Cioran are o adevărată oroare pentru locul înalt care se cheamă catedră, el detestă profesoratul, preferând să lase un mesaj obscur decât să recurgă la explicaţii. Un loc distins precum parlamentul adună „perlele” pe care hebdomadarul Academia Caţavencu le colecţionează la rubrica intitulată Bula demnitarului. „Nu haina face pe om”, spune proverbul, nu locul face pe vorbitor, continuăm noi, ba, uneori, îl stimulează să-şi afirme ignoranţa şi semidoctismul.
Nu este o obiecţie reală, dacă avem în vedere gândirea lui Cioran: exilul despre care vorbeşte autorul nostru nu este situaţia particulară a unui ins care a lăsat în urmă patria sa pentru una care răspunde mai bine orgoliului său. Exilul este o situaţie care surprinde poziţia omului în lume, stingher, marginal, neangajat într-o lume pe care nu el a creat-o şi de care nu se face responsabil. Umilitatea şi grandoarea sunt esenţe paradoxale ale atitudinii omului în lume şi ne aminteşte de portretul omului de ştiinţă din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu, care, în ciuda unei staturi firave, este posesorul unui statut magnific, prin înţelegerea resorturilor celor mai intime care animă o lume pândită de dezasamblare: „Universul fără margini e în degetul lui mic”... Exilul lui Cioran este mai mult decât o situaţie politică, el câştigă pondere metafizică, prin îndepărtarea nu doar faţă de patria sa, ci printr-o retragere ostentativă, pe o poziţie marginală, dintre semeni, prin refuzul de a-l înţelege şi de a – i da justificări lui Dumnezeu, prin ridicarea unor „metereze” sfidătoare ale cugetării, pe ruinele unei lumi agonice, în descompunere... Sursa:agonia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu