ales noaptea şi accelerezi mereu şi ai senzaţia că nu mai există nimic. Doar tu şi drumul, lumina farurilor ce se scurge pe asfalt. E o senzaţie de ieşire din timp, ai senzaţia că făşia de asfalt se ridică şi că pluteşte deasupra pământului şi tu odată cu ea. Pare că ieşi din timp şi, de fiecare dată, momentul în care trebuie să frânezi şi să te întorci în realitate este dureros, aproape fizic. Cam la fel mă gândeam la drumul acesta necunoscut, ca la o ieşire, o poartă care nu ducea nicăieri. Avem nevoie, uneori, de un refugiu şi, atunci când părea că problemele mă copleşesc şi nu mai găsesc o ieşire, îmi ziceam că, în definitiv, aş putea să las totul baltă şi să plec, să pornesc pe drumeagul acela şi, la capătul lui …
Apoi, lucrurile chiar s-au întâmplat. Nici nu vreau să-mi mai amintesc. Important e că o mulţime de necazuri s-au abătut dintr-o dată asupra mea. Moartea copilului, concedierea, disperarea. Mă gândeam tot mai des la sinucidere. Asta până într-o seară când mi-am adus aminte de drum. Am lăsat totul şi, fără să spun nimic, fără să las nici un bilet, nici o explicaţie, am plecat. Da, senzaţia era aceeaşi, de ieşire din timp şi chiar şi durerea aceea, aproape fizică, atunci când, la capătul drumului a trebuit să frânez şi să intru în satul acesta extraordinar. Nu exagerez câtuși de puţin, chiar e un sat extraordinar. Am găsit aici o frumuseţe primordială, o frumuseţe a lucrurilor de la începutul lumii. Până şi oamenii păreau desprinşi dintr-o carte de poveşti sau dintr-un muzeu vechi. Venisem aici doar din speranţa, destul de absurdă de altfel, că, satisfăcându-mi curiozitatea şi aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu ştia nimic, voi reuşi să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile, sau, cel puţin, voi găsi o cale să-mi iau viaţa de la început şi iată, au trecut aproape trei luni de când am intrat pentru prima dată în satul acesta şi încă nu mă pot hotărî să plec.
-Hai să intrăm în casă, să bem o ţuică, mă trezi din gândurile mele Moş Gheorghe.
Apoi, după ce am intrat, Moş Gheorghe a scos de undeva o damigeană pe care a târât-o până la masă. A scos dopul şi a lăsat să cadă înăuntrul ei un sticluţă, din cea pentru medicamente, legată cu o sfoară lungă. Trăgând de sfoară a scos sticluţa şi mi-a întins-o.
-Na, gustă!
Am răsturnat dintr-o dată lichidul acela gălbui şi ochii mi s-au umplut de lacrimi. Mi se părea că am înăuntru o flacără mare ce aluneca pe gât în jos. Am tuşit şi mi-am aprins o ţigară ca să-mi ascund stânjeneala. Apoi, o vreme, am băut pe rând, în tăcere. Mult mai târziu, când afară a început să se întunece, Moş Gheorghe mi-a cerut o ţigară. Eu i-am întins pachetul şi am vrut să-mi cer scuze că nu-l servisem de la început, numai că el îmi întinsese deja ciocănelul plin ochi de ţuică. L-am răsturnat pe gât şi l-am privit pe bătrân cum îşi alege tacticos o ţigară, o bate uşurel cu unghia degetului mare, îşi trece limba de-a lungul ţigării. Apoi o aprinde şi trage cu sete primul fum. Răstoarnă şi el pe gât un nou ciocănel de ţuică şi, fără de veste, începu să vorbească. Şi, cu toate că numai eu mai eram în cameră, în tot timpul cât el a povestit, eu nu am avut sentimentul că-mi vorbeşte mie, iar faptul că am intervenit uneori se explică prin aceea că mă simţeam în plus, aproape un musafir nepoftit.
-Ei, aia a fost casa lui Marin Nebunul. A fost casă frumoasă, de om gospodar, la locul lui. Că numai mai încoace i-a spus lumea Marin Nebunul, da până atunci nu. Că era om însurat, la locul lui, avea şi doi copii şi avea şi ceva pământ. Ce mai tura-vura, era un om ca toţi oamenii. Un singur defect avea, dacă acesta poate fi numit defect, adică era cam retras. Nu că ar fi fost el altfel decât ăilalţi. Nu. Venea la cârciumă ca noi toţi, bea tot cam cât noi şi nici de vorbit nu se putea spune că vorbeşte prea puţin. Atâta doar că din ce vorbea el nu puteai să alegi mai nimic, că el vorbea doar aşa, ca să nu se supere careva că de ce stă el aşa ca mutu’ şi nu deschide şi el gura ca oamenii la cârciumă. Numai că, vezi mata, aşa, din senin, l-au apucat pandaliile. Vezi, pe vremea aia era aici, la noi în sat, o femeie de-o chema Margareta, de-i zicea lumea Reta, Reta Nebuna, că de aici i s-a tras şi lui porecla cu care s-a dus în mormânt. Dumnezeu să-l ierte. Cum îţi spuneam, Margareta era nebuna satului. Acum eu nu am de unde să ştiu dacă ea aşa se născuse, sau dacă abia mai târziu se tulburase ea la cap şi nu am de unde să ştiu asta, fiindcă eu toate câte ţi le zic le ştiu de la tata, iar el le ştia de la bunicul, şi el de la străbunicul meu care trebuie să fi avut, pe vremea când se întâmplau toate astea, vreo şaizeci de ani. Margareta bătea toată ziua uliţele satului şi cerşea de mâncare. Mai şi muncea uneori cu ziua, da nu prea mult, că n-o ţinea neam pământul într-un loc. Ei îi plăcea să umble, iar când o prindea oboseala, se trântea pe jos, acolo unde era şi acolo adormea. Nu avea casă, nu avea nimic, decât hainele de pe ea. În rest, ce să zic, nu era o nebună d-aia care să facă urât, nu, era doar cu mintea dusă şi habar nu avea pe ce lume e. Iar de vorbit nu vorbea deloc, cred că era mută. Eu aşa zic. Mai trebuie să-ţi zic despre ea că, ori de câte ori o prindea unul d-acesta de i se făcuse de muiere, o trântea la pământ şi o călărea acolo-şa, unde erau, pe mirişte sau în vreun şanţ de pe marginea drumului, iar ea nu zicea nimic, nu părea nici bucuroasă dar nici supărată de ce se întâmplase cu ea. Poate se obişnuise cu lucrul acesta şi d-aia nu se împotrivea, sau poate, cum era cu mintea dusă, poate nici nu înţelegea ce fac ăia cu ea. Sau poate, cine ştie, nebuna se gândea că asta e menirea ei, adică să bucure bărbaţii ce nu au altă muiere, cine ştie. Că după ce se ridica omul de pe ea,îşi scutura fusta şi mergea mai departe, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu, nu era nici o ruşine să te culci cu Margareta, aproape toţi bărbaţii din sat o făcuseră măcar o dată. Doar acesta, Marin, parcă înnebunise şi el, parcă se luase boala de la ea. Se ţinea toată ziua după nebună, uitase de casă, de copii, de toate. Venea nevasta după el şi-l ruga cu cerul şi cu pământul să se întoarcă, dar el nu şi nu, parcă nici nu înţelegea ce vrea femeia aia de la el, parcă nu ar fi fost nevasta lui. Ţigări mai ai?
Am tresărit. Mă lăsasem prins de povestea lui Moş Gheorghe, iar pauza asta destul de brutală parcă mă lovise în moalele capului. I-am răspuns cu greu.
-Da, Moş Gheorghe, mai am un pachet afar’ de ăsta.
-Să nu te superi, ştii de ce te întreb? Că eu când mă apuc de fumat, fumez nu mă joc. Fumez până simt că nu mai pot să respir. Dup-aia, un an întreg nu mai pun ţigară în gură. Da să nu-ţi pară rău de ţigările de mi le dai, că nu-i bine să iei de la omul care nu-ţi dă cu plăcere.
Alese o ţigară şi o aprinse.
-Oamenii începuseră să râdă de el că s-a scrântit Marin, umblă toată ziua după Reta ca un mânz, da el nu le răspundea nimic şi nu se supăra. Alţii încercau să-l tragă de limbă, să înţeleagă, vezi bine, ce se întâmplase cu el, da de aflat n-a reuşit niciunul să afle nimic. Iar femeile mai ales, când îl vedeau trecând pe uliţă în urma nebunei, încercau să-l convingă să se întoarcă la nevastă şi la copii, da el nimic. Nu-l puteai întoarce de la ale lui. Cred că doar străbunicul acesta al meu, parcă-ţi mai zisei de el, numai el se purta cu Marin ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îl saluta când în vedea pe stradă, îl întreba ce mai face şi când mai trece şi el, ca omul, pe la cârciumă. Nu ştiu de ce făcea asta străbunicul acesta al meu, da eu cred că pentru că nu putea pricepe neam ce e în capul nebunului şi asta-l făcea să-l îndrăgească un pic pe Marin. Că vezi, şi eu tot aşa sunt, când nu înţeleg ceva, mă frământ,, mă zvârcolesc şi nu mai dorm noaptea, iar lucrul acela la care mă gândesc, dacă stau mereu cu el în minte, începe să-mi fie drag şi, până-i găsesc explicaţie, aproape e ca şi copilul meu. Poate că asta să se fi întâmplat şi cu străbunicul meu, nu ştiu. Da lucrurile ar fi putut fi şi altfel decât o să-ţi povestesc eu acum, poate că treptat oamenii s-ar fi obişnuit cu nebunia lui marin aşa cum se obişnuiseră cu nebunia Retei, numai că, în vara aia, s-a mai întâmplat ceva. Adică Reta a rămas grea. E adevărat că lumea zicea că nu e prima dată, că adică nebuna mai avea din când în când obiceiul să plece din sat şi să stea plecată câteva luni, iar lumea zicea că s-a dus să fete pe undeva şi poate că-şi şi omora copilul ce-i ieşise din pântece, că se întorcea mereu foarte tristă, aşa cum nu era dup-aia tot anul.
Acum poate că Marin n-o lăsase să plece şi uite-i că se plimbau peste tot, arătându-le la toţi burta ei mare. Atunci a spus prima oară Marin că are s-o ia de nevastă pe Reta. Mulţi au râs atunci, dar Marin se încrunta la ei şi zicea că las’ că o să vadă ei, că aşa o să facă, o să se însoare cu Reta, ca şi când de asta nu mai puteau ăia, că se însoară nebunii între ei. Alţii au încercat să-i spună că nu are cum să se însoare iar, că el e deja însurat, are familie şi copii, dar cu nebunul nu te puteai înţelege. El o ţinea numai pe-a lui. Iar Reta era atunci în luna a opta. Trecuse vara, începuse să se lase frigul, iar ei dormeau pe unde apucau, prin nişte căpiţe de fân de la marginea satului. Şi uite că într-o noapte se porni o furtună grozavă, cu ploaie şi tunete cum nu mai fusese demult, că se întunecase cerul deşi era abia trecut de miezul zilei. Pe la ora cinci era noapte de-a binelea şi, cum stătea străbunicul meu în casă, aşa cum stăm noi acum, numai ce aude pe cineva bătându-i la uşă. Se duce, deschide şi, ce să vezi. Marin şi cu Reta Nebuna. I se făcuse rău ăsteia şi Marin se gândise că s-ar putea să-i fi venit ăsteia sorocul şi s-o apuce durerile naşterii. Şi chiar aşa era. Da de ce veniseră ei tocmai aici, la străbunicul acesta al meu, n-aş putea să-ţi spun. Poate simţise că acela nu e contra lui, cine ştie? Oricum, ce s-o mai lungesc, în noaptea aia Reta a născut un băiat, chiar aici, în camera asta unde stăm noi.
Apoi Moş Gheorghe se opri dintr-o dată. I se păruse că mă uitam prea atent la dezordinea din jur, dar eu le priveam pe toate cu teamă, dar şi cu respect, căci, uite, camera în care stăteam noi era o bucăţică din istoria satului acesta în care eu eram doar un intrus.
-Te uiţi la dezordine, ăăă? Păi ce vrei? Nu se simte mână de muiere, aşa-i? Păi cum să se simtă, că noi, ăştia din neamul nostru, n-am fost însuraţi niciodată. Da să nu crezi că aşa ne-ar fi obligat pe noi cineva. Nici gând. Da’ eu cred că de unde noi trăim numai până la zece ani cu mama noastră, iar apoi numai cu tatăl, ne obişnuim aşa, nu mai putem altfel, adică aşa cum e restul lumii. Şi doar când simte fiecare că i-a venit vremea, se duce şi-şi caută o femeie din sat, aproape toate până-n optșpe ani şi-i toarnă un copil. He, he. Văd că nu mă crezi. Ei, uite, băiatul meu l-a făcut una ochioasă tare, de şade două case mai la deal de al lu’ chioru Lixandrinii, pe partea cu dispensarul. Una Florica, aşa o cheamă. Băiatul are nouă ani acum şi la anul, când o face zece, îl iau la mine, să crească aici, să se înveţe cu viaţa.
Mă privea zâmbind, foarte mândru de el. Apucă apoi sticluţa plină ochi de ţuică şi o duse la buze, dar mişcarea i se frânse brusc, la mijlocul ei. Rămase câteva secunde nemişcat, privind în gol. Apoi aruncă lichidul pe gât, îmi întinse sticluţa , iar el îşi alese o altă ţigară.
Uite, uitai să-ţi zic un lucru. Că adică Marin ăsta, când încă mai era întreg la minte, avea el o dambla a lui, ca fiecare, deh. Îi era frică de hoţi. Vezi, de unde el fusese copil sărac, că nu-i lăsaseră ai lui nimic, acu’, când avea de toate, îi era frică să nu-l calce hoţii să-i ia tot avutul. Asta chit că la noi nu sunt hoţi, el tot se temea. Ce vrei, avea şi el chirimentul lui, punea lacăte şi zăvoare peste tot, că până şi la odaia unde dormea, aia de la drum, avea două lacăte grele. Unii ziceau că şi la privată ar fi pus lacăte, ca şi când ce dracu’ ar fi avut hoţii de furat de acolo. Iar acum, se molipsise şi nevastă-sa de la el şi se încuia în casă, ea singură şi cu copiii de-i avea cu Marin. Ei, într-o noapte, cam la o săptămână după ce născuse Reta, aşa, dintr-o dată, se aud ţipete şi urlete de se trezeşte tot satul Luase foc casa lui Marin Nebunul şi, cum odaia în care dormea femeia lui şi copiii era încuiată, ăştia nu au mai putut să iasă de acolo şi au ars de vii, să le fie țărâna uşoară. S-au dus oamenii şi au stins focul, da era prea târziu, ăia muriseră deja, arseseră de vii în casă. Atunci parcă s-a întunecat mintea oamenilor,că apucase unul să zică, nu ştiu care, că Marin ar fi pus foc la casă, ca să scape de nevastă şi să se însoare cu Reta, şi toţi au zis că aşa e, adică toţi au fost atunci precişi că Marin pusese focul şi au plecat turbaţi să-l caute. L-au căutat până a doua zi, spre prânz, fără să-l găsească şi, obosiţi cum erau, se adunaseră toţi în curtea lui Marin, lângă ce mai rămăsese din casa ăstuia. Vezi, că lor nu le venea neam să se ducă acasă. Că la turbarea de până atunci se adăugase şi oboseala care le întunecase şi mai rău minţile, că ei, pentru oboseala asta, tot pe el, pe Marin, îl făceau vinovat. Din cauza lui alergaseră ei ca bezmeticii până acum. Şi eu cred că, dacă l-ar fi găsit mai înainte, poate că nu s-ar fi întâmplat grozăvia. Poate că oamenii l-ar fi bătut bine, dar cred că l-ar fi lăsat apoi în plata Domnului şi-ar fi uitat de el. dar aşa… Şi când, ce să vezi…pe la prânz apare şi Marin cu nebuna lui şi cu plodul care acum împlinea o săptămână şi guicea ca din gură de şarpe. Mergeau agale, ca la plimbare, iar Marin privea din când în când la băiatul lui, îl privea cum se leagănă în braţele Retei. Oamenii, când i-au văzut, parcă a intrat dracu în ei şi nu mai erau tot ăia dinainte. S-or fi gândit, cine ştie, că ăsta vine să se mute în casa cea arsă, acum că şi-a omorât femeia şi copiii. Oricum, fără să scoată o vorbă, s-au năpustit toţi asupra ăstora, i-au călcat în picioare, i-au lovit cu ce a apucat fiecare, i-au tăvălit în țărână. Copilul a murit primul când i-a strivit unul capul cu un bolovan. Reta a sărit atunci, a apucat copilul şi a dat să fugă cu el, da’ i-a ieşit cineva în faţă cu o furcă. Şi nebuna, exact cum îţi spun, s-a aruncat singură în furcă şi aşa a murit. Marin a fost ultimul şi parcă turbase şi el. Muşca, lovea şi se tăvălea pe jos, dar oamenii erau prea mulţi şi l-au răpus până la urmă. Dar şi după ce ăştia muriseră de mult, oamenii încă îi mai loveau şi-şi descărcau furia ce se strânsese în ei şi numai când unul a fost lovit din greşeală de un bolovan şi a căzut pe jos, numai atunci s-au oprit. Erau obosiţi, curgea sudoarea de pe ei de parcă acum ar fi ieşit din apă şi erau puţin miraţi de hoiturile ăstora trei care zăceau pe jos, de parcă n-ar fi ştiut ce s-a întâmplat, de parcă nu ei i-ar fi omorât. Iar străbunicul acesta al meu era acolo şi văzuse totul. E adevărat că el nu participase la turbarea ălorlalţi, da nici nu încercase în vreun fel să-i oprească. Privise ca prostit totul şi multă vreme după aceea s-a perpelit, că adică ar fi putut măcar să strige ceva la ei, să le spună că s-ar fi putut să fie şi altfel, că nu avea nimeni de unde să fie precis că Marin pusese foc la casă. Ar fi putut şi altul să pună foc, sau putea să se fi aprins casa de la altceva, de la o sobă, de exemplu, iar el ar fi trebuit să le spună asta oamenilor, dar el tăcuse.
Apoi oamenii i-au luat şi i-au îngropat pe toţi în aceeaşi zi. Pe el l-au îngropat cu nevastă-sa şi cu ăia doi copii ai lor (puseseră un pic de cenuşă şi nişte oase în sicriu şi-au zis că asta-i nevastă-sa, iar doi pumni mici de cenuşă pentru copii), iar pe Reta Nebuna, undeva, la marginea cimitirului, împreună cu plodul ei care făcuse o săptămână. Dar vezi, toate trec şi tot aşa, lumea nu s-a surpat după fapta asta. Oamenii au uitat imediat totul şi cred că, încă de a doua zi, nu se mai gândea nimeni la asta, afară poate doar de străbunicul meu. Eu însă cred că nu uitaseră chiar de tot, că un omor nu poate fi uitat chiar aşa, cât ai bate din palme. Poate doar că oamenii nu mai voiau să se gândească, voiau să uite totul, dar undeva, în sufletul lor, ştiau şi-şi aminteau mereu. Că altfel ar fi dărâmat ruinele casei lui Marin Nebunul şi n-ar fi privit cu toţii în pământ când treceau prin dreptul lor. Oricum, despre Marin nu s-a mai vorbit multă vreme de atunci. Străbunicul acesta al meu a murit la vreo cinşpe ani dup-aia. A, da, chiar în anul în care a fost omorât Marin, băiatul străbunicului meu, adică tata lui tata, de-i zicea lumea Ion a lu’ Tarbă, că Tarbă îi zicea lui tac-su, a împlinit zece ani şi l-a luat ăl bătrân de la mă-sa şi l-a adus să stea cu el, adică aici, în casa asta.
Se făcuse noapte de mult, probabil trecuse de miezul nopţii. Camera se umpluse de fum şi de miros de ţuică. Moş Gheorghe tăcea de mult, privind în gol, iar eu am avut impresia că povestea s-a terminat şi tocmai voiam să mă ridic, să-i mulţumesc pentru tot şi să plec în camera mea să mă culc. Dar el parcă uitase de mine,parcă nici nu mai eram acolo, lângă el, sau poate că nici nu se gândise vreo clipă până atunci că n-ar fi singur în cameră. Îşi imaginase poate că e doar el şi bea ţuică cu cine ştie ce umbră a cine ştie cui, iar faptul că începu din nou să vorbească, mă făcu să tresar.
-Eeeee, vremea a trecut, lucrurile s-au uitat. Uite, Ion a luţ Tarbă împlinise acu vreo cincizeci de ani şi avea şi el un băiat de vreo şase, şapte ani, adică tata. Mai avea el, e adevărat, şi trei fete, da ăstea nu intră la socoteală, că în neamul nostru numai bărbaţii contează. În fine, nu despre asta vreau eu să-ţi vorbesc. În rest satul era ca acum, doar că mai muriseră unii, se mai născuseră alţii… ce mai, toate erau neschimbate, până când, într-o zi, s-a întors. Da, a apărut aşa dintr-o dată, din senin, cum mă vezi şi cum te văd. Era el, în carne şi oase şi nu îmbătrânise neam deşi trecuseră mai bine de patruzeci de ani. Cum? A, cine a apărut? Păi nu-ţi spusei? Marin Nebunul, cine? Mortul. Mergea prin sat şi lumea se crucea când îl vedea. Unul chiar s-a dus şi l-a atins, să vadă de nu visează. Şi nu visa, zău. Era Marin Nebunul, acela de-l omorâseră oamenii cu o grămadă de vreme în urmă. He, he. Mai fusese un caz d-acesta la noi, cu unul de-l chema Ion Sâmbătă, de i-a zis mai târziu lumea Mortu. Că acesta, când voia, murea ca la comandă şi puteai să juri că e mort şi odată îl vedeai că se ridică şi începe să rânjească la tine. Al dracu om şi acesta. Nu ştiu precis când a aflat el că poate să moară la comandă şi să se trezească la loc şi să râdă de sperietura oamenilor. Da prima dată a murit la vreo doi ani după ce s-a însurat. Că într-o dimineaţă, când s-a trezit nevastă-sa, l-a găsit pe ăsta rece şi înţepenit lângă ea. A început săraca să ţipe, să-şi smulgă părul din cap şi să se tăvălească pe jos că rămăsese văduvă de tânără. Dup-aia au venit oamenii, iar femeile l-au dezbrăcat pe Ion Sâmbătă şi s-au apucat să-l spele, după obicei. Mortul trebuie să arate frumos când îl bagi în mormânt: ras, tuns şi frezat. Ei, cum îl spălau ele, odată deschide ochii mortul şi începe să rânjească. Femeile s-au speriat şi au fugit. A fugit şi nevastă-sa atunci. Da ea s-a întors mai pe seară, cu preotul şi au tămâiat peste tot, a citi părintele din Scriptură, da’ Ion stătea doar în vârful patului şi rânjea la ei. De atunci numai din asta a trăit Ion Sâmbătă. Că pentru un leu îţi murea cinci minute, iar pentru o sută, putea să-ţi moară şi o zi întreagă. Adică-ţi făcea o oarecare reducere, că vezi, şi el câștiga când îl puneai să moară mai mult, că făcea economie la mâncare, cum zicea el. Veneau mulţi oameni care plăteau să-l vadă pe acesta cum moare şi se trezeşte dup-aia. Nu ştiu să-ţi spun cât a ţinut-o aşa ion Sâmbătă când pe lumea asta când pe ailaltă, da, tot aşa, într-o dimineaţă, îl găseşte nevastă-sa mort acolo-şa, în pat, lângă ea. Da’ vezi, că acu’ nu s-a mai speriat, se obişnuise şi ea şi s-o fi gândit că a plătit cineva mai mult. L-a lăsat pe Ion şi ea a plecat la treburi, iar când s-a întors l-a găsit pe acesta tot aşa, rece şi mort. Aşa a trecut o săptămână, până a început ăla să miroasă a hoit şi a înţeles şi nevastă-sa că de data asta Ion murise cu adevărat. A început săraca să ţipe, daţ acu oamenii au venit mai greu, iar femeile nici n-au vrut să audă să-l spele. Se temeau să nu le păcălească iar ion. Abia când au văzut cum miroase ăla, abia atunci şi-au dat şi ele seama că acum chiar era mort. I-au făcut pomană, l-u bocit şi tot în ziua aia l-au îngropat, că se-mpuţise aerul, deh. Şi, ce să vezi. La vreo doi ani, a murit şi nevastă-sa şi s-au gândit oamenii s-o îngroape lângă omul ei, lângă Ion. Când au deschis însă sicriul, ce să vezi. Mortul nu putrezise şi avea ochii deschişi şi rânjetul acela al lui pe faţă. Iar palma o ţinea cu arătătorul lipit de tâmplă de parcă era un pistol şi ar fi avut de gând să-şi tragă un glonț în cap. S-au speriat oamenii şi au astupat mormântul la loc şi, din grabă, au uitat să mai pună capacul la sicriu. Au găsit capacul mai târziu, când au îngropat-o pe nevastă-sa undeva, la marginea dinspre deal a cimitirului. Doar că acesta era alt caz, pe când Marin Nebunul, dacă se întorsese el din moarte, atunci numai ca să se răzbune se întorsese. Oamenii se temeau şi d-aia se purtau frumos cu el şi niciunul nu i-a dat de înţeles ce era în sufletul lor. Iar el zicea că-l cheamă altfel, că adică n-ar fi Marin Nebunul şi că a venit de la oraş să se odihnească câteva zile la noi. De primit, nici atât, nimeni nu a vrut să-l primească , că toţi se temeau de el. Numai Ion a lu Tarbă, acesta de-ţi zisei că mi-a fost bunic, acesta i-a dat camera de alături, iar eu cred că a făcut-o mai mult ca să se convingă el dacă acesta era chiar mortul sau nu, că altfel şi el se temea, da’ ce să-i faci, aşa suntem noi, ăştia din neamul nostru, curiozitatea e mai tare decât frica. Da’ de aflat n-a aflat mare lucru, că Marin acesta de se întorsese din morţi nu prea stătea pe acasă ci bătea toată ziua uliţele satului în sus şi-n jos şi se-ntorcea taman seara, iar de vorbit… nu-şi pierduse năravul lui că de vorbit, cum îţi zisei, vorbea tot ca ăilalți oameni, numai că nu te prea alegeai cu nimica din vorbele lui. Ion a lu’ Tarbă nu-l trăgea de limbă că îi era şi lui frică să nu se supere mortul. Cum îţi zisei, acesta zicea că a venit de la oraş ca să se odihnească câteva zile la noi în sat şi a stat trei luni încheiate şi poate ar mai fi stat… Da’ satul fierbea de când a apărut el pe uliţă. Iar într-o seară, când a murit vaca lu’ Spoială, tac-su lu’ ăla de e morar, oamenii au înţeles că n-o să fie de glumă cu Marin care se întorsese din mormânt. Că întâi murise vaca cu viţelul în burtă, apoi a murit calul lu’ Apăvăloaie şi au murit oile lu’ Curdemierlă şi a otrăvit cineva câinele lu’ Atanasiu şi a căzut din pod Alde Ofiţerul şi şi-a rupt vreo trei coste şi s-a îmbolnăvit porcul lu’ Trifon a lu’ Cizmaru şi … He, he. Asta a fost o întâmplare de pomină, da oamenii n-au râs că nu le ardea lor de râs. Da’ eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit de la tata întâmplarea asta cu porcul lui Trifon a lu’ Cizmaru. Tata m-a lăsat să râd şi dup-aia odată mi-a ars o palmă că până seara n-am mai văzut bine cu ochii. Vedeam aşa, ca prin ceaţă, de parcă-mi intrase ceva în ochi şi-mi lăcrimau mereu. Se-mbolnăvise porcul lu’ Trifon şi nu ştiau neam ce are. Nu mai mânca, stătea toată ziua lungit şi-i curgeau balele din gură. N-a avut Trifon ce-i face şi l-a chemat pe Moroacă să-l taie. Moroacă era un ţigan pripăşit pe la noi şi care era meşter tare în tăiat de porci. Îi tăia de nu mai avea bietul porc timp nici să guice. Moroacă a venit, a văzut porcul şi a zis că nu mai e altă doctorie pentru el decât lamă ascuţită de custure. Aşa a şi făcut. Şi-a scos custurea, a ascuţit-o de o piatră, a prins porcul între picioare şi se pregătea să-i bage cuţitul în beregată, să-i atingă inima, să se scurgă viaţa din el. Numai că vezi, Trifon avea un câine mare şi negru, de-l ţinea mai tot timpul legat, că sărea gardul şi se repezea la lume, da’ vezi că acum dulăul rupsese lanţul şi venise pe la spate. Aşa că tocmai când Moroacă se pregătea să bage custurea în inima porcului, na că a sărit şi câinele şi l-a apucat de turul pantalonilor. Ăstuia i-a alunecat cuţitul şi şi-a tăiat trei deşte, că d-aia i-au spus copiii, mai încolo, Moroacă-Treideşte. Apoi, Moroacă ăsta săracu a fugit prin toată curtea cu dulăul agăţat de fundul lui, că al dracu câine, nu voia să-i de drumu neam. Eu am râs până mi-au dat lacrimile când am auzit povestea asta şi grozavă palmă am luat dup-aia, parc-o mai simt şi acum. Avea mână grea ăl bătrân. În fine, ce să-ţi mai spun, oamenii au înţeles din toate astea că Marin Întorsuldinmormînt e de vină, căpătase adică puteri diavoleşti, iar acum venise să răzbune sângele lui şi al Retei. De frică, ultima speranţă şi-ai pus-o oamenii în vrăjitoare care era, pe atunci, una Veturia. Nu-i zic babă, că pe vremea aia nu era babă deloc şi ieşiseră chiar şi nişte poveşti pe seama ei, că ar şti nişte plante din care face o fiertură cu care se unge pe tot corpul şi d-aia rămâne mereu tânără. Eu n-am mai apucat-o că a fugit, cu vreo câțiva ani înainte să mă nasc eu, cu unul de-i zicea Tete, că era bolând la cap, da’ mare şi frumos ca un bou. A fugit cu ăsta în lume şi nu s-au mai întors. În fine, ce să-ţi mai spun, şi până atunci venea lumea la Veturia, ba pentru o dezlegare de blestem, ba pentru o legare de cununii, ba cine mai ştie pentru ce, da’ acu’ se făcuse coadă la poarta ei. Nu mai prididea săraca cu dezlegările şi cu afuriseniile ce le arunca asupra mortului ce se întorsese în sat. Numai că nici farmecele ei nu au avut nici un efect, poate de unde diavolul îi dăduse mortului puteri mai mari decât putea trezi Veturia, nu ştiu. Ba, aproape c-a fost mai rău, că s-a lăsat o secetă mare, au secat fântânile, iar la alea de au mai rămas, li s-a stricat apa, de nu mai era bună de băut. Iar animalele, dacă nu mureau de blestemele mortului, apoi mureau de sete. Se vedea de la o poştă că lucrurile nu mai puteau continua aşa, că satul era ca o bubă mare care se tot umflă şi se tot umflă şi era de ajuns un lucru cât de mic ca să dezlănţuie totul. Ei, dac-a văzut Ion a lu Tarbă aşa, şi-a luat inima-n dinţi într-o seară şi a stat şi l-a aşteptat pe prispă pe Marin până a venit acela. Apoi l-a luat în casă şi s-au aşezat colea, cam aşa cum stăm noi acum şi s-au apucat să bea ţuică ca şi noi. Ion a lu’ Tarbă i-a spus ce crede lumea, că adică acela ar fi Marin Întorsuldinmormînt şi că ar fi venit să răzbune nişte treburi mai vechi ce le-a avut el de împărţit cu sătenii. Lui nu i-a spus, aşa cum îţi spun eu acum, toată povestea de-a fir-a păr şi asta pentru că nici nu avea timp de povestit şi nici nu voia să-l supere pe mort. I-a mai spus apoi că oamenii cred că din cauza lui le mor vitele şi seacă fântânile şi se îmbolnăvesc copiii. Marin l-a lăsat să termine şi doar când s-a oprit ăl bătrân a început şi el să vorbească. De fapt, întâi a scos nişte fotografii.
Într-una era cică nevastă-sa, aia de la oraş, în alta era chipurile fetiţa lui. Apoi a întrebat câți mai trăiesc din ăia de l-au apucat pe Marin Nebunul. Moşul meu a stat şi s-a gândit. Nu mai erau decât doi. Unul paralizat la pat, iar celălalt cam damblagiu şi el. În putere mai era şi acum, că bătea toată ziua uliţele satului, da’ nu-l prea mai ajuta mintea, că se pişa pe el de puţea de la un kilometru şi vorbea singur şi-l alergau copiii şi-l loveau cu pietre şi-l strigau Moşu Pişăciosu şi de multe ori uita unde e casa lui şi bănănăia prin sat până dimineaţa până se găsea cine milostiv să-l ducă acasă. A mai întrebat Marin de nevasta lui Marin celălalt, ăla de-l omorâseră oamenii. Moşul meu i-a spus, aşa cum auzise şi el, că era o femeie tânără şi tare frumoasă, cam aşa pe la optșpe, nouăşpe ani, că se măritase devreme cu Marin. Şi cică avea nişte ochi albaştri şi nişte cozi galbene şi un mijlocel… Moşul meu o fi şi oftat atunci, că ăstora din neamul nostru ne cam plac muierile, da’, cum ţi-am spus, dintre plozi numai de primul băiat ne pasă, ăilalţi…
Păi vezi, a spus atunci Marin, da’ bunicul meu nu vedea ce era de văzut, păi vezi, atunci de unde aţi ştiut voi că eu sunt ăla? Că doar nu m-or fi recunoscut ăia doi boşorogi de care spuseşi. Moşul meu n-a ştiut ce să zică, aşa că a continuat tot ăla. A zis că uite ce crede el, că s-ar putea ca toate să fie cu totul altfel. Adică străbunicul acela al meu să fie de vină pentru toate. Nevasta asta a lui Marin fusese frumoasă tare şi, aşa cum spusese bunul meu înainte, nouă ne cam plăceau muierile tinere şi frumoase. Se poate ca străbunicului meu să-i fi căzut asta cu tronc, mai ales că rămăsese singură, că Marin plecase după Reta şi, cine ştie, s-o fi dat la ea, aia n-o fi vrut… Apoi, ori că tocmai el a pus focul, ca să se răzbune că nu-l vrusese aia la pat, ori că a luat foc casa de la altceva, oricum, el s-a grăbit să dea vina pe Marin ca să scape el şi să nu se afle. Şi poate că tocmai bunicul meu a răspândit acum vestea că Marin se întorsese din mormânt aşa, ca să înspăimânte lumea. Moşul meu rămăsese cu gura căscată şi-l asculta p-ăla, da’ el nu terminase. Zicea că încă ar mai fi putut să fie şi altfel. Că la noi în sat nu vine niciodată nimeni. Uite, de când a venit el se împlinesc trei luni şi de atunci nimeni nu a mai intrat în sat. Apoi a întrebat şi el oamenii, iar ăştia i-au zis că, de când sunt ei, n-au apucat să vadă, afară de el, pe altcineva străin venind la ei în sat, că doar nici ei nu pleacă nicăieri şi asta fiindcă nu au nevoie. Aşa că atunci când a intrat el în sat, s-o fi găsit vreun nebun care să spună că uite, s-a întors Marin Nebunul şi tot satul s-a luat după acela. Apoi s-a apucat să spună că încă ar mai fi putut să fie şi altfel. Adică toţi ăia din sat să fie, de fapt, morţi, că d-aia nu intră şi nu iese nimeni din sat. Că nu se cunoaşte decât de Veturia cu Tete al ei care să fi fugit de aici şi nici de ăştia nu se mai ştie nimic. Iar acum, când apăruse el, care era viu, vezi bine, deci altfel decât ei, se gândiseră ei că invers, adică el e mort şi ei vii. Că adică ei sunt morţi şi nu ştiu. Ei au impresia că mai trăiesc şi acum, dar sunt morţi, de fapt. Când a auzit moşul meu şi snoava asta, s-a pus pe un râs, că auzi la acesta, adică el, Ion a lu’ Tarbă e mort de fapt şi el habar nu are de asta, a râs de i-au dat lacrimile şi a început şi Marin să râdă, la început mai mânzește, strâmbându-se, apoi din ce în ce mai tare până când, cum se hâțânau ei pe scaune, odată au căzut pe podea unul peste altul şi aşa, pe jos, au râs şi mai tare. Dup-aia l-au dat dracu pe Marin Nebunul şi au băut în tăcere până dimineaţă. Şi moşul meu nu i-a mai spus că, în fiecare seară, după ce se întorcea Marin, se umplea acoperişul de ciori, veneau din toate zările de se întuneca tabla pe casă, de parcă ar fi un maldăr de hoituri acolo şi nici că îl privise într-o noapte pe ascuns când dormea şi văzuse cum îi ies viermi galbeni pe sub piele. Nu i-a mai spus nimic şi au băut în tăcere până dimineaţă. Ăăăă… uitai să-ţi spun, mă luai cu vorba, că se îmbolnăvise, de vreo câteva zile, fata a mică a lu Anghelina, o mândrețe de fată de-ţi venea să o mănânci, nu altceva. Chemase Anghelina … pe cine nu chemase şi ce leacuri nu-i dăduse fetei, da’ degeaba. Şi uite, chiar în noaptea în care beau ăştia doi aici şi se puseseră pe râs, fetiţa a dat ochii peste cap şi a murit. Iar vestea morţii ei s-a răspândit, dracu ştie cum, în tot satul. Că atunci când a ajuns Anghelina în faţa porţii noastre i-a găsit acolo pe aproape toţi oamenii din sat. Au intrat apoi toţi în curte şi au început să-l strige pe Marin să iasă afară, iar acesta nu l-a ascultat pe ăl bătrân şi a ieşit. Tocmai bine, că altfel oamenii puneau foc la casă dacă nu ieşea. Da’ când l-au văzut, s-au răzgândit ş-au început să arunce cu pietre în el. Marin a rupt-o la fugă şi ăia după el Unii i-au ieşit în faţă, i-au tăiat calea, ăilalţi veneau din spate, l-au prins repede. Au tăbărât toţi asupra lui. Vezi, fiecare avea acum un necaz de plătit, că unuia îi murise oaia, altuia calul, altul îşi rupsese coastele, iar ăstuia, lu’ Anghelina, îi murise copilul. Da’ eu cred că-l loveau şi mai mult pentru necazurile care ce-ar fi fost să vie dacă nu-l omorau atunci. Că asta a fost până la urmă, l-au omorât din nou. Da’ era o grozăvie că s-au speriat şi ei. Îl rupseseră în bucăţi, o mână era acolo, un picior dincolo, iar celălalt picior nici nu l-au mai găsit deloc. L-o fi luat câinele lu’ Zoborină, cine ştie, că se tot învârtea p-acolo.
Se oprise brusc şi mă privea întrebător. Eu aşteptam continuarea poveştii şi, neînțelegând pauza lui, i-am întins al doilea pachet de ţigări, aproape gol. Dar Moş Gheorghe nu l-a văzut, sau poate intrase în anul acela în care nu mai punea ţigară în gură, sau cine ştie ce se întâmplase. Stăteam tăcuţi, unul în faţa celuilalt şi mi-am adus aminte cum mă luase Moş Gheorghe în seara trecută şi mă dusese să văd casa lui Marin Nebunul şi parcă am simţit din nou în nări mirosul acela de moarte şi m-am cutremurat. Apoi, ca să nu observe Moş Gheorghe tulburarea mea, m-am ridicat şi i-am spus că mă duc să mă culc. El m-a privit un pic mirat, parcă nu înţelesese ce-am vrut să spun, apoi a aprobat uşurel din cap, da, ar cam fi timpul să ne mai şi culcăm, că uite, acu’ o să cânte cocoşii. Ne-am urat noapte bună, iar eu m-am retras în camera de alături pe care, Moş Gheorghe, încă de la venirea mea în sat, mi-o închiriase. Înainte de a adormi, mi-am amintit de drumeagul acela datorită căruia venisem aici şi de speranţa, destul de absurdă de altfel, că satisfăcându-mi curiozitatea şi aflând ce se află la capătul drumului aceluia despre care nimeni nu ştia nimic, voi reuşi să-mi rezolv problemele, voi îndepărta de la mine necazurile sau, cel puţin, voi găsi o cale să-mi iau viaţa de la început.
Sursa:poezie.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu