Există două atitudini extreme cu privire la Nae Ionescu, ambele nocive. Atitudinea de adulare fără rezerve, de plasare a lui Ionescu alături de divinităţile pămîntene, punerea lui în icoană conduce la neacceptarea oricărui adevăr care nu convine, a oricărei idei critice cu privire la om sau la ideile lui. Atitudinea contrară, de respingere completă, de diabolizare (cealaltă fiind de angelizare) este la fel de contraproductivă, căci face ca aspectele pozitive, valoroase, idei sau atitudini, să fie complet respinse sau neluate în seamă.
Trebuie însă subliniat că pericolul uneia din cele două atitudini contrare este dat tocmai de divergenta personalitate a lui Nae Ionescu. El a fost un bun creştin, mergînd la biserică duminica; în acelaşi timp declara că una e Biserica şi ceea ce se scrie în cărţile sfinte, şi altceva este viaţa noastră concretă cînd se poate, şi adesea trebuie, să se facă orice fel de păcat (vezi Costică Brădăţan, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, EFCR, 2000, cap. II). A fost cabotin şi megaloman (vezi cele scrise de Sebastian, Călinescu, Rădulescu-Motru, Vulcănescu etc.) şi a avut legături dubioase cu mediile de afaceri, în urma cărora a făcut avere. Vulcănescu aminteşte de legăturile cu Blank, Malaxa, camarila regală etc., dar se pare că a fost chiar agent de influenţă plătit al lui Hitler (Zaharia Boilă, în Apostrof, nr. 7-8, 2000; informaţie coroborată cu cele declarate de cei care l-au cunoscut; vezi Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992, pp. 141-142).
Odată cu publicarea lucrărilor lui Eliade, Noica, Cioran şi altor interbelici, imediat după 1990, în România încep să se publice şi cursurile lui Nae Ionescu, astfel încît tot mai mult prinde ideea că avem de-a face cu o adevărată şcoală a lui Nae Ionescu. În perioada în care a fost la Universitatea din Bucureşti (1919-1938), trecînd prin toate treptele, culminînd cu gradul de profesor agregat în 1937, Ionescu a reuşit să-i eclipseze pe ceilalţi profesori, ajungînd în ultimi ani de învăţămînt să fie un adevărat guru pentru tinerimea universitară. Neobositul editor al interbelicilor, dl. Marin Diaconu, scrie într-o notă la ediţia lui Nae Ionescu, Neliniştea metafizică (EFCR, 1993, p. 178) că Vulcănescu, Noica, Cioran şi Eliade ,,se manifestă tot mai hotărît în cultura română, de data aceasta ca un grup, integrat unei şcoli filosofice, cea a lui Nae Ionescu”. Consfinţirea acestei situaţii se constată în zilele noastre în biografia dedicată lui Ionescu de Dora Mezdrea sau în recenta serie de la TVR, ,,Profesorul şi discipolii”.
Principala întrebare pe care vrem să o ridicăm este ce înseamnă în acest context ,,şcoala de filosofie a lui Nae Ionescu”, fără a pierde din vedere şi chestiunea, mai generală, a şcolii. O abordare analogică ne conduce la sintagme ca ,,şcoala ateniană de filosofie”, ,,filosofia clasică germană” sau chiar ,,şcoala lui Maiorescu”. Primele două scoli amintite certifică existenţa unor filosofi care au predat/învăţat unii de la alţii (Socrate, Platon, Aristotel, respectiv Fichte, Schelling, Hegel). S-au transmis cunoştinţe şi idei, discipolii au preluat unele idei şi au criticat sau dezvoltat pe altele, astfel încît a rezultat ceva viu şi cu totul extraordinar de valoros pentru cultura europeană. Aceste două şcoli au avut atît reprezentanţi care nu au scris nimic (Ionescu este comparabil sub acest aspect cu Socrate), cît şi alţii foarte prodigioşi. Relaţia magistru-discipol a stat la baza acestui model cultural, deşi, trebuie spus, că ideile filosofice au fost concretizate în lucrări. Mai mult, în anumite cazuri, a existat chiar şi un spaţiu pentru găzduirea şcolii, cum a fost cazul Academiei platoniciene sau a Liceului aristotelic (ajunşi aici, să semnalăm o posibilă cale de comparaţie cu şcoala de la Florenţa; se pare că afinităţile grupării naeionesciene sînt mult mai mari decît cu şcoala ateniană sau idealismul clasic german).
Este evident că ,,şcoala lui Nae Ionescu” nu a fost o şcoală de filosofie în sensul în care vorbim despre şcoala ateniană de filosofie sau despre idealismul clasic german. Iar asta nu e din cauza performanţelor diferite ale lor, deci nu din punct de vedere normativ, ci descriptiv, faptic, neexistînd termeni de comparaţie.
Un alt factor ce trebuie adăugat este lipsa coeziunii grupului. Chiar dacă posteritatea a dorit (doreşte) să-i vadă împreună, ca formînd un grup, ei nu au format o comunitate ştiinţifică: Ionescu s-a ocupat de logică, istoria logicii, metafizică şi filosofia religiei; Noica, încă din acea perioadă, s-a ocupat de filosofie modernă şi de metafizică; Eliade de istoria şi filosofia religiilor; Vulcănescu, de sensul românesc al existenţei; Cioran de eseul filosofic (de ceilalţi aşa zişi membri, încă 16, după D Mezdrea, nici nu e cazul să amintim).
Dar nu numai lipsa performanţelor ori a coeziunii comunităţii ştiinţifice fac ca şcoala lui Nae Ionescu să nu fie o şcoală în sensul în care şcoala ateniană sau idealismul clasic german sînt o şcoală de filosofie. Una din cele mai formidabile, deşi bizare, idei naeionesciene este legată de natura filosofiei. Fără să intrăm acum în detalii, să spunem că pentru el filosofia este trăire, est un act de viaţă (Curs de metafizică, Humanitas, 1991, p. 14). Rolul magistrului nu este de a-i învăţa pe discipoli să înveţe, nici a-i învăţa să gîndească, sau să facă o cercetare (cu referinţe şi bibliografie, care să aducă un element de noutate, deci o lucrare ce presupune multă muncă, nefiind rodul imaginaţiei ori al contemplaţiei), ci este acela de a-i învăţa să trăiască (despre ce înseamnă asta, vom vorbi în alt episod).
Mai mult, şcoala lui Nae Ionescu a exclus dialogul, comunicarea, dezbaterea de idei dintre membri (fie magistru-discipoli, fie între discipoli). A fost mai degrabă o gîndire captivă, dacă ne raportăm la faptul că libertatea este o condiţie fundamentală pentru orice şcoală, nu numai de filosofie. A fost o gîndire dominată de extremism şi legionarism, iar acesta este un fapt, nu o interpretare (vezi studiile lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Zigu Ornea, Leon Volovici, Claudio Mutti, Marta Petreu, Costică Brădăţan etc.).
Un argument interesant este dat de felul cum au perceput profesioniştii domeniului aşa zisa şcoală de filosofie a lui Ionescu. Dincolo de elementele ideologice prezente în scrierile autorilor de istorii ale filosofiei româneşti din perioada comunistă (Gh. Al. Cazan, N. Gogoneaţă, Al. Posescu, L. Pătrăşcanu etc.) s-au evidenţiat elementele iraţionaliste, trăiriste şi mistice ale concepţiei lui Ionescu şi ale influenţei exercitate de el asupra tinerilor. În Istoria filosofiei româneşti, din 1940, Bagdasar arată că Ionescu a fost un adversar al pozitivismului, punînd accent pe metafizică; a fost adversar al formelor rigide de cugetare, reprezentant al unei filosofii a vieţii şi trăirii problemelor filosofice, dispreţuind tendinţele sistematice şi acceptînd iraţionalul cunoaşterii şi existenţei. În excelenta sa mărturie Revizuiri şi adăugiri, Constantin Rădulescu-Motru tăgăduieşte nu numai existenţa vreunei şcoli, dar arată că toate cursurile lui Ionescu sînt lipsite de originalitate, fiind luate după autori germani pe care însă el nu-i citează, şi că aşa zisele preocupări filosofice ale lui Ionescu sînt o pricepută artă a manipulării tinerilor. În fine, în lucrarea O istorie a filosofiei româneşti. În relaţia ei cu literatura, profesorul Ion Ianoşi face o interesantă comparaţie între grupul lui Ionescu şi grupul lui Maiorescu. Se arată cum învăţămîntul românesc de după Maiorescu s-a dezvoltat indisolubil legat de Maiorescu şi elevii săi. În schimb, elevii profesorului Ionescu au fugit, pur şi simplu, de o carieră universitară.
Dar dacă şcoala lui Nae Ionescu nu a fost o şcoală nici în sensul şcolii ateniene de filosofie, nici în sensul idealismului clasic german, nici măcar în sensul şcolii maioresciene, a fost oare complet lipsită de dimensiunea formativă, de transmitere a cunoştinţelor (aşa cum a propovăduit magistrul şi cum a fost înţeles şi continuat de discipoli; vezi Noica, Jurnalul filosofic)? După mărturiile celor ce au trăit această experienţă (vezi cele declarate de Băncilă, Vulcănescu, Sebastian etc.), se pare că răspunsul este afirmativ. Nae Ionescu a reuşit să aducă un imens interes pentru filosofie, metafizică şi filosofia religiei; a provocat o adevărată emulaţie intelectuală; i-a familiarizat pe studenţi cu multe noutăţi din câmpul filosofiei (faptul că le-a vorbit de Husserl chiar în perioada cînd celebrul filosof îşi elabora lucrările este mai mult decît remarcabil).
Pentru a vedea sensul fundamental al sintagmei ,,şcoala lui Nae Ionescu”, să ne amintim cele scrise de Eliade în 1937, în postfaţa lucrării lui Nae Ionescu, Roza vînturilor. El susţine aici că prezenţa lui Nae Ionescu a fost atît de copleşitoare încît numele său s-a întins de-a lungul ţării, transfigurat de mit sau însîngerat de veninul urii. A intervenit hotărîtor în cultura şi viaţa publică a României de după primul război mondial. Dar nu a fost vorba o simplă influenţă, ci de adevărate împrumuturi, niciodată mărturisite, de metodă, idei şi soluţii (Editura Roza Vînturilor, 1990, pp. 421-444; în special, p. 422).
Acest sens fundamental a ceea ce s-a numit de unii şcoala lui Nae Ionescu, ce reduce şcoala la o influenţă dinspre profesor spre discipol, şi care o transformă de fapt în grup, rezolvă parţial întrebarea enunţată, dar deschide noi teme de discuţie: ce înseamnă filosofie pentru Nae Ionescu? Care a fost contribuţia filosofică a lui Nae Ionescu? Care sînt consecinţele ideilor lui Nae Ionescu pentru discipoli? După ce vom avea un răspuns la aceste întrebări, desigur, în numerele viitoare ale revistei, vom putea avea o imagine de ansamblu cu privire la ceea ce unii numesc ,,şcoala lui Nae Ionescu”.
(Timpul, iunie 2011)
Sursa:adriannita.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu