Scoala lui Nae Ionescu(8)

După ce am aruncat o privire proaspătă asupra cursurilor de metafizică, istoria metafizicii, logică şi istoria logicii, credem că e timpul să facem o scurtă pauză şi să aducem în discuţie alte cîteva elemente foarte importante. Avem în vedere faptul că acele cursuri au fost predat într-un anumit context istoric, social, politic etc. Avem deci nevoie de o privire asupra contextului, în condiţiile în care, vorba lui Schleiermacher, pentru a înţelege o propoziţie avem nevoie de înţelegerea operei, iar pentru înţelegerea operei avem nevoie de înţelegerea istoriei, societăţii, politicii etc. Din această perspectivă, se poate observa un fenomen extrem de interesant cu privire la gîndirea lui Nae Ionescu. În primul deceniu al activităţii sale didactice (deceniul 3 al secolului trecut) se constată o anumită independenţă în raport cu istoria, şi gîndirea, europeană. Parcă, profesorul a fost impregnat cu mult naţionalism, românism şi ortodoxism şi nu a lăsat să fie invadat de spiritul european aflat în profundă schimbare, chiar imediat după încheierea Primului Război Mondial. Desigur, idei naţionaliste, româniste şi ortodoxiste au fost prezente în articolele din Cuvîntul, dar aceste elemente sînt mult mai prezente în deceniul următor (deceniul 4) ajungînd să se manifeste în forme extremiste. Să ne amintim că încă din deceniul 3, Europa a suferit profunde schimbări, o dată cu invitabilele schimbări generate de un război mondial ce a schimbat lumea la propriu (deci, nu doar lumea europeană). Vechea idee de stat, vechile raporturi dintre individ şi colectivitate etc. sînt acum înlocuite cu idei autoritare, chiar autoritariste, şi treptat-treptat totalitariste. Încă din deceniul 3 o serie de state din Europa trec la organizare politică tot mai pronunţat totalitară. Aşa se face că se constată un anumit sincretism, o anumită apropiere de spiritul european, la mulţi din gînditorii români. Spunem asta pentru că e clar că nu e cazul numai al lui Nae Ionescu, dar şi al lui Constantin Rădulescu-Motru (după cum se observă din scrierile şi din memoriile sale) şi al multor altora. La fel ca şi Rădulescu-Motru, Ionescu a fost cînd de partea unei idei, cînd a alteia, pînă a ajuns să îmbrăţişeze tot mai puternic gîndirea totalitară. Nu e locul aici, în această pagină de revistă, să prezentăm evoluţia gîndirii lui Ionescu, dar vom reţine cîteva elemente, cîteva fapte care să ne ajute să avem o bună imagine pentru a putea răspunde la problema acestei serii de articole. Este un adevăr binecunoscut că Ionescu a îmbrăţişat ideologia trăiristă, adică antiraţionalistă, în condiţiile în care raţiunea îi apare ca fiind seacă şi, oarecum, străină de bogăţia extraordinară a vieţii : ,,Pentru ca rezultate să fie obţinute ar trebui ca în acelaşi timp lupta aceasta anti-masonică să fie purtată: împotriva individualismului liberal, a şcientismului, a cartezianismului şi kantianismului, a democraţiei, a monarhiei constituţionale şi republicanismului (care structural sunt aproape acelaşi lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, a romanismului, dar şi a galicanismului catolic, a misticei individualiste de la Fericitul Augustin până la Francisc din Assisi, a kabalisticei, a teosofiei, a asiatismului panteist, a umanitari[ani]smului etc., a tot ce este raţiune uscată faţă de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism faţă de bogăţia polimorfă şi fecundă a vieţii” (Nae Ionescu, ,,Adevăruri – pe jumătate”, Cuvântul, 11 februarie 1932; Roza vânturilor, Bucureşti, 1990, pp. 291-292) Chiar şi naţionalismul lui Ionescu poate fi pus în relaţie cu ceea ce se petrece de-a lungul şi de-a latul Europei. De exemplu, în seria de texte intitulată ,,A fi ‘bun român’” din Cuvântul (30 octombrie – 17 noiembrie 1930), el răspunde opiniei catolicilor după care şi ei, catolicii din România, au fost buni români. Desigur, catolicii plătesc taxe ca orice alt cetăţean român, au participat la război şi s-au jertfit pentru apărarea României, ca orice cetăţean român etc. Ionescu pleacă de la sublinierea ambiguităţii termenului, apoi arată importanţa avută de intenţia de a fi un bun român. Dar, deşi necesară, intenţia nu este suficientă pentru ca cineva să poată fi caracterizat drept bun român. El poate chiar să conceadă catolicilor că ar fi buni români, dar ridică problema dacă ei sînt şi ... români. Astfel, în articolul ,,Noi şi catolicismul”, el scrie că ,,de îndată ce confesiunea, realitatea istorică, face parte integrantă din cealaltă realitate istorică, naţiunea, urmează că în definiţia noţiunii ‘român’ şi în constituţia realităţii ‘român’, intră ca notă, respectiv componentă, esenţială, ortodoxia. A fi român, nu ‘bun român’, ci român pur şi simplu, înseamnă a fi şi ortodox.” (Nae Ionescu, ,,Noi şi catolicismul”, Cuvântul, 31 octombrie 1930; Roza vânturilor, p. 201) Cele două argumente aduse în sprijinul tezei sale sînt că ortodoxia este o notă esenţială a românităţii, ,,în acelaşi fel în care, de pildă, animalul ’cal’ este şi ’patruped ’” (Roza vânturilor, p. 201) şi că ortodoxia este o formă de viaţă înnăscută, iar nu dobîndită. Legat de primul argument, să observăm că analogia nu funcţionează, deci că Ionescu face sofismul falsei analogii. Un cal este într-adevăr patruped, în sensul că este un mamifer ce are doi ochi, două urechi, patru picioare, o coadă etc. Dar nu la fel e cazul cu a fi român. Diferenţa dintre român, englez sau german nu este dată de numărul picioarelor, ci de situarea geografică, limbă, tradiţii, obiceiuri etc. Credinţa religioasă este într-adevăr o notă importantă, dar nu este esenţială aşa cum este ’a fi patruped’ pentru ’a fi cal’. Al doilea argument susţine că românii se nasc ortodocşi, că ortodoxia ca trăsătură a românităţii, este prezentă încă de la naşterea individului. Ulterior, din diferite considerente, unele persoane trec de la ortodoxie a catolicism sau alte credinţe. Se observă uşor caracterul sofistic şi al acestei demonstraţii. Dacă ar fi aşa, am avea consecinţe extrem de inacceptabile, şi care, în plus, ar contrazice punctul de plecare. Dacă ar fi aşa ar însemna că englezii, francezii sau germanii se nasc catolici, indienii se nasc budişti, turcii se nasc musulmani etc. Or, Nae Ionescu confundă cetăţenia cu apartenenţa la o comunitate religioasă. În plus, ipoteza e falsă dacă avem în vedere că un englez ce se naşte într-o maternitate din România dobîndeşte automat cetăţenia română, dar nu şi apartenenţa la religia ortodoxă. Mai mult, Nae Ionescu ar trebui să conceadă că dacă ortodoxia este o formă de viaţă înnăscută, tot al la fel e cazul cu catolicismul. Antimodernismul (cu toate implicaţiile sale: antiindividualism, antiraţionalism, exacerbarea trăsăturilor ţărăneşti ale românităţii etc.) se poate vedea de asemenea în contextul său general european. Vechea idee aristotelică după care individul trebuie să fie supus cetăţii, reapare acum în forţă. Mai mult, teoria individualistă, atît de importantă pentru modernitatea europeană, este considerată de Nae a fi una din principalele teorii care au provocat multe dezastre (el nu prezint acele dezastre, dar se pot intui care sînt): ,, . ,,Marea pacoste a istoriei moderne au fost oamenii inteligenţi şi teoriile lor. Mintea omenească e de la natură pornită spre generalizare. Ea porneşte de la fapte simple, şi se ridică repede la teorie. Din nefericire, de cel mai multe ori aceste teorii sunt false; pentru că faptul de la care s-a plecat nu e esenţial. Omul însă crede că teoria lui primează, - şi că realitatea trebuie să se supună. Sunt peste 300 de ani de când omenirea toată e victima unei ‘teorii’; aceea a individualismului; care a provocat, provoacă şi va mai provoca încă multe dezastre şi adâncă mizerie în toate ramurile existenţei umane.” (Nae Ionescu, ,,Tot despre prejudecata inteligenţei”, Cuvântul, 31 ianuarie 1931; Roza vânturilor, pp. 223-224) Cum despre antisemitismul, extremismul şi legionarismul lui Nae am mai vorbit, şi probabil că vom mai vorbi, să ne punem următoarea problemă: ce fel de idei a vehiculat Nae Ionescu? A predat el vreo doctrină filosofică (în cursuri sau în publicistică)? Punem această problemă pentru că este esenţială pentru problematica şcolii. O şcoală poate funcţiona fără ziduri sau clădiri, dar mi se pare că nu poate funcţiona fără profesori şi discipoli, fără idei, teorii şi cunoştinţe care să fie predate/învăţate. Am văzut deja o parte din răspunsul al această problemă : cursurile lui Ionescu nu pot fi considerate a sta la baza unei doctrine proprii pe care să se bazeze înfiinţarea şi funcţionarea unei şcoli. Analogia cu şcoala lui Platon, a lui Aristotel, a lui Kant, Hegel etc., arată imensa distanţă ce separă şcolile acestora de vreo pretinsă şcoală a lui Nae Ionescu. Cineva ar putea contraargumenta cu exemplul lui Blaga. Acesta făcea exact pe dos decît Nae, adică îşi preda de la catedră propriile lucrări, propriile cărţi. Cu alte cuvinte, dimensiunea informativă era confiscată de dimensiunea personală, sau a personalităţii lui Blaga. Astfel, se poate continua, Blaga nu a reuşit prin acest procedeu să-şi facă vreo şcoală, deşi a predat atîţia ani o filosofie ce-i era proprie. Într-adevăr, cazul Blaga arată cum dimensiunea informativă a unei şcoli este importantă, este chiar necesară, dar nu e şi suficientă. Degeaba transmiţi un corp doctrinar dacă nu ai elevi care să ducă mai departe spiritul şcoli, să-l dezvolte, să-l critice etc. Cazul celebrei triplete Socrate, Platon, Aristotel este şi aici paradigmatic. Platon l-a urmat pe Socrate în unele aspecte şi l-a trădat în altele, astfel încît şi-a putut crea propriile teorii filosofice pe care le-a transmis ulterior mai departe. La rîndul său, Aristotel a preluat o serie de idei de la Platon şi a lăsat altele pentru a-şi crea propria teorie pe care a predat-o altor elevi. Vedem cum lipsa corpului doctrinar filosofic se împleteşte în cazul lui Nae Ionescu cu lipsa ideilor filosofice la aşa-zişii săi elevi. Faptul că l-au audit pe Nae nu a condus automat la ideea că Noica, Eliade, Cioran şi ceilalţi ar fi făcut parte din şcoala lui Nae Ionescu. Ei au fost pur şi simplu auditori, publicul lui Nae Ionescu, nu urmaşii spirituali, nu continuatorii ideilor filosofice ale lui Nae Ionescu. Faptul că este aşa a fost confirmat, mai mult sau mai puţin paradoxal, chiar de către Constantin Noica în lucrarea Jurnal filosofic. Publicată în 1944, Jurnalul are ca temă obsedantă tema şcolii, dar a unei şcoli speciale, a unei şcoli fără profesori şi fără elevi, fără constrîngeri şi fără idei. Cu alte cuvinte, Noica dă la iveală exact pretinsa şcoală a lui Nae Ionescu. Profesorul nu e profesor, pentru că nu are capacitatea intelectuală necesară, nu are cunoştinţele necesare (este celebră afirmaţia lui Noica despre Nae cum că era slab pregătit. În plus, Ionescu a simţit inteligenţa şi pregătirea superioare ale studentului său şi i-a cerut să nu participe la unele seminarii). Elevul nu este elev, pentru că nu are ce învăţa şi nici de la cine. Idei nu sînt, pentru că nu e nevoie de ele, în condiţiile în care se iubeşte înţelepciunea, iar nu memorarea unor informaţii prezente în cărţi. Această idee de şcoală lipsită de şcolaritate, postmodernă în spiritul ei, vine să confirme lipsa de temei a vreunei pretinse şcoli a lui Nae Ionescu. Fie ea şcoală filosofică, fie şcoală nefilosofică. Să reţinem, aşadar, aceste elemente şi să mergem cu analiza mai departe, pînă cînd vom fi avut toate elementele pe baza cărora să putem aduce un răspuns la problema şcolii lui Nae Ionescu. (Timpul, anul XII, nr. 157, aprilie 2012)                                                                                                                      

Sursa:adriannita.ro