Petre Ţuţea, Între Legendă şi Adevăr
Petre Ţuţea nu vorbea deloc de familia sa. În afară de: sînt fiu de preot ortodox sau mama mea ţărancă analfabetă, discursul său, întins pe zeci de ani, nu "divulga" alte date biografice. La circa treizeci de ani după ce ne cunoscusem, prin grija securităţii, a catadixit să ne dea datele referitoare la studiile sale.
Mânca, după ieşirea din temniţă, după 1964, dumineca la prânz, la sora sa, în Bucureşti, care uneori îi dădea şi bani de tramvai pentru întoarcere. La ducere mergea pe jos. Nu ne-a dat alte amănunte despre sora care-i oferea prânzul de duminică.
Explicaţia acestei discreţii ne-a venit târziu: preotul Petre Bădescu, murindu-i soţia şi, conform obiceiului, nemaiputîndu-se căsători a doua oară, a invitat-o pe adolescenta Ana Ţuţea, ţărancă evlavioasă din sat, care frecventa biserica, să-i ajute la gospodăria şi curăţenia casei.
În aceste condiţii, s-a născut o relaţie completă din care, la 17 ani, Ana Ţuţea naşte un băiat căruia i se dă prenumele tatălui, dar în absenţa unei căsătorii legitime, este înregistrat în mitrica (de la mitră = uter) primăriei la numele mamei, conform obiceiului general în Spaţiul românesc. Din această convieţuire se vor mai naşte încă şapte copii.
Cum, în genere, lumea nu caută deliciile operei, ci se ocupă mai curând de biografia autorului, în lipsa unor date biografice publicate s-a ajuns la confecţionarea unei biografii de către unii gazetari şi publicişti interesaţi de fenomenul P.Ţuţea.
Numai cu titlu de exemplu, în Omul - Tratat de antropologie creştină, vol.l, Problemele sau Cartea întrebărilor, Ed. Timpul, Iaşi, 1992, pe p.2 găsim scris apăsat, legendele trecute mai jos în coloana din stânga:
Legenda Adevărul
Născut la 6 oct. 1901 Născut în 1902
La 9 ani a rămas orfan de tată. Preotul Petre Bădescu, tatăl lui Petre Ţuţea, moare în 1924, când P.Ţ. avea 22 de ani.
Ajunge copil de trupă într-o unitate militară din Cîmpulung Nu a fost niciodată copil de trupă, la moartea tatălui era incorporabil, nu putea fi copil de trupă.
A fost trimis (de unitatea militară) să urmeze Liceul "Neagoe Basarab" din Cîmpulung, Nu exista în 1913 liceu la Câmpulung, ci numai gimnaziul "Dinicu Golescu", la care P.Ţuţea a urmat cursul inferior.
A urmat cursul superior la liceul "Gheoghe Bariţ" din Cluj. În anul 1917, când P.Ţ. termină cursul inferior - în plin război - nu exista liceu românesc în Cluj sub stăpânirea austro-maghiară.
În realitate, copilăria şi studiile lui P.Ţuţea s-au desfăşurat astfel: 1902-1909 � 7 ani acasă; 1909-1913 � şcoala primară; 1913-1917 � gimnaziul.
În 1917, în timpul războiului, şcolile funcţionau cu intermitenţă, profesorii erau sub arme, atfel că trei ani (1917-1920) Petre Ţuţea şi-i petrece la Boteni, în casa părintească.
În 1920, la sugestia consăteanului şi colegului său Ion Chelea, celebrul etnograf de mai târziu, se duce la Cluj, se înscrie în clasa Va la Liceul "Gh. Bariţ" şi, în 1923, promovând ultimele două clase ale cursului, superior (a VIIa şi a VIIIa, atunci) într-un singur an, absolvă liceul, îşi susţine examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultata de Drept a Universităţii din Cluj, la care-şi ia licenţa în 1926.
În acelaşi an se înscrie la doctorat, iar în 1929 îşi susţine teza, despre contenciosul administrativ.
Să continuăm acum prezentarea paralelă a legendelor şi a adevărului:
Va fi trimis de marele om politic A. Vaida-Voievod, să studieze formele de guvernămînt la Universitatea Humboldt din Berlin. Nu a făcut nici o zi de sudii peste hotare. Nu a fost trimis nici de Vaida Voievod, nici de altcineva la studii peste hotare. P.Ţuţea este un produs integral al învăţămîntului românesc.
În studenţie, la Cluj, a scos împreună cu Petre Pandrea o revistă de orientare oarecum de stînga.
Nu a scos în studenţie şi nici la Cluj nici o revistă. "Stânga" a fost o revistă marxistă, nu oarecum de stînga, şi a apărut, la Bucureşti, între 13 noiembrie 1932 şi 19 martie 1933, când P.Ţ. era Referent în M.I.C. Revista a fost suspendată de Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne în guvernul prezidat de Al.Vaida Voievod.
Întâlnindu-se la Berlin cu Nae Ionescu de care-l lega o mare prietenie. P.Ţuţea nu s-a găsit concomitent cu Nae Ionescu la Berlin. Între 1913 şi 1919, N.I. şi-a pregătit şi susţinut (la 3 aprilie 1919) doctoratul în Germania, în 1916, când România a intrat în război de partea Antantei, N.I. a fost internat în lagărul de la Rögling. În acest timp, P.Ţuţea păzea vacile în Boteni şi urma (1913-1917) cursul inferior la Câmpulung. Între 1917-1920 (15 la 18 ani) s-a aflat la Boteni, în familie. Pe N.I. l-a cunoscut la Bucureşti, după 1932, când P.Ţ. se stabilise aici.
Revenit în ţară... P.Ţuţea nu a fost niciodată la studii în străinătate. Nu putea reveni de unde n-a fost. A fost în Germania între martie 1933 şi decembrie 1934, la Agenţia economică din Berlin, ca angajat al Ministerului Industriei şi Comerţului (M.I.C.).
În timpul guvernării Mareşalului Antonescu a fost numit director general în Ministerul Economiei În 1933, P.Ţ. a fost angajat prin concurs ca Referent în M.I.C., ulterior devenit M.E.N. în timp a avansat pînă la Director de studii, funcţia maximă pe are a deţinut-o. N-a fost niciodată director general şi n-a fost numit în timpul guvernării Mareşalului Antonescu.
Regimul comunist îl aruncă în temniţă, cu o condamnare de 5 ani (1948-1953) în 1948 n-a fost condamanat, ci a fost internat în lagăr pentru 24 de luni, prin Ordinul M.A.I., dar a fost ţinut 60 de luni, până la 29.05.1953.
În 1956 este din nou arestat sub acuzaţia falsă că vrea să organizeze un cuib legionar. Este condamnat la 18 ani muncă silnică. Pentru falsitatea acestei afirmaţii, vom cita din Sentinţa 241/20 decembrie 1957 a Tribunalului militar al regiunii a 2-a militară: în baza art.209, pct.2, lit.a cp. modificat prin Decr. 469/957, cu unanimitate de voturi condamnă pe: Ţuţea Petre la 10 ani închis. corecţională şi 5 ani interd. corecţională pentru uneltire contra ordinii sociale p.p. de art. 209 pct.2, lit.a cp. prin schimbarea calificării din art. 209 pct. l cp. modificat prin Decr. 469/957,conf. Art. 292 cjm şi art. 306 c.pr. pen.
În baza art. 25, pct.6 se confiscă averea totală personală a condamnatului Ţuţea Petre.
Conf. art. 104 c.j.m îl obligă la 500 lei cheltuieli de judecată. În baza art. 463 c.j.m. i se comută prevenţia de la 22 dec. 1956.
Acesta este dispozitivul sentinţei privitor la Petre Ţuţea ca urmare a arestării sale la 22 decembrie 1956. în 1959, în alt proces, fără legătură cu cel din 1957, a mai primit o condamnare de 18 ani.
După cum se vede, pe o singură pagină legenda despre P.Ţuţea falsifică de 12 ori adevărul.
Nu este în intenţia noastră şi nici nu credem că ar fi posibil să se inventarieze totalitatea alterărilor introduse de viziunea legendară în biografia lui P.Ţuţea, din nevoia de concretism existenţial.
Pe lângă cele arătate mai înainte, referitor la absenţa de date privind viaţa sa, în "Memoria" nr. 3 (1991) au apărut declaraţiile sale despre acest aspect: nu-mi pot face autobiografia, fiindcă nu mă interesează trecutul meu, pe care îl detest. N-am nimic comun cu mine în trecut. Ştiţi când începe viaţa mea? Acum, când vorbesc cu dumneavoastră... Şi aşa mereu. Trăiesc ca să scap de amintirile greţoase care punctează existenţa mea... Ca să scap de obsesia trecutului dramatic, contorsionat, dezgustător pe anumite laturi... şi neomenesc - mă situez în principiul actualităţii.
Acest text a fost reprodus în volumul Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992, p.383. De aici a fost preluat de A.I.Brumaru (Pariul cu legenda..., 1995, p. 52 etc.)
Textul explică apariţia legendelor în jurul lui P.Ţuţea, cum apar în jurul marilor personalităţi despre care mulţimea e văduvită de date pe care le poate mesteca.
Aşa s-a întâmplat şi cu amicul din tinereţe al lui P.Ţuţea, Emil Cioran. Pe acest teren, al vidului biografic, în preajma lui 1990, un ziar american îşi informa cititorii că E. Cioran s-a sinucis în apartamentul lui din rue de l 'Odeon... Un ziar elveţian scria prin anii '80 că E. Cioran s-a născut în 1901 şi este fiul unui baron maghiar (De fapt s-a născut în 1911 în Răşinari, comună exclusiv românească, atestată documentar la 1204, şi este fiu de preot ortodox, N.ns. G.G.).
Susan Sontag cea care, în 1967, scrisese primul studiu important despre gândirea lui Cioran, deplânge xenofobia francezilor care refuză să-l considere pe Cioran un scriitor francez, deşi acesta "a ajuns în Franţa la vârsta de 19 sau 20 de ani şi n-a scris niciodată un cuvînt în limba română" (ap. "Secolul XX", nr.328-329-330, p.44).
Cele menţionate mai înainte despre suita de deformări despre P.Ţuţea, de către Ed. Timpul, s-au colportat chiar în felul transmiterii legendelor şi în alte înscrisuri, sincronice sau uşor posterioare, toţi scriind şi despre studii în străinătate ale lui Petre Ţuţea, deşi chiar în interviul din "Memoria" nr.3, din care unii reproduc declaraţia privitoare la totalul său dezinteres pentru trecutul personal, tot el declară: N-am făcut nici un studiu în străinătate, numai în România. Dreptul, la Cluj, între 23 şi 28. Sînt doctor în drept, am diploma în limba latină, acolo pe dulap, într-un tub. (subl.ns.G.G.).
Această declaraţie se găseşte în Între Dumnezeu şi neamul meu, pe p.383, iar peste 8 pagini se reiau legendele prezentate mai sus. Asemănător găsim unele din aceste poveşti la A. I. Brumaru, Pariul cu legenda, p. 187 şi 188, la Gabriel Liiceanu, în prefaţa la 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, p. 11, în încercare de portret, p. 8-9 şi 10-11 ş.a.m.d.
Dl. Marcel Petrişor afirmă (încercare de portret p. 11): Eu de pildă, am vreo 2 000 de pagini pe care am stat să le notez.
Nu-i de înţeles de ce nu le dă publicităţii pentru că şi azi, la 12 ani de la trecerea sa în lumea drepţilor, nu avem informaţii îndestulătoare despre P.Ţuţea pentru a i se putea contura o imagine cît mai aproape de realitate.
Din cele arătate mai înainte se vădeşte utilitatea prezentei lucrări în care datele conţinute sînt primite direct din gura lui Petre Ţuţea, de-a lungul anilor.
***
Lucrarea a fost concepută ca o Prefaţă la un volum exemplar din lucrările lui P.Ţuţea, întocmită cu acordul autorului şi cu respectul cuvenit cărţii, dar şi cititorului, şi avea 540 p. dactilografiate.
Ar fi vrut s-o publice dl. Ion Oprişan, directorul editurii Saeculum I.O., dar, dat fiind că între timp Petre Ţuţea îl instituise succesor pe nepotul de frate Viorel Ţuţea, dl. Oprişan ne-a spus că nu se poate discuta cu Viorel Ţuţea, că în acest caz renunţă la publicarea volumului Între dialog şi eseu, titlu pe care ni-l dăduse autorul însuşi.
Multe din cîte le-am pus eu pe hârtie... când nu sufeream încă de boala lui Parkinson, şi nu-mi măsluiau rudele semnătura, sînt împrăştiate ici şi colo. Nu contează. Vor fi unii care să ia bani pe ele sau să se împropietărească cu ele ... să fie sănătoşi. E un Dumnezeu deasupra noastră, care ne vede şi ne judecă pe toţi, şi... ne dă fiecăruia partea cuvenită (Interviu acordat revistei "Memoria" nr. 3, v. şi Între Dumnezeu şi neamul meu, p. 384)
După părerea noastră, nici unul din volumele care-l au ca autor pe Petre Ţuţe,a apărute, în grabă, după 1990, nu este reprezentativ. Sînt volume de circumstanţă, pentru a acoperi foamea de P.Ţuţea, după apariţia sa la Televiziune.
De aşteptat, aceste volume au indus dezamăgire în lectori şi, la cititorii cu ifose, chiar potrivnicie (v. mai departe reacţia şi calificările unor: Laurenţiu Ulici, Gabriel Liiceanu ş.a.).
Nu ne vom ocupa de mormanele de perle editoriale din aceste ediţii fără Dumnezeu (sînt vreo 12-13 la număr) pentru că nu se mai poate repara nimic.
Trebuie spus că singurul editor corect, care şi-a controlat atent afirmaţiile în ce priveşte aspectele biografice, verificând în arhive, dovedind profesionalism, este dl. Mircea Coloşenco (v. Lumea ca teatru, Ed. Vestala şi Alutus D., 1993).
Unul din primele volume improvizate cu texte de P.Ţuţea este Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Editura Viitorul Românesc, 1992, în care nu se găseşte nici măcar un elementar Cuprins. Se adaugă eseului Bătrâneţea un va urma de care P.Ţuţea nu ştie nimic, dar care nu va urma pînă la ziua de apoi, pentru că nu există. Poate doar dacă dl. Ion Papuc, care a oferit acest text, va obţine prin dicteu spiritist, de pe lumea cealaltă, urmarea, ca în cazul lui Dickens.
În exemplarul nostru, care ne-a fost dat cu dedicaţie (v. p. 155), acest va urma nu există, cum nu există nici pe alte exemplare, pentru că textul oferit de dl. Ion Papuc editurii Viitorul Românesc este numai o introducere la eseul cu titlul Bătrâneţea, care figurează în contractul nostru, încheiat cu P.Ţuţea, dar nu se putea publica fără o explicaţie consistentă a rostului acestui eseu în viziunea autorului.
La 31 august 1976, când introducerea era deja scrisă şi dactilografiată, ne-a spus: Bătrâneţea e testamentul meu filosofic, în timp ce la Simone de Beauvoir este text, la mine este pretext.
La 15 mai 1991, la cererea doamnei Gabriela Hurezean, am publicat în "Tineretul Liber" cîteva cuvinte despre P.Ţuţea, iar din 16 mai 1991, în acelaşi ziar, în serial, şapte fragmente din Eros. În numărul 25 al "Suplimentului literar-artistic" al ziarului "Tineretul Liber" din 1 iulie 1991, am dat un fragment din Alchimia.
La sfîrşitul textului din 15 mai am scris adevărul care ne-a fost comunicat de P.Ţuţea, că R.C. sînt iniţialele unui interlocutor fictiv.
Deşi această realitate sare-n ochi, în volumul intitulat Philosophia perennis scos de Editurile ICAR şi Horia Nicolescu, care au masacrat lucrările lui P.Ţuţea, prin eliminări sau omisiuni de texte şi de nume, prin invenţii de nume, prin erori care afectează înţelesul, omisiuni de ghilimele etc, un domn care semnează Matei Albastru într-o Postfaţă afirmă că manuscrisele i-au fost confiscate în urma memoriului înaintat lui N. Ceauşescu (p. 282), ceea ce este inexact, între cele două evenimente neexistând nici o legătură cauzală.
La acel memoriu a primit răspuns de la Academie că memoriul respectiv nu poate fi luat în considerare pentru că nu este marxist (v. infra p. 111).
Autorul se grozăveşte apoi că, vezi Doamne, numai trei inşi, netemători de Securitate (Papuc, Piuţ (!) şi Albastru), ar fi păstrat exemplare din manuscrisele lui P.Ţuţea. Îl vom dezamăgi. Când a ieşit de la Securitate, P.Ţuţea ne-a dat telefon, din stradă, pe la 22,30, şi ne-a spus textual: Acum am ieşit de la Securitate, mi-au făcut percheziţie şi mi-au confiscat manuscrisele de-acasă. Vor să-mi facă proces. Vei fi chemat. Distruge tot ce ai de la mine.
Aveam în casă două xerocopii din tot ce ne dăduse să citim.
În aceeaşi noapte, un exemplar l-am dus la colega noastră Margareta Eleonora Dovganiuc, care era în afară de orice bănuială, şi care ni l-a restituit în 1990.
Al doilea exemplar l-am păstrat în casă, după ce ne-am convins că nu conţine aspecte politice incriminabile, dar înlăturând paginele de titlu, ca să le depersonalizăm.
Într-adevăr, după două zile a sunat cineva la uşă. Era un ofiţer de securitate, care ne-a salutat şi ne-a înmânat un bilet-invitaţie pentru poimâine dimineaţă la ora 10,30, în Beldiman nr. 2.
În ziua respectivă eram aşteptat la poartă de maiorul Pasăre (ulterior P.Ţuţea ne va spune că şi el a fost anchetat de acelaşi domn).
Ancheta s-a referit numai la P.Ţuţea, iar după 15-20 minute ea era încheiată, subsemnatul nefiind un martor bun pentru intenţiile Securităţii; nu ştiam şi nu auzisem nimic din cele ce-i interesa. Cu toate acestea, deşi nu mai era nimic de discutat în legătură cu P.Ţuţea, dl. maior a început să ne relateze o serie de lapte fără nici o legătură cu obiectul anchetei şi ne-a ţinut acolo încă cca. o oră.
Cu experienţa pe care o aveam, ne-am dat seama că în acest timp ni se făcea percheziţie în casă (locuiam singur). În apartament, la ora aceea, se găseau peste 5 000 cărţi, dar şi zeci de manuscrise, ale subsemnatului, multe cărţi, neavând loc în rafturile bibliotecilor, stând în grămezi, pe jos. Astfel că oricît sîrg ar fi depus persoanele trimise, nu aveau, în 1-1,5 ore, timp nici măcar să parcurgă totalitatea titlurilor, necum să se uite prin ele. Manuscrisele lui P.Ţuţea, fără foile de titlu, erau într-un raft deschis, la îndemână, sub o serie de Atlase geografice şi istorice.
La un moment dat, cum ne cam uitam unul la altul, fără să mai găsim subiecte comune de discuţie, a fost chemat în fundul sălii (ancheta s-a desfăşurat la parter, într-o sală de spectacol, lângă scenă) de un domn. Au şuşotit nu ştim ce, după care s-a întors: ei, am terminat! Ne-a condus pînă la poartă şi am plecat. Nu ne-a cerut nici o declaraţie scrisă. Acasă n-am găsit nimic deranjat de la locul lui. Se umblase cu mănuşi.
Trebuie să spunem că atît anunţarea, cît şi ancheta au decurs în mod civilizat.
Pentru noi, care avusesem a face cu Securitatea lui Iosif Chişinevschi şi Alexandru Drăghici, cu arestare în timpul nopţii, cu bătăi violente cu bocancul în uşă, cu percheziţie ore întregi, cu răsturnarea tuturor lucrurilor din casă, cu transportarea cu ochelari de tablă la ochi, cu ameninţări şi bătăi, ancheta a fost doar un joc al nervilor. Mai fusesem anchetat, pentru activitatea noastră ştiinţifică, pentru masiva corespondenţă cu străinătatea, pentru frecventarea unor biblioteci străine etc, de fiecare dată, după ieşirea din închisoare, ancheta a decurs în condiţii civilizate, fie la institut, fie la noi acasă, fie în spaţiile Securităţii.
După cca. o săptămână, am fost chemat din nou, în aceeaşi clădire, la etaj, la col. Lăzărescu. Acesta a încercat să ne ameninţe că, dacă nu vrem să declarăm ceea ce dânşii ştiu, vom avea neplăceri şi am putea fi dat afară din serviciu etc.
În dreapta col. Lăzărescu se găsea un bărbat, în civil, care a asistat la interogatoriu fără să scoată un cuvînt, măcar.
I-am spus colonelului Lăzărescu că nu vom declara decît adevărul, indiferent ce consecinţe vom suporta.
- Păi noi nu vă cerem să spuneţi decît adevărul.
- Adevărul este cel pe care vi l-am spus, altul nu cunosc.
Mi-a întins o foaie de hârtie albă (fără antet RSR, aviz d-lui Papuc) şi a spus: scrieţi ce vreţi.
Am scris o jumătate de pagină în care am arătat că nu l-am auzit niciodată vorbind duşmănos, că preocuparea sa de căpătâi era spiritul şi manifestările sale.
Col. Lăzărescu ne-a interzis să-l mai vizităm, cum a făcut şi cu alţii din cei anchetaţi atunci în legătură cu P.Ţuţea. Col. Lăzărescu a insistat să declarăm dacă-l ajutasem cu ceva. Am răspuns: nu.
Îi duceam de fiecare dată ciocolată, prăjituri, dulceţuri (îi plăceau dulciurile).
Ne-a spus că nu ne bagă la Ajutor legionar..., dar să declarăm.
I-am spus că ce i-am dus noi făcea parte din omenia românească, din comportamentul minimal intrat în tradiţie în cazul vizitelor. Ne-a spus că P.Ţuţea are mai mult ca noi, că pe lângă pensia lui (1.063 lei lunar N. ns.) îi dăduse Zaharia Stancu, ca Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, un ajutor lunar de 1.200 lei.
E de notoritate azi că restaurantul U.S., unde P.Ţuţea avea obiceiul să mănânce, dospea de informatori, care I-au turnat la Securitate, conform obiceiului şi obligaţiilor asumate.
Cum am arătat în altă parte, nu-şi cântărea interlocutorii. Vorbea cu aceeaşi dezinvoltură atît faţă de cunoscuţi, cît şi faţă de necunoscuţi.
Din raţiuni de spaţiu nu mai relatăm şi restul discuţiei cu col. Lăzărescu şi nici detalii, cu privire la întâmplări ale lui P.Ţuţea la restaurantul U.S., care ne-au fost comunicate de el.
La 7 mai 1990, i-am dus un exemplar cu lucrările păstrate de noi şi de Margareta Dovganiuc din 1982, altele din 1974, conţinînd: dialogurile Bios şi Eros, piesa de teatru întîmplări obişnuite, Prologul la Teatru seminar şi eseurile Alchimia şi Bătrâneţea (neterminat).
Ne-a spus că ni le lasă nouă să ne ocupăm de publicarea lor sub titlul Între dialog şi eseu, titlu sub care am putea publica toată opera sa. Ulterior, a făcut contract, prin dl. I. Fodoreanu, cu Ed. Timpul din Iaşi pentru Omul-tratat de antropologie creştină.
Se găsea de faţă un tînăr, Câlniceanu, şi i-am spus că aveam şi un martor, la care a replicat: Ce martor? N-avem nevoie de nici un martor. Eu vă dau tu acordul şi nimeni nu are vreun drept asupra lucrărilor mele. E actul meu de voinţă.
Astfel că, domnilor Albastru şi Papuc, este bine să vă controlaţi afirmaţiile şi să nu mai încercaţi să impresionaţi lumea cu "curajul" Dvs. Nu am auzit ca Dvs. să fi fost anchetaţi şi percheziţionaţi pentru manuscrisele lui P.Ţuţea.
Tot cu aplomb îşi afirmă dl. zis Albastru o presupunere neverosimilă: că iniţialele R.C. ar fi, nu ale unui interlocutor fictiv, cum ne-a spus P.Ţuţea, ci ale unei aparente coincidenţe de iniţiale, susţinere care se găseşte, fără semnătură, şi într-o notă din volumul Proiectul de tratat. Eros, Ed. Pronto, Braşov şi Ed. U. Scriitorilor, Chişinău, 1992.
Acest volum vine cu afirmaţia că R.C. ar fi iniţialele lui Constantin Radu-Maria, în casa căruia se-ntîlneau prin anii 1966-1967.
Toate afirmaţiile în acest context sînt viciate de o gravă superficialitate. N-au citit că în "Tineretul Liber" primele texte publicate sînt însoţite de menţiunea: Text selectat şi îngrijit de..., deşi în nota din 15 mai 1991 scrie cu claritate că un preambul la publicarea unor texte selectate din dialogul Eros. De unde
rezultă că n-am fi cunoscut că Eros face parte dintr-un proiect mai larg, că s-a publicat iniţial în "Familia", ceea ce nu corespunde realităţii.
În închisoare l-am îndemnat să scrie.
Ne-a spus că după ce a încetat colaborările la "Stânga", la "Cuvântul" lui Nae Ionescu etc. nu a mai simţit nevoia să scrie. Mai mult, că atunci când vede hârtia albă în faţa ochilor, i se goleşte capul de idei, (v.p.79) că este un tip verbo-motor. Altădată, ne-a mărturisit: eu scriu greu.
Totuşi, prin anii 1966-1967 ne-a spus că s-a apucat să scrie, că vrea să prindă toate aspectele existenţei umane în zece dialoguri de tip platonic, începând cu Bios, Eros, Logos, Etos, Fisis, Psihis, Antropos şi sfîrşind cu Tanatos, de Itpt nişte eseuri dialogate.
L-am felicitat pentru hotărîrea luată. Curând ne-a spus că "Familia" din Oradea a început să publice în foileton Bios, şi apoi piesa întîmplări obişnuite.
Aveam toată seria publicată în "Familia", chiar în două exemplare, din care unul l-am împrumutat Dr. Daniel Alexandru Popescu, întîlnit la P.Ţuţea, care a omis să ni-l restituie.
Noi am confruntat, paragraf cu paragraf, textele pe care le avem cu cele publicate în "Familia" şi îi asigurăm pe harnicii editori ai celor două cărţi (Philosophia perennis şi Proiectul de tratat) că este vorba de diferenţe substanţiale, chiar de fond.
În "Familia" se eliminaseră, fără voia lui P.Ţuţea, referirile la sfinţi, teologie etc.
Dacă s-ar fi învrednicit să confrunte textele, anonimul autor al Notei de pe pagina 190 al volumului Proiectul de tratat nu şi-ar mai fi etalat neştiinţa şi n-ar mai fi scris: preluate, mai mult ca sigur din "Familia", cîteva fragmente din Eros văd lumina tiparului sub egida "Tineretului Liber", când, de fapt, Eros n-a fost publicat în "Familia".
Nu era nevoie decît de puţină gândire şi o microosteneală pentru a observa că interlocutorul lui P.Ţuţea este unul fictiv, în nici un caz un Constantin Radu-Maria, caz în care trebuiau folosite iniţialele C.R.M., nu R.C. Dar nu acesta este argumentul hotărîtor.
Dacă este adevărat că prin anii '66-'67 Ţuţea a vrut să-şi arate gratitudinea sau, dacă vreţi, generozitatea, în eseul publicat în "Familia", faţă de amfitrionul Dvs., de ce chiar în perioada respectivă C.R.M. apare cu iniţialele G.Z.? Să-i fi zis iniţial Gheorghe Zamfir sau mai ştim noi cum, iar apoi în manuscrisul modificat, după mulţi ani, să-i fi schimbat iniţialele din G.Z. în R.C.?
Domnilor care vorbiţi şi, mai grav, scrieţi în totală necunoştinţă de cauză, uitaţi-vă la textul din "Familia", publicat din februarie pînă în iulie 1968 şi veţi constata că nu apar nicăieri iniţialele R.C.
Nici măcar în piesa Întîmplări obişnuite (septembrie 1968 - ianuarie 1969), nici unul dintre numele lui C.R.M. nu apare.
Nu mai invocăm şi celelalte argumente, sperând că autorii rândurilor respective, aflători în treabă printre manuscrisele lui P.Ţuţea, poate simpli asistenţi la spectacolele lui P.Ţuţea, care scriu fără nici un control al realităţii, se vor dumiri. Postfaţa d-lui I. Papuc ataşată unora din exemplarele volumului Bătrîneţea e o catastrofă faţă cu realitatea.
Tatăl lui P.Ţuţea moare în 1924, când el avea 22 de ani, vârstă la care nu mai poţi fi socotit orfan şi nici încadrat copil de trupă. Si tacuisses...
Mai spune dl. Matei Albastru (alias Matei Gavril, cum declară el însuşi, pe p.283,284) că autenticitatea manuscriselor este probată
... cum manu proprio
care nu-i deloc autentic şi sună fals pentru un inginer, cam cum ar suna în română
cu mâna propriu
Înainte de a da lecţii altora, mai puneţi mâna pe carte, domnilor a toate ştiutori.
***
În existenţa noastră am parcurs mii de cărţi, dar n-am întîlnit nici una în care să fie citaţi, în medie, aproape cinci autori pe o pagină.
În cele 284 pagini tipo, cîte avea volumul pregătit de noi pentru publicare, se găsesc 1 303 citări.
Chiar dacă, normal, unele nume apar de mai multe ori, şi rămân numai cea 330 nume citate, din cele mai mari în Istoria Culturii, tot este vorba de o vastă perspectivă privitor la gândirea sau formularea unor glorii ale omenirii, pe care P.Ţuţea le foloseşte fie ca argumente, fie ca podoabe în arhitectonica discursului său.
Dacă Aristotel, Platon, Kant, Schopenhauer etc. etc. sînt nume cunoscute şi figurează în orice dicţionar enciclopedic sau de filosofie, nu la fel de uşor se poate afla cine au fost, când au trăit, ce au făcut: Achelis, Bentham, Bridgman, Capelle, Cuny, Diels, Ferri, Schlick etc.etc.
Zeci de citări sînt ale unor autori mai puţin cunoscuţi.
Ţuţea face excursuri în cunoaşterea umană şi, cu o probitate rară, susţinută de o memorie uimitoare, unde ştie că tezele sale au fost tratate de unii antecesori, nu formulează sau reformulează cu propriile sale cuvinte părerile acestora, cum fac cei mai mufţi din publiciştii veacului, ci le citează spusele corespunzătoare, de cele mai multe ori din memorie.
În acest sens, P.Ţuţea este rarisim printre contemporani.
Autorii citaţi fiind toţi de primă mână, apreciem ca deosebit de util pentru cititori să afle câteva cuvinte despre ei, să-i situeze în timp şi-n spaţiu, să ştie cu ce s-au ocupat.
Nici unul din volumele apărute pînă azi nu conţine astfel de date, pentru că o astfel de cartografiere de nume cere muncă şi... nu se merită.
Noi am făcut un indice de autori citaţi de P.Ţuţea, în volumul care n-a putut vedea lumina tiparului datorită faptului că nepotul şi totodată sucesorul său i-a speriat pe editori.
După ce i-am găsit pe cei mai mulţi din aceştia, ne-au rămas 12 sau 13 pe care nu i-am putut găsi în nici una din marile enciclopedii. Ne-am dus la spitalul Christiana şi l-am întrebat de fiecare în parte, unde i-a găsit ?
- Nu ştiu, nu-mi mai amintesc, a fost răspunsul său.
Era în august-septembrie 1991, pentru prima oară când nu-şi mai amintea ceva din propriul său text. Ne-am dat seama că i s-a împuţinat aţa de pe ghem.
În lipsa unor astfel de indici care să dea perspectiva aventurii culturale conţinută în eseurile lui P.Ţuţea, şi unii oameni dedaţi cu cartea i-au calificat nedrept, ostil chiar textele publicate.
Noi atribuim într-o bună măsură aceste reacţii improvizaţiei şi grabei care au prezidat la alcătuirea acestor volume, dar şi unor sentimente omeneşti mai puţin onorabile ale autorilor acestor sentinţe.
L-am auzit pe P.Ţuţea, de cîteva ori: una din ideile-forţă care m-au călăuzit a fost oroarea de mitul originalităţii, original fiind numai Dumnezeu.
Originală, la el, era de fapt modalitatea de expresie, formularea, ca la orice autor.
Goethe însuşi, întrebat de Eckermann ce este original în opera sa, a răspuns :
Ambalajul, [pentru că]adevărurile sînt aceleaşi şi eterne...
Un adevăr similar, formulat alt fel, apare şi la Giraudoux (1882-1944), în La guerre de Troie n 'aura pas lieu (Război cu Troia nu se face, cum a fost tradusă în româneşte): toate operele sînt plagiate cu excepţia primeia, care este necunoscută.
Am citat trei autori care afirmă acelaşi adevăr, fiecare în felul său. Singura originalitate posibilă este maniera de a formula. Şi sub acest raport, lui Ţuţea nu i se poate face nici un reproş.
Poate unii dintre literaţii noştri îşi mai amintesc de tânărul care vine cu o butie cu vin la Caragiale, rugându-1 să-i dea şi lui o idee pentru o operă personală. După golirea cîtorva pahare, tînărul insistând, Caragiale îi spune :
- Da, uite, notează, un băiat iubea o fată.
- Ăăă..
- Ce te miri, Bernard Shaw, Shakespeare, Goethe şi mulţi alţii au realizat pe acest subiect opere geniale (citat din memorie).
În prezentul volum, de regulă, cuvintele lui P.Ţuţea sau ale altor persoane au fost citate cu litere cursive. Numele proprii au fost culese cu caractere aldine, ceea ce permite observarea uşoară a numelor care apar pe fiecare pagină.
Pentru scrierea lui â, î (â fiind propriu numai limbii române) am ţinut seama de menţiunea lui Louis de la Vallee Poussin: l'indo-europeen possedait une certaine voyelle mal determinee, susceptible de se confondre avec a et avec i. (Histoire du monde. Indo-Europeens et Indo-Iraniens. L'Inde jusque vers 300 av. J.C, p.9).
Nici un idiom european nu conţine nici de departe o astfel de vocală, cu excepţia limbii române, în cazul căreia există â şi î, ce corespund situaţiei expuse mai sus.
Pornind de la constatări de acest fel, noi am întocmit un studiu care rezolvă pentru totdeauna modul de scriere şi folosire a lui â şi î, pe baze logice, pe elementele pe care însăşi limba română ni le arată cu claritate. Studiul a fost publicat în volumul nostru Studii de cultură şi civilizaţie românească, apărut la Fundaţia Gândirea, în 2001, şi nu atinge câtuşi de puţin recunoaşterea arhaicităţii şi primordialităţii limbii române.
Gabriel Gheorghe
Sursa:tutea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu