BINE ATI VENIT IN NEANT!

TOTI VENIM DE NICIUNDE SI PLECM NICAIERI,REGASINDU-NE APOI INTR-UN VID ABSURD.

Acest blog a apartinut lui IOAN ''NEALA'' NICA care a murit in 1 Ianuarie 2020. Blog-ul va fi administrat in continuare de fratele sau George ''Sixray'' NICA

luni, 5 august 2013

Setea de Dumnezeu exista in fiecare dintre noi (metafizica)


Setea de Dumnezeu exista in fiecare dintre noi

 in cursul unei intalniri spirituale, Osho (Bhagawan Sri Rajneesh) a fost intrebat de unul dintre discipolii sai: „ Noi ne nastem cu dorinta pentru mancare, sete si somn, dar nu si cu dorinta pentru Dumnezeu. De ce?”.
 Iata raspunsul lui Osho la aceasta intrebare, raspuns care vorbeste despre conspiratia planetara care ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu si despre faptul ca “idealurile” lumii contemporane: succesul, faima, averea sunt incompatibile cu spiritualitatea.
 Este bine sa intelegem ca si aceasta sete spirituala se naste odata cu noi, dar dureaza pana ajungem sa o cunoastem. Copiii, de exemplu, au sex, dar le trebuie aproximativ 14 ani pentru a ajunge sa il recunoasca. De ce atat de mult timp? Dorinta exista in interior, dar corpul nu este inca pregatit. Trupului ii trebuie aproximativ 14 ani pentru a fi pregatit, pentru a se trezi si pentru a constientiza aceasta dorinta. Pana atunci, ea se afla intr-o stare latenta.
 Dorinta pentru Dumnezeu apare odata cu nasterea, dar omul nu este pregatit, nu este copt. in ceea ce priveste spiritualitatea, ea este pentru multi oameni o experienta foarte indepartata, deoarece ea transcende simturile comune. Foarte putini devin iluminati, desi potentialitatea iluminarii exista in fiecare dintre noi inca de la nastere. Dar, ori de cate ori o persoana atinge starea de iluminare spirituala, aceasta devine un factor care trezeste in ceilalti setea latenta pentru evolutia spirituala. Cand o persoana precum Krishna apare in mijlocul nostru, privirea sa, prezenta sa incepe sa trezeasca in noi dorinta pentru realizare.
 “Setea” pentru Dumnezeu si pentru spiritualitate exista in fiecare dintre noi – aceasta apare inca de la nastere. Dar nu ii este permis sa fie trezita, este reprimata. si exista multe motive pentru care se produce acest lucru. Cel mai important insa este acela ca, in cazul multora dintre noi, persoanele care ne inconjoara sunt complet lipsite de aceasta “sete”. Imediat cum ii apare “setea de Dumnezeu” omul obisnuit incepe sa o inabuse, uneori pentru a nu parea nebun. intr-o lume in care oamenii nu doresc decat faima si putere, dorinta pentru spiritualitate pare o nebunie. Iar cel care tanjeste dupa Dumnezeu si dupa realizari spirituale este suspectat, este privit in mod diferit. Asa ca el incepe sa isi reprime aceasta nevoie fundamentala. Iata ca o asemenea “sete” este reprimata si inabusita din toate partile.
 in lumea moderna pare ca nu exista loc si pentru Dumnezeu – si pentru acest lucru noi suntem responsabili. Deoarece, asa cum am mai spus, este “periculos” sa il avem pe Dumnezeu printre noi. Sotia se teme ca acesta sa nu intre in viata sotului ei – atunci ea si-ar pierde primul loc din viata lui. Sotului ii este frica sa nu ii fie luat locul, substituit de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu il dorim printre noi. Daca apare atunci totul se va tulbura: somnul va disparea si lucrurile vor fi complet diferite. Vom inceta sa mai fim cea ce suntem. De aceea il tinem pe Dumnezeu departe de lumea noastra.
 Iar in cazul in care apare setea pentru spiritualitate – pentru a preveni un astfel de pericol – ne-am construit deja dumnezei falsi, idoli, temple false - doar pentru a potoli aceasta sete. Am substituit adevaratul Dumnezeu. Aceasta reprezinta cea mai perversa si mai sireata conspiratie a omului impotriva lui Dumnezeu. Asemenea “dumnezei” artificiali simbolizeaza cea mai puternica conspiratie a omului impotriva religiei si a lui Dumnezeu. Datorita acestor substituienti, setea care apare nu se transforma intr-o cautare spirituala autentica – doar se pierde in imprejurimea falselor temple si moschei. Iar cand omul nu descopera nimic in aceste temple sau moschei, atunci este dezamagit si va gandi: "Ce sens mai are sa ma duc acolo? Mai bine plec acasa." Dar nu stie faptul ca aceste temple sunt doar niste inventii care nu fac altceva decat sa provoace dezamagire.
 Am auzit ca intr-o seara, necuratul se intorcea acasa. Era dezamagit si deprimat si i-a spus sotiei: "Nu mai am nimic de facut; pur si simplu am ramas fara munca." Sotia a fost socata, asa cum ar face orice sotie atunci cand aude ca sotul ei este somer. Ea l-a intrebat: "Cum adica ai ramas fara slujba? Tocmai tu? Este pur si simplu imposibil, deoarece domeniul in care muncesti este etern, nu se poate sfarsi. Coruptia nu se va termina niciodata. Ce anume te-a facut sa o pierzi?" Diavolul a raspuns: "Am pierdut-o intr-un mod foarte ciudat. Pur si simplu slujba mea a fost preluata de preoti, invatati, temple, biserici. Nu mai este nevoie de mine. Ce altceva pot face in afara faptului de a-i conduce pe oameni pe carari gresite. Nu faceam altceva decat sa nu ii las sa fie patrunsi de setea cautarii lui Dumnezeu. Acum acest lucru este infaptuit de nenumaratele temple si biserici. Acum nu mai pot face acest lucru, sunt deja prea multi care o fac."
 Setea pentru Dumnezeu exista la fel ca intotdeauna. Problema consta tocmai in faptul ca noi ne educam copiii despre ceea ce noi credem ca este Dumnezeu. inainte ca un copil sa afle singur despre Dumnezeu, noi il indopam cu tot felul de lucruri false. inainte ca setea sa apara, deja suntem satui de apa si astfel devenim plictisiti. Datorita acestor invataturi false apare acest dezinteres pentru Dumnezeu.
 intregul sistem social este anti-Divin. De aceea si este atat de dificil sa apara in mijlocul societatii setea pentru Dumnezeu. si chiar atunci cand apare, persoana in cauza ne apare ca fiind complet nebuna si vom incerca sa il internam intr-un azil de nebuni. Acum el este diferit de noi. El incepe sa traiasca intr-un mod diferit; chiar si modul de a respira se schimba; intregul stil de viata este altul. El inceteaza sa mai fie unul ca noi - devine un strain.
 Lumea pe care oamenii au construit-o este anti-Divina. si exista o foarte reala conspiratie satanica planetara impotriva spiritualitatii. Iar pana acum aceasta a reusit tot ce si-a propus - si inca mai continua. L-am aruncat afara pe Dumnezeu, de parca l-am putea arunca afara din propria sa lume. Am construit o baricada atat de mare ca sa nu-i mai permitem sa intre. Deci, cum ar putea apare setea?
 Desi setea adevarata nu apare, nu este cunoscuta, totusi incepem sa fim coplesiti de o neliniste interioara care ne marcheaza intreaga viata. Cineva ajunge faimos, dar in interior se simte complet gol. Altcineva ajunge extrem de bogat, dar inauntru simte ca nu detine absolut nimic. Cineva iubeste, dar in interior se simte complet nesatisfacut. Ce este acel lucru caruia ii simti lipsa atunci cand ajungi sa reusesti in viata?
 Este setea pentru spiritualitate, dar reprimata. Ea isi mai scoate capul la suprafata, din cand in cand. Citeodata iti spune: "Ai ajuns atat de faimos si totusi nu ai nimic - esti complet gol." Aceasta sete iti tulbura viata. Problema este ca noi o ignoram si incepem sa ne implicam in alte treburi cu atat de multa forta incat subtila sa voce este complet inabusita. De aceea, cel care cauta bogatii sau cel care doreste sa ajunga faimos, alearga cat poate de rapid. Pur si simplu isi astupa urechile pentru a nu mai auzi vocea interioara. Noi facem totul pentru a o inabusi. Altminteri si aici copii s-ar naste cu setea pentru spiritualitate, asa cum se nasc cu toate celelalte senzatii fizice.
 O astfel de lume poate fi creata si merita a fi creata. Dar cine o va crea? Doar cei care au ajuns cu adevarat in cautarea lui Dumnezeu - dar acestia sunt foarte putini. Iar pentru a reusi este necesar ca intreaga conspiratie planetara sa fie demascata si distrusa.
 Setea pentru spiritualitate exista cu adevarat, dar omul a creat tot felul de mijloace artificiale pentru a o reprima. De exemplu, in China, timp de mii de ani femeile au fost fortate sa poarte incaltari de fier astfel ca picioarele sa le ramana mici. Acesta era un semn al frumusetii. Cu cat o fata avea piciorul mai mic, cu atat familia era considerata mai nobila. Unele fete aveau niste picioare atat de mici incat de-abia puteau pasi. Astfel de femei erau considerate nobile. Familiile sarace nu isi puteau permite acest lux. Femeile sarace trebuiau sa lucreze, sa alerge intreaga zi. Doar femeile aristocrate puteau sta intreaga zi in pat, iar unele dintre ele mergeau doar sprijinite de altcineva. intr-un fel nu erau decat niste paralitice, dar erau considerate a fi frumoase si destepte. in China zilelor noastre, nici o femeie nu ar accepta asa ceva. Dar acest obicei a existat timp de mii de ani.
 Cand un lucru devine larg cunoscut si acceptat este dificil sa ii mai observi stupiditatea. Cand mii de oameni il urmeaza atunci nu il mai judeci, nu il mai cantaresti. Daca societetea ar accepta portul incaltamintei de fier, atunci fiecare s-ar conforma acesteia. Iar daca cineva nu ar fi in ton cu ceilalti, acela va fi desconsiderat, va fi condamnat. in China, o femeie cu piciorul mare era considerata vulgara si nu se putea casatori cu cineva bogat sau de familie buna. Acest concept a mutilat femeile din China timp de mii de ani si nimeni nu realiza faptul ca era o nebunie. Doar cand aceasta practica a fost abolita s-a putut realiza faptul ca era o mare prostie.
 in acelasi mod, in ceea ce priveste setea pentru spiritualitate, ea a fost pervertita, mutilata. Acesteia nu i se permite aparitia. Iar daca, in cele din urma iese la suprafata, imediat apar substituientii. Atunci ti se va spune sa citesti in tot felul de scripturi si vei descoperi ceea ce doresti. De fapt, in scripturi nu gasesti nimic in afara de cuvinte; in temple nu vei descoperi nimic in afara de tablouri moarte. Astfel, omul incepe sa creada ca setea sa a fost falsa.
Fara indoiala nici o persoana nu se naste fara aceasta sete pentru evolutia spirituala. Iar daca acesteia i se ofera posibilitatea si facilitatile sa fie trezita, atunci toate celelalte dorinte vor disparea. Atunci nu mai poate exista decat foamea de Dumnezeu - nu pentru faima, bogatii sau putere. Toate acestea nu pot merge mana in mana. De aceea, pentru a le salva pe celelalte, a trebuit sa o inabusim pe aceasta. Pentru ca, in momentul in care aceasta sete apare pe scena, ea le va detrona pe toate celelalte - pur si simplu le va elimina, le va asimila. Dumnezeu este foarte acaparator. Cand apare, va acapara intreaga scena doar pentru el. Atunci nu le va mai permite altora sa se prosteasca in jurul sau. Cand te alege sa devii templul sau, taramul in care va salaslui, atunci toate celelalte zeite sau zei vor trebui sa plece - nu mai pot trai acolo. Asa cum ii vezi acum - de exemplu, zeul maimuta Hanuman, ca si multi altii - vor disparea. Dumnezeu nu le va mai permite sa traiasca acolo. Cand Dumnezeu va aparea, el ii va alunga unul cate unul. Doar el poate sta pe tron.


(extras din discursul tinut in seara zilei de 3 Mai 1970, in tabara de meditatie de la Nargol, Gujarat, India; publicat in volumul "KUNDALINI; IN CAUTAREA MIRACULOSULUI", vol.1, Editura RAM, 1988)

Sursa:http://esoterism.ro/ro/setea.php
http://esoterism.ro/ro/setea.php

Madame Blavatski şi Societatea Teosofică (misticism)

Madame Blavatski şi Societatea Teosofică

Copilăria lui Madame Blavatski. Căsătoria ratată

Cea cunoscută acum ca Madame Blavatski sau chiar desemnată simplu, cu iniţialele HPB (de la Helena Petrovna Blavatsky) s-a născut la 12 august 1831 (31 iulie după calendarul iulian, folosit în Rusia), în localitatea Ekaterinoslav. Tatăl său, de origine germană, era colonel în armata ţaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, era înrudită cu familia imperială a Rusiei.
Aşa cum era normal pentru o tânără dintr-o familie nobiliară, Helena are mai multe guvernante, din diferite ţări europene, astfel încât ajunge încă din copilărie să vorbească fluent franceza, engleza şi germana, care îi vor fi extrem de folositoare în timpul călătoriilor de mai târziu. Îndrăgeşte lectura încă de mică şi citeşte multe cărţi despre ocultism, dar şi despre francmasonerie şi alte societăţi secrete.
La vârsta de şaptesprezece ani este măritată cu generalul Blavatski, viceguvernator al provinciei ruseşti Armenia, în vârstă de 40 de ani. Căsătoria durează numai trei săptămâni, interval în care cei doi soţi nu întreţin relaţii sexuale. După acest interval scurt, Helena fură un cal, cu care traversează munţii şi fuge la bunicul său, aflat la Tiflis, în Georgia. După propriile mărturisiri, va rămâne virgină întreaga viaţă. Totuşi, a păstrat un lucru ca urmare a acestei aventuri: numele de Blavatski.

Călătoriile lui Madame Blavatski. Marea Fraternitate Albă din Tibet

Deşi familia decide că cel mai potrivit ar fi să se întoarcă la părinţi, ea este de altă părere şi îşi petrece următorii zece ani (1848-1858) călătorind în cele mai diferite locuri sfinte şi întâlnind dervişi turci, înţelepţi egipteni, pe învăţatul copt Paulos Metamon (alături de care petrece ceva mai mult timp), vraci amerindieni, pastori mormoni, vrăjitori specialişti în voo-doo, asceţi indieni şi, în cele din urmă, pe aşa-numiţii Mahatmas din Tibet, membri ai unei Mari Fraternităţi Albe, despre care numai ea povesteşte. Dintre aceştia, îi cunoaşte pe Morya, mai întâi în vis, apoi şi în realitate, iar mai apoi pe Maestrul Kuthumi.
În 1858 revine în Rusia, la Pskov, unde locuia sora sa, Vera. Aceasta scrie despre puterile oculte pe care le căpătase între timp Helena. Este vorba, în primul rând, de capacitatea de a citi în „lumina astrală“ şi de a vedea fluxurile de gândire ale personelor vii, dar şi ale celor decedate.
În anii 1863-1865 călătoreşte în Caucaz, unde trece prin diferite crize şi experienţe mistice, printre care şi dedublarea, iar între 1865 şi 1873 este plasată a doua mare serie de călătorii din viaţa sa. Vizitează Europa de Est şi Balcanii, Egiptul şi Siria (unde are contacte cu comunitatea druzilor), Italia (unde Giuseppe Mazzini o iniţiază în carbonarism), apoi vizitează, pentru a doua oară, Tibetul, unde stă doi ani alături de maestrul Koot Hoomi. Revenită în Egipt, întemeiază, împreună cu Emma Cutting (viitoarea Emma Coulomb), o efemeră societate spiritistă, urmând principiile lui Allan Kardec, un pedagog francez care dezvoltase mai multe teorii referitoare la spiritism. Helena vizitează apoi, succesiv, Ierusalim, Odessa şi Paris.

Întemeierea Societăţii Teosofice. Isis dezvăluită

În 1873, la vârsta de 42 de ani, se stabileşte la New York. Aici se căsătoreşte pentru a doua oară, de data aceasta cu georgianul Michael C. Betanelly. Nici această căsătorie nu implică însă nici afecţiune şi nici relaţii sexuale, aşa că durează numai trei ani. interesant este că, în toată această perioadă, Helena nu divorţase de primul soţ, deci, conform legii, se poate vorbi despre bigamie!
La 7 septembrie 1875 (data oficială: 17 noiembrie acelaşi an), ea întemeiază Societatea Teosofică, împreună cu colonelul Henry Steel Olcott, ca preşedinte, şi avocatul irlandez William Quan Judge, ca secretar. Deşi ea este principala animatoare a societăţii, în acte este trecută ca simplu secretar corespondent.
Din Statut, rezultă că Societatea Teosofică este organizată în vederea îndpelinirii a trei scopuri principale:
1) dezvoltarea sentimentelor de toleranţă reciprocă şi de bunăvoinţă între popoarele de diferite rase şi religii;
2) încurajarea studiului filosofiei, religiilor şi ştiinţelor celor vechi, în special ale Arienilor;
 3) cercetări şi ajutor privind natura superioară a omului şi puterile sale latente.
În 1878, apar la New York cele două volume ale lucrării „Isis dezvăluită“. În timp ce New York Herald Tribune o consideră una dintre creaţiile remarcabile ale secolului al XIX-lea, orientalistul Max Muller o consideră pe autoare incompetentă. Aceasta primeşte, în 1877, cetăţenia americană.

Teosofia în India. Ultimele călătorii ale Helenei Blavatski. Doctrina secretă

Între 1879 şi 1885 întreprinde a treia serie de călătorii, împreună cu Olcott. În februarie 1879, ei lansează la Bombay revista The Teosophist (Teosoful), în care este afirmată ideea unei înţelepciuni divine eterne, numită Teosofie, şi a existenţei unei Fraternităţi a Înţelepţilor. În Sri Lanka, Blavatski şi Olcott primesc pancha sila (confirmarea buddhistă în cinci precepte). În 1882, se instalează în India, la Adyar, aproape de Madras, acest loc devenind centrul mondial al Societăţii Teosofice. Acum sunt sistematizate mai multe dintre teoriile doamnei Blavatski, precum cea a celor şapte corpuri: fizic, eteric, astral, mintal inferior, mintal superior, buddhic şi atmic.
Nici în India nu rămâne mult timp, în special deoarece este implicată în două scandaluri. Fosta sa colaboratoare din Egipt, Emma Coulomb, o acuză de fals şi de escrocherie. În acelaşi timp, o anchetă asupra capacităţilor sale paranormale (citirea gândurilor, materializarea unor obiecte, primirea unor scrisori de la maeştrii tibetani etc) le taxează, pe marea majoritatea, fie drept escrocherii, fie drept halucinaţii colective. În 884 şi 1885 călătoreşte prin Franţa şi Germania, pentru ca apoi să viziteze Egiptul şi India.
În 1885 părăseşte definitiv India pentru Europa. Aici, vizitează Italia, Elveţia, Germania, Franţa şi Belgia. Deja suferă de obezitate (are 113 kilograme), nefrită cronică şi hidropizie. În 1888 apare o nouă carte-monument, „Doctrina secretă“. Conform lui Madame Blavatski, aceasta se bazează misterioasa Carte a lui Dzyan, despre care s-a afirmat că e doar un alt numele al Zoharului, cunoscuta (în anumite medii) operă kabbalistică.
Ultimii ani ai lui Madame Blavatski. Controversele
Din mai 1887, se stabileşte la Londra, unde întemeiază „Blavatsky Lodge“ şi revista „Lucifer“. Acum îl întâlneşte pe cunoscutul poet William Butler Yeats, preşedinte al Hermetic Golden Dawn. În octombrie 1888, apare şi o „Secţiune esoterică“ a Societăţii Teosofice, destinată căutătorilor mai avansaţi. În următorii ani apar încă două lucrări ale Helenei Petrovna Blavatski: Cheia Teosofiei şi Doctrina secretă. După apariţia acestui din urmă volum, câştigă prietenia şi sprijinul lui Annie Besant, pe care o desemnează drept succesoarea sa la conducerea Societăţii. În 1890 este vizitată chiar de tânărul Gandhi, care se afla în plină dezvoltare a conştiinţei naţionale indiene şi redescoperea hinduismul tradiţional. Helena îl ajută în acest sens.
Helena Petrovna Blavatski a murit pe 8 mai 1891 şi a fost incinerată. Credinţa în Biserica Ortodoxă rusă şi-o pierduse în momentul în care, în ciuda rugăciunilor sale, murise un copil al cărei tutore era.
În urma ei a rămas o operă controversată, care a stârnit nenumărate dezbateri. De pildă, în timp ce Rene Guenon considera teosofia drept una dintre cele mai periculoase greşeli făcute de mentalitatea contemporană, istoricul Theodore Roszak spune că Madame Blavatski a fost unul dintre cei mai originali şi mai profunzi gânditori ai timpului său. Călătoriile numeroase, legăturile cu diferiţi oficiali britanici, dar şi ruşi, au alimentat zvonurile că s-ar fi aflat în slujba serviciilor secrete.
Dincolo de aceste controverse, rămâne însă opera Helenei Blavatski, a căror valoare şi validitate le poate judeca fiecare personal.
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Madame-Blavatski-si-Societatea-Teosofica/127

Elegie


Elegie - Mia Frollo


de Francis Jammes

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.

Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Avatar


Avatar - Mia Frollo

Când stai, răpit de visuri, în seara-nsângerată
De toamnă, lângă mine, şi gândul tău l-ascult,
El o poveste-mi spune de-o ţară depărtată -
Povestea lui trăită în vremea de demult.

O, da, erai amicul lui Phidias odată,
Şi compunând o odă mergeai încet-încet
Spre casa lui cea albă de artă-nfrigurată,
Iar eu eram o sclavă venită din Milet.

Era aceeaşi seară de toamnă-nsângerată,
Să te privesc rămas-am pierdută-n colţ de drum,
Iar ochii tăi pe ochii-mi s-au pironit deodată
Şi mi-ai surâs atuncea surâsul tău de-acum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Intre ziduri ca de gheata


Între ziduri ca de gheaţă - Mia Frollo


De ce atâta soare şi drag de vieaţă-n cale?
Aci e mănăstirea cu clopotul de jale.

Cum freamătă pădurea pierdută-n zări departe?
Aci sunt umbre negre cu zâmbete de moarte.

Merg una câte una, sub gânduri reci plecate...
Tu, care vrei odihna de clipe zbuciumate,

Tu, care porţi în suflet atâta amintire
Şi-n ochi oglinda vieţii-nflorite în iubire,

Să nu baţi cu nădejde la porţile-nvechite
De veşnicia vremii atât de liniştite;

Mai bine-ntoarce-ţi pasul, de-i obosit acum,
Să guşti uitarea caldă din viaţa de pe drum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Vechi scrisori


Vechi scrisori - Mia Frollo

O, vechi scrisori, eu v-am găsit atâta de uitate,
Cu plicul mic, cu scrisul mic şi vorbe-ndurerate,

Eraţi iubrea de demult a celuia pe care-acum
Cu-atâta dor, cu-atâta chin l-aştept mereu pe-acelaşi drum.

Eu v-am privit, şi chipul lui mi-a apărut întunecat,
Eu v-am trăit, şi visul meu era aşa de-ndurerat.

O, vechi scrisori, mi-aţi apărut ca o ciudată prevestire:
A fost atât de mult iubit şi-aşa de şubred în iubire.

Eu, în trecut, la voi, mereu, lăsa-voi gândul să mă poarte
Melancolia mea de-acum şi gândurile voastre moarte,

Cu negre flori voi presăra întreagă aşteptarea...
Ce rău făcut-aţi, vechi scrisori: aţi răzbunat uitarea!

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

E toamna care trece


E toamna care trece

de Mia Frollo

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux formes ont tout à l`heure passé.
Paul Verlaine

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

sâmbătă, 27 iulie 2013

A trai fara incetare in bucurie(metafizica)

A trai fara incetare in bucurie

"A trai fara incetare in bucurie pare ceva imposibil fiindca nu se
cunoaste structura fiintei umane. Dincolo de corpul fizic, astral
si mental, noi posedam inca trei corpuri superioare: corpurile
cauzal, budic si atmic. Aceste trei corpuri ne pun in legatura cu
lumea divina si daca reusim sa le dezvoltam, nici chiar grijile
si necazurile nu ne mai pot distruge sau intuneca ceea ce suntem
 pe cale sa traim in regiunile luminii.
De aceea, prin gandurile, sentimentele si faptele noastre, dar
si prin meditatie si rugaciune, trebuie sa ne straduim zilnic sa
pastram legatura cu lumea divina, pentru a continua sa traim in
sufletul si spiritul nostru. Iar sufletul si spiritul nostru ne
 inspira o cu totul alta modalitate de a vedea si simti lucrurile.
Atunci cand sufletul si spiritul vorbesc in noi, atatea necazuri
dispar, atatea suferinte!Iar ele se transforma chiar in liniste,
in intelepciune, in intelegerea sensului vietii."

Omraam Mikhaël Aďvanhov
Sursa:http://esoterism.ro/ro/bucurie.php

Opera lui Michael Maier si alchimia spirituala(misticism)

Michael Maier şi alchimia spirituală

Imaginea alchimistului naiv, care încerca să transforme diferitele metale în aur suflând în permanenţă în cuptoare şi bolborosind diferite incantaţii poate să fie spectaculoasă, dar este extrem de falsă.
După cum arăta Mircea Eliade, alchimia reprezintă un sistem de cunoaştere extrem de complex, comun tuturor culturilor tradiţionale, a cărui origine se pierde în negura veacurilor. Termeni precum „sulf“, „mercur“ şi „sare“ desemnează de fapt realităţi aparţinând structurii fiinţei umane, iar operaţiunile cărora, în limbajul cifrat al alchimiştilor, le sunt supuse metalele sunt de fapt eforturi la care alchimistul şi supune propria fiinţă, în scopul dezvoltării spirituale.
Un exemplu de alchimie spirituală o reprezintă opera germanului Michael Maier (1568 - 1622). Acesta s-a născut la Rendsburg, în Ducatul Holstein, situat în nordul extrem al Germaniei. În copilărie, Michael a primit o educaţie umanistă, bazată în principal pe studiul limbii latine şi a literaturii antice, iar apoi a urmat cursurile universităţilor din Rostock, Frankfurt, Padova şi Basel, obţinând diploma de doctor în medicină.
La numai un an după ce devenise doctor, în 1597, Maier revenise aproape de casă, la Rostock, unde practica medicina. Apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, şi-a exercitat meseria în alte două oraşe de la Marea Baltică: Danzig şi Konigsberg.
Din primii ani ai secolului al XVI-lea datează şi interesul său pentru alchimie, care îl conducem, în cele din urmă, spre curtea lui Rudolf al II-lea de la Praga. Ajuns în capitala Imperiului în 1608, peste numai un an devine medic al curţii şi, mai ales, consilierul personal al împăratului habsburgic Rudolf al II-lea, un mare pasionat de alchimie.
După moartea împăratului, în 1612, Maier şi-a continuat studiile în domeniul ocultismului, dar a prins şi gustul vieţii de la curţile regale. Prin urmare, a petrecut un timp în Anglia, la curtea lui Iacob I, apoi în Germania, pe lângă principele de Nassau, un alt mare protector al alchimiştilor, chiar dacă nu beneficia de puterea, bogăţia şi influenţa lui Rudolf al II-lea.
Ca urmare a studiilor desfăşurate începând din primii ani ai secolului al XVI-lea, Maier publică, în 1617, Atalanta Fugiens, lucrare de alchimie care cuprindea nu numai epigrame şi discursuri, ci şi imagini şi cincizeci de compoziţii muzicale, numite fugi.
În 1619, Michael Maier devenea medicul principelui Moritz von Hessel-Kassel, iar în 1620 îşi stabilea reşedinţa la Magdeburg, unde a continuat să practice medicina. Aici avea să şi înceteze din viaţă, în 1622, în vârstă de numai 54 de ani, lăsând în urma sa mai multe studii nepublicate.
Opera lui Michael Maier
Opera sa este extrem de vastă, iar aici ne vom mulţumi să amintim doar lucrările mai importante:
• Atalanta fugiens, deja amintită, oferind metode de interpretare alchimică a diferitelor mituri ale Greciei antice, precum legenda argonauţilor plecaţi în căutarea Lânii de aur, cele douăsprezece munci ale lui Hercule, războiul troian sau călătoria lui ulise spre Ithaca;
• Themis aurea, lucrarea lui Maier din 1618, se referă, de asemenea, la mişcarea rozacruciană. Titlul sub care a fost publicată la Londra în 1656 este cât se poate de grăitor: Themis Aurea. The Laws of the Fraternity of the Rosie Crosse. Written in Latin by Count Michael Maierus, And now in English for the Information of those who seek after the knowledge of that Honourable and mysterious Society of wise and renowned Philosophers... (Themis Aurea. Legile Frăţiei Rozacrucii, scrise în latină de contele Michael Maierus şi acum în engleză, pentru informarea celor care caută cunoaşterea acestei onorabile şi misterioase societăţi a înţelepţilor şi a faimoşilor filosofi). Aici, el tălmăceşte pe înţelesul tuturor, comentează şi interpretează diferite aspecte ale societăţii Rozacruce, care publicase recent cele trei texte fundamentale şi al cărei membru este posibil să fi fost şi Maier.
• Septimana Philosophica, apărută în 1620, cu titlul complet Qua Aenigmata Aureola de omni Naturae genere a Solomone Israelitarum Sapientissimo Rege, et Arabiae Regina Saba, nec non Hyramo, Tyri Principe, sibi invicem in modum Colloquii proponuntur et enodatur -Francfurti Typis Hartmanni Palthenii, este concepută sub forma unui dialog între Solomon, regina din Saba şi Hiram, având ca temă secretele universului. Pe parcursul a şase zile (deoarece în ziua de sabat nu au loc astfel de discuţii), cele trei personaje biblice cei doi vorbesc despre toate regnurile existente în natură, începând cu cel vegetal şi sfârşind cu fiinţele omeneşti.
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Michael-Maier-si-alchimia-spirituala/140

Rene Guenon si initierea veritabila(misticism)


Rene Guenon şi initierea veritabilă

 Rene Jean Marie Joseph Guenon, care apoi avea să îşi ia numele islamic de ’Abd al-Wâhid Yahyâ, s-a născut la Blois, în Franţa, pe data de 15 noiembrie 1886.
Elev strălucit, dar cam bolnăvicios, Rene Guenon excelează şi în domeniul literelor, şi în cel al matematicii.
Debutul publicistic şi-l face după vârsta de 20 de ani, când, în revista Gnose, apar studii despre simbolismul crucii, erorile spiritismului şi devenirea omului după Vedanta. Aici se regăsesc, de altfel, toate temele fundamentale ale operei sale ulterioare
Interesat din tinereţe de mişcările ocultiste franceze, a intrat mai întâi în contact cu gruparea condusă de Papus, un cunoscut autor esoteric al vremii. După o colaborare plină de succes cu Papus, se va desolidariza de acesta, deoarece nu era de acord cu concepţia reîncarnării, afirmată de Papus în mod insistent.
Traseul spiritual al lui Guenon cunoaşte apoi o nouă bornă: Ordinul Templului Reînnoit, o organizaţie esoterică aflată în legătură cu Ordinul Martinist. Apoi, el a intrat în contact cu aşa-numita Biserică Gnostică.
După 1910, Rene Guenon este iniţiat în esoterismul islamic, datorită lui Ivan Agueil, pictor suedez care călătorise în Orient şi primise iniţierea sufistă la Cairo. De acum înainte, Guenon va purta şi numele arab de ’Abd al-Wâhid Yahyâ, care înseamnă ”slujitorul celui Unic”.
În plus, unii autori vorbesc şi despre o posibilă iniţiere a lui Rene Guenon în confucianism, despre care se cunosc însă mai puţine amănunte. În plus, au existat în mod cert contacte cu hinduismul, mai precis cu linia iniţiatică a lui Shankaracharya.
Fundamentală va rămâne însă legătura cu Islamul, după cum o dovedeşte şi decizia lui Guenon de a se muta în Egipt, începând cu 1930 şi până la moartea sa, în 1951. De altfel, moartea primei sale soţii, Berthe Loury, redusese foarte mult elementele care îl mai legau de lumea occidentală. În Egipt, el a dus o viaţă simplă, refuzând constant orice propunere de a se întoarce în Europa şi dedicându-se exclusiv scrisului. Aici, s-a căsătorit pentru a doua oară, cu fiica şeicului Mohammad Ibrahim.
Opera lui Rene Guenon cuprinde 17 cărţi publicate în timpul vieţii şi 10 lucrări apărute postum. El insistă asupra faptului că ea nu trebuie considerată nici rodul unei gândiri personale, dezvoltată în timp, nici un sistem filosofic, ci o expunere a doctrinelor tradiţionale - concept fundamental pentru Rene Guenon.
Opera lui poate fi grupată în patru mari categorii:
- studii asupra simbolismului, precum Simboluri ale ştiinţei sacre;
- studii despre iniţiere, precum Esoterismul lui Dante;
- expunerea unor principii metafizice, în lucrări precum Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse sau Simbolismul crucii;
 - critica lumii moderne, în lucrări precum Criza lumii moderne sau Orient și Occident.
Una dintre ideile-cheie ale operei lui Guenon, pe care a aplicat-o şi în viaţă, a fost aceea că o iniţiere reprezintă o transmitere a unei influenţe spirituale, care nu poate avea loc decât prin intermediul unei organizaţii tradiţionale, El atrăgea atenţia că această titulatură nu se poate aplica în niciun caz organizaţiilor spiritualiste apărute în perioada contemporană, care nu pot avea autoritatea şi cunoaşterea necesară pentru a transmite o iniţiere.
O listă a personalităţilor profund influenţate de opera lui Rene Guenon ar trebui să cuprindă sute sau mii de nume, dar ne mulţumim să le indicăm aici pe cele mai cunoscute: filosoful și metafizicianul elveţian Frithjof Schuon, scriitorul de origine română Michel Vâlsan, iniţiat de asemenea în sufism, autorul elveţian de limbă germană Titus Burckhardt, criticul literar, dramaturgul și filosoful esoteric român Vasile Lovinescu
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Rene-Guenon-si-initierea-veritabila/257.


AVERTISMENT
de Mihai Gramatopol

Titlul şi chiar conţinutul acestei scrieri li se vor părea unora hiperbolice şi casandrice, fiindcă fiecare, în mizeria ce se tot adânceşte, refuză psihic realitatea ostilă în favoarea Copilei Speranţa, al cărei zâmbet nu se ştie dacă-l va vedea prea curând.
Accentul acestor pagini nu cade pe factologia comunistă sau neocomunistă: ele ar fi trebuit să fie atunci inutil de numeroase şi redundante. Am încercat să surprind aici mecanismul dezastrului sufletesc şi mental care s-a reflectat nemijlocit în realitatea tot mai deconstruită a ultimei jumătăţi de veac.
Oamenii, ca şi faptele lor, s-au aflat adesea sub imperiul necesităţii violatoare. Să dau un exemplu mai spectacular: prin anii '63 '64 am fost chemat de la Cabinetul numismatic al Academiei la Direcţia metalelor preţioase a Băncii Naţionale să aleg valorile istorice dintr-o masă uriaşă de podoabe din pietre preţioase, aur şi platină. Atare lucru s-a întâmplat graţie unei şanse: directorul acelui tezaur, un fost maistru petrolist, pe nume Brutus, absolvise în tinereţe vestita şcoală interbelică de Arte şi meserii. Datorită cunoştinţelor şi conştiinţei sale profesionale a întârziat executarea ordinului Ministrului de finanţe, spunându-şi că ar fi păcat să se topească aurul istoric aflat în gropurile vastului safé de la Marmorosh Bank. Au fost salvate astfel cca 25 kg de aur istoric printre care se numără tezaurul de la Perşinari, cel de la Sacoşul Mare (ambele din epoca bronzului, ambele expuse acum în sala tezaurului de la Muzeul de Istorie Naţională, clădirea Poştei Centrale).
Mi-au trecut atunci prin mână, ca bunuri confiscate, tot ce posedase burghezia şi marea burghezie românească. Extraordinare podoabe de la începutul veacului nostru şi de la sfârşitul celui trecut, cu briliante, topaze, rubine şi smaralde de mărimi uluitoare, din categoria cea mai preţioasă a corindoanelor, piese cum aveam să văd mai târziu în puţine colecţii publice din vestul Europei. Aceste capodopere fuseseră lucrate la Roma, Paris şi Londra.
Pentru reluarea contactelor comerciale cu Occidentul, I. Ghe. Maurer consimţise să achite lista de despăgubiri de la Haga pentru bunurile străine naţionalizate în România comunistă. Cum ţara nu poseda la acea dată nici un dolar sau rezerve de aur (luate de Uniunea Sovietică ori de conducătorii comunişti locali), bijutieri de la Amsterdam urmau să cumpere astfel de podoabe, chipurile pentru a le reprelucra, cu 175000 lei - valută kilogramul (un leu-valută era egal pe atunci cu 1,50 lei interni!). Cantitatea acelor bijuterii nu poate fi acum apreciată decât cu metrul cub. Sala tezaurului fostei bănci era construită de firma Fichet şi avea două etaje de cel puţin cinci rânduri de gropuri fiecare (sertare individuale pentru depunători), foarte încăpătoare (destinate să cuprindă casete sau cutiile capitonate cu pluş ale podoabelor de aparat), iar perimetrul oval al acesteia măsura mai mult de 150 m. În mijlocul ei se afla o colină de argintărie utilitară, care-mi amintea de opulenţa ţarilor, expusă parţial la Ermitaj.
În fond cetăţenii Ţării Româneşti au plătit cu averea lor mobilă şi imobilă un act politic economiceşte nu numai gratuit, dar şi dezastruos.
Un alt fapt conex: o dată dispărute în închisori şi cimitire burghezia şi marea burghezie românească, astfel jefuite şi „naţionalizate”, au fost totodată naţionalizate casele şi mobilele acestora (cel mai adesea de provenienţă franceză). Casele, locuite apoi de semi-paraziţi sau paraziţi sociali desemnaţi cu eufemisticul „activişti”, au început să se degradeze (cu excepţia palatelor devenite sedii ale ambasadelor, ale instituţiilor şi ale proţopindadei comuniste) şi se degradează încă sub ochii noştri pentru că în afară de proprietarul înstărit care le ridicase, o dată el ruinat, nimeni nu era interesat şi capabil să le întreţină, iar statul nu dispunea de atare fonduri.

Profitând de paragina lor, Ceauşescu a demolat cea mai mare parte a zestrei arhitectonice a tuturor oraşelor ţării pentru a şterge urmele unui trecut european de excepţie al acestei foarte bogate ţări. În mizeria cumplită în care am trăit şi trăim, chiar actualele noastre locuinţe din blocuri, făcute cu bani sărmani şi grei pentru a nu rămâne pe drumuri când am fost daţi afară din casele confiscate, adevărate cavouri de beton cu telefon, asemenea celor ordonate de Mussolini în cimitirul roman de la Campo Verano, încep să arate jalnic căci ţevile de apă rece şi caldă, din fier prost şi plastic, au ruginit şi îmbătrânit, devenind duşuri intramurane mai ales după tentativa de genocid prin congelare, parţial încununată de succes!
Cum spuneam, împreună cu casele ne-au fost furate şi mobilele, de la cele mai obişnuite până la garnituri istorice lucrate de vestiţi ebenişti francezi din secolele XVII-XVIII. Credeţi că s-a gândit cineva să creeze măcar un oficiu al „mobilierului statului”, ca în ţările civilizate din Occident? Nicidecum! Cele mai importante piese au fost strânse şi puse la dispoziţia proţopindadei dimpreună cu văsăria din argint ce îi revenea ca „pradă”.
Dar celei mai mari părţi a proţopindadei ignorante nu-i plăceau mobilele „strâmte” şi cu „picioarele strâmbe”, aşa că atunci când a apărut mobila modernă autohtonă au trecut acele piese istorice rudelor sărace de prin satele din care-şi trăgeau umila origine. Cunosc cazul unui fost primar al Bucureştilor, devenit apoi ambasador într-o ţară est-asiatică, care şi-a trimis „troacele vechi” la ţară, unde o splendidă măsuţă Boulle, frumos vopsită cu duco, a devenit un practic suport de plită de „aragaz cu butelie”! Cele pomenite sunt exemple comune şi nu cazuri particulare limită!
Ce să mai vorbesc despre imensul tezaur de cărţi europene (vechi şi noi) al acestei ţări! Când nu au fost arse, folosite ca hârtie de împachetat, lăsate să putrezească prin hrube insalubre şi ude, ucise aidoma foştilor lor posesori în vastul război împotriva spiritului nostru european, au fost vândute pe nimica în Occident, salvându-se întâmplător şi în mică măsură barbariei care nu a încetat încă. Se dezvăluie acum că liste întregi din cărţile „arse” la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti în timpul Revoluţiei bine orchestrate de cei ce aveau să devină bogaţii ei profitori, circulă pe la anticariatele din Apus, cu preţuri exorbitante în valută. Îmi vin în minte versurile lui Hugo din Ruy Blas: „Soyez flétris devant votre pays qui tombe/ fossoyeurs qui venez le voler dans sa tombe”!
Că în lipsa tot mai îndelungată, pe zi ce trece, a unei clase înstărite şi rafinate nu vom mai avea în curând monumente de arhitectură civilă şi chiar religioasă (de vreme ce ministeriatul poetului nobelabil ratat a desfiinţat a doua oară după Ceauşescu Direcţia monumentelor istorice), este lesne de prevăzut. Şi nu vom mai avea istorie, pentru că chiar arhivele au fost arse; nu mai istorisesc aici cazul unui clasicist piroman, numit de Călinescu în Bietul Ioanide Panait Sufleţel, care începuse să dea flăcărilor arhiva seculară a Universităţii din Bucureşti. Am reuşit să opresc demenţiala faptă graţie cui credeţi? Consilierului sovietic al Universităţii!
Da, domnilor concetăţeni, preocupaţi exclusiv de grija pâinii zilei următoare. Este foarte posibil ca în curând să o consumaţi pe ruine, fiindcă tot ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă în această ţară, şi vom vedea încă şi mai multe şi mai grave urmări ale fărădelegilor, întrece în chip nebănuit un dezastru nuclear! Este de altminteri tristul caz în care îmi doresc sincer să fiu profet mincinos, deşi nimeni nu e profet în ţara lui.

M.G.

Bucureşti, Braşov, 1992-1994
Sursa:http://www.mihaigramatopol.ro/old/index.php?option=com_content&view=article&id=219:avertisment&catid=43:morfologia-dezastrului&Itemid=86

luni, 22 iulie 2013

Evolutia Constiintei(Metafizica)



Evolutia Constiintei

 Noi incepem sa ne dezvoltam si sa crestem din aceasta lume, de la cea mai joasa realitate posibil, care a coborat din Lumea Infinitului, prin 125 de trepte, prin 5 lumi, pana la cel mai jos punct. Ajungand la acest nivel scazut, scanteia de lumina s-a spart pana la ultimul grad spiritual in aceasta lume si a inceput sa formeze materia in ea.
 Materia a inceput sa se concentreze, sa se formeze si sa uneasca o particula cu alta. in acest mod a inceput sa se intoarca la sursa-corectarea spargerii. De atunci a inceput Universul nostru: nivelurile mineral, vegetal si animal ale naturii.
 Toate aceste grade sunt un rezultat al unificarii materiei in structuri din ce in ce mai complexe, toate partile care actioneaza in beneficiul reciproc. Puterea Luminii, puterea naturii, a unit elemente separate, si a format, astfel, materia neinsufletita in toata diversitatea sa interioara. Materia este formata ca urmare a unificarii particulelor opuse in conformitate cu legi speciale.
 si apoi chiar materia vegetala apare, unde particulele opuse se conecteaza in structuri mult mai complexe. Ele sunt mult mai departate una de alta, dar cu toate acestea se unesc. Apoi, natura animala apare, fiecare parte se simte separate de cealalta si doreste sa-si mentina existenta intr-o forma egoista. Cu toate acestea, datorita fortei naturii, fiecare dintre ele inca se uneste cu cealalta, si toate impreuna creeaza animalul-un organism animal care este capabil sa existe in ciuda faptului ca in interiorul sau exista o contradictie si o unificare a elementelor polare.
 Ele sunt unite printr-o forta speciala, forta Luminii, forta Creatorului, forta daruirii reciproce, in ciuda fortei creatiei, o forta egoista care exista in interiorul fiecareia. Aceste doua forte incep sa actioneze in armonie comuna.
 Armonia este imposibila daca nu exista doua forte opuse care se unesc cu toate acestea, de dragul unui singur scop, unui interes comun, precum si a unor stari superioare. Printr-o stare superioara se intelege interesele comune ale organismului: corpul vegetal sau animal. si apoi, datorita dezvoltarii materiei la nivel animal, acesta ajunge la nivelul fiintei umane a acestei lumi, care este o creatura chiar si mai complexa – una mult mai agresiva si mai egoista. Fiecare creatura de la acest grad de “fiinta umana in aceasta lume”, constata ca este opusa tuturor altor oameni.
 si atunci cand ajunge la sfarsitul dezvoltarii sale egoiste, ea descopera ca, daca doreste sa existe in continuare, are nevoie de o a doua forta, opusa- forta daruirii. Forta egoismului s-a dezvoltat in ea, dar ce este de facut cu aceasta acum? Ea doar ne distruge.
 in acest moment intelegem ca noi trebuie sa primim forta de a darui, forta unificarii. Senzatia de lipsa a fortei de unificare, fara de care nu putem continua, este, de fapt, acel sentiment de criza, de separare, de distrugere a valorilor anterioare. Este dezvaluita in mod direct in interiorul existentei noastre, in viata noastra. Descoperim in absolut toate domeniile vietii, in toate activitatile unei persoane in aceasta lume, ca nu putem ajunge la echilibru, la armonie si la asa-numita “viata.”
La urma urmei, viata este construita pe baza a doua forte: primirea si daruirea. Noi nu putem exista actionand numai cu o singura forta a egoismului. De aceea, ca urmare a dezvoltarii noastre, a evolutiei noastre treptate, pas cu pas, natura ne aduce la concluzia ca avem nevoie, de asemenea, de o a doua forta: forta unificarii.


 Adrian
www.kabbalah.info.ro

SURSA:
http://esoterism.ro/ro/constiinta.php





Un maestru adevarat



Un maestru adevarat

 Un maestru adevarat este un sprijin pentru discipoli,un ghid.Singura lui bucurie este sa vada ca discipolii au inteles mesajul,s-au aliniat cu Divinul si au devenit la randul lor maestri,gasind Sinele lor interior.Aceasta este singura mostenire lasata de un maestru,si cea mai de pret care poate exista.
 Sexul constient,in iubire si daruire,este cea mai la indemina modalitate de a vindeca spiritual,emotional si fizic un om. Nu este nevoie de nici o tehnica doar de iubirea nelimitata care exista in noi daca suntem in comuniune cu Divinul.
Iubirea fara divinatie este rudimentara. Un amant trebuie sa poata ''ghici'' sau ''devina'' dorintele iubitei sale
cu mult timp inainte ca ea sa devina constienta de ele. El trebuie s-o cunoasca mai bine decat se cunoaste
ea insasi, daca vrea sa o poata iubi mai mult decat se iubeste ea insasi, in asa fel incat ea sa poata deveni
perfect''ceea ce este'' fara proriile sale eforturi constiente. Eforturile sale constiente, atunci cand iubirea va
 fi mutuala, vor fi pentru el. Si astfel fiecare din ei va lucra in mod delicios pentru perfectiunea celuilalt.
''Te iubesc'', spune el. ''Este ciudat ca nu ma simt mai bine din cauza aceasta'' spune ea. Atata timp cat nu
v-ati sudat o cunoastere si o forta la inaltimea iubirii voastre, sa fiti jenati sa marturisiti ca sunteti
 indragostiti. Iar daca nu puteti ascunde aceasta iubiti cu umilinta muncind sa deveniti intelepti si puternici.
 Totul este un ciclu repetitiv;soarele rasare,straluceste si apune;omul se naste,imbatraneste si moare;insa frumusetea este in ochiul privitorului care intelege acest ciclu.Cu dragoste
Iubiti,dragi copii,iubiti din toata inima ,numai asa puteti atinge desavarsirea.Nu fiti cersetori in dragoste,fiti imparati.Daruiti din tot sufletul iubirea care va este oferita nelimitat de catre univers.


Sursa:http://esoterism.ro/ro/adev.php

Nelinisti metafizice



Nelinişti metafizice
de Yigru Zeltil


cade telefonul în coada
acestui calorifer crocant -
să nu te aud
să nu te aud...

cade telefonul pe tavan
mă simt ca lemnul ud -
să nu te miros
să nu te miros...

cade telefonul în abis
se auzea la el oaia ta roşie -
să nu te văd
să nu te văd...

cade telefonul în pielea mea
hrănind vaci portocalii în nas -
să nu mă pipăi
să nu mă pipăi...

mama noastră e o săgeată venind spre noi.

Anacreon


Anacreon
Lucian Blaga


In vite rosii strugurii par sanii goi
ai toamnei, care se dezbraca rand pe rand
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
si stoarce-i,
stoarce-i bulgarilor de pamant
in gura - ca sa-ti vad manutele
de darnicie tremurand
si degetele umede de must.
a1921i

Poezia framantarilor metafizice-Psalmi


Aceasta tema este foarte bine reprezentata in creatia lui Arghezi. Asemenea marilor creatori, Arghezi si-a pus marile intrebari asupra conditiei umane, meditand asupra: locului omului in univers, asupra posibilitatii sale de cunoastere, asupra sensului vietii, a absurditatii suferintei si a mortii, asupra existentei lui Dumnezeu.

In poezia framantarilor metafizice putem identifica doua atitudini fundamentale: o atitudine contemplativa de asteptare a revelatiei divine; o atitudine de cautare infrigurata a unei certitudini, a unei dovezi materiale despre existenta lui Dumnezeu

Poeziile redau tragismul conditiei umane, imposibilitatea omului de a depasi limitele conditiei sale biologice. Omul este o fiinta rationala inzestrata cu constiinta, care traieste dramatic imposibilitatea cun oasterii totale. Spre deosebire de poetul filozof
Lucian Blaga, Arghezi ajunge la aspiratia spre absolut nu pe calea culturii filozofice, ci prin intuitie si printr-o capacitate unica de concretizare a absolutului. Originalitatea poetului nu consta deci in aspiratia spre absolut, ci in modul propriu personal in care concepe drumul cunoasterii.

Cele mai semnificative creatii care se incadreaza in aceste teme sunt Psalmii. Argezi modifica acceptia psalmului, care la origine este un cantec de lauda la adresa creatorului, facandu-l cele mai dramatice framantari ale omului. Majoritatea psalmilor sunt scrisi sub forma unei comunicari interogative atat de potrivita framantarilor stintei.

1.) O idee care revine frecvent este aceea a singuratatii tragice a omului in univers:
Tare snt singur, Doamne, si piezisi!
Copac pribeg uitat in campie,
Cu fruct amar si cu frunzis
tepos si aspru-n indarjire vie.

Arghezi foloseste metafora copacului parasit in campie, prin care reda conditia duala a artistului, a poetului, care fiind o natura superioara este lipsit de bucuriile obisnuite ale oamenilor, dar nefiind zeu ii sunt interzise caile cunoasterii.

2.) O alta tema este aceea a omului parasit de creatorul sau:
De cand s-a intocmit Sfanta Scriptura
Tu n-ai mai pus picioru-n batatura
si anii mor si veacurile pier
Aci sub tine, dedesubt, subt cer.

3.) Legate de temele anterioare este nevoie omului de a comunica cu divinitatea:
Vreau sa vorbesti cu robul tau mai des.

4.) O alta tema frecventa este aceea a cautarii disperate a unei dovezi despre existenta creatorului:
Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!

Aceeasi sete de certitudini materiale este exprimata in psalmul al treilea:
in rostul meu tu m-ai lasat uitarii
si ma muncesc din radacini si sanger.
Trimite, Doamne, semnul departarii,
Din cand in cand, cate un pui de inger.

5.) Setea de concretizare a absolutului, a divinitatii, este exprimata de versurile:
Ard catre tine-ncet, ca un taciune
Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.

6.) Versurile lui Argezi exprima oscilatia dramatica a poetului intre credinta si tagada. Fiecare moment de speranta este urmat frecvent de negarea violenta. Versurile exprima exasperarea omului care de la creatie n-a mai putut comunica cu creatorul sau:
si te slujesc; dar Doamne, pana cand?

7.) Unele poezii exprima revolta poetului impotriva creatorului, pe care-l numeste talhar de ceruri. Semnificativa in acest sens este poezia Aluatul, in care revolta se-ndreapta impotriva imperfectiunii creatiei:
Cand maica-mea framanta aluatul, ma-ntelegi?
Ea scoate-ntotdeauna din vatra paini intregi.

O alta creatie semnificativa pentru aceasta tema este intre doua nopt, in care poetul insista asupra ideii ca Dumnezeu si-a luat cu buna stinta creatia:
Sapand s-a rupt lopata. Cel ce-o stirbise, iata-l,
Cu mostele-i de piatra, fusese insusi Tatal.

Cei mai multi psalmi redau incercuirea metafizica a omului, adica imposibilitatea de a depasi limitele conditiei subterestre. Poetul foloseste o multime de simboluri pentru a reda idea de inchidere si de interdictie: usa, lacatul, drugi, belciuge, odaia, chilia, din care nu se poate evada:
Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.

Cel mai frecvent simbol pentru interdictie este lacatul, ca de exemplu poezia Descantec:
Lacate, cine te-a inchis
La usa marelui meu vis ?
Unde ni-i cheia, unde-i pazitorul,
Sa sfarame zavorul
si sa vedem in fundul noptii noastre.

Exasperat de asteptare, de cautare, de atatea piedici care ii apar in cale, poetul isi exprima revolta impotriva creatorului:
Oriunde-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi,
Dau numai de belciuge, cu lacate si drugi.

inviersunat de piedici, sa le sfaram imi vine;
Dar trebuie,-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine.

Cele mai multe poezii exprima sentimentul infrangerii al esecului, ca de exemplu poezia Doua stepe:
Unde ne ducem? Cine ne priveste?
in poarta cui sa cerem crezamant?
Hai, calule, hai, caine, pamanteste,
Sa batem, franti, cu pumnii in pamant.

8.) O alta tema este timpul, care trece si distruge fragila conditiei umane:
Ma bate vremea, ma bate ziua, ma bate clipa.

9.) in stransa corelatie cu timpul este tema mortii. Se pot identifica trei atitudini fundamentale fata de moarte:

a.) spaima fata de neant, evidenta in poezia Duhovniceasca, in care pana si Isus fuge de pe cruce in fata perspectivei mortii.

b.) acceptarea senina, impacata a mortii, ca un element firesc a vietii. Semnificativa in acest sens este poezia De-a va-ti ascuns…. in aceasta poezie moartea este asemanata cu un joc in care tatal ii initiaza pe copii sai, obisnuindu-i cu idea ca moartea este o absenta din ce in ce mai indelungata din mijlocul celor dragi. Serban Ciuculescu: nici odata in poezia noastra nu s-a dat basmului mortii… un accent mai firesc, mai impacat cu soarta si mai aproape de matca taraneasca a experientei. Imprecatia din final exprima totusi durerea in fata mortii inevitabile:
Puii mei, bobocii mei, copii mei!
Asa este jocul.
il joci in doi, in trei.
il joci in cate cati vrei.
Arde-l-ar focul!

c.) spaima de moarte, frica, sunt micsorate de realizarile omului, de implinirile sale prin care da un semn vietii, trecerii sale pe pamant. Aceste impliniri ii dau omului taria morala de a infrunta sfarsitul. Semnificativa in acest sens este poezia De ce-as fi trist, care pune in paralel nesfarsita frumusete si bogatie a vietii, a lumii, cu regretul despartirii de acestia:
De ce-as fi trist? Ca nu stiu mai bine
Cu sunet de vioara ulciorul de pamant?
Nu mi-e cladita casa de sita peste Trotus,
in pajistea cu cranguri? De ce-as fi trist? si totusi…
Criticul literar Eugen Simion identifica in creatia poetica a lui Arghezi, patru acceptiuni ale divinitatii:

1. religioasa in sensul unui pateism popular
2. gnoseologica, potrivita caruia Dumnezeu se identifica ca adevarul absolut
3. etica, morala, intelegand prin ea vointa de bine, adevar si frumos
4. estetica, potrivit caruia Dumnezeu este visul din toate cel mai frumos, perfectiunea

10). O alta tema este cea sociala.

In intreaga sa creatie Arghezi a exprimat revolta sa impotriva oricarei forme de oprimare a omului. Semnificativ pentru aceasta tema este volumul Flori de mucigai. Volumul este important pentru incercarea poetului pentru a recupera o umanitate declasata acea a mahalalei, alcatuita din hoti, puscarasi, ucigasi, florarese etc. Este vorba in primul rand de o recuperare estetica, pentru ca poetul dezvaluie pitorescul, frumusetea acestei lumi. in al doilea rand este vorba despre o recuperare morala, intrucat poetul identifica in aceasta lume larvara, redusa la instincte primare, farame de umanitate, sinceritate, generozitate, cinste.

Cea mai mare izbanda a acestui volum este limba deosebit de expresiva, colorata in care se imbina elementul argotic cu neologismul rar sau cu elemente regoinale. Acest volum ilustreaza poate cel mai bine estetica uratului.

O poezie ca Ion Ion aduce figura unui puscarias, care –murind in inchisoare– mai pastreaza ochi imaginea satului natal:
in ochii-i deschisi, o lumina,
A satului unde-i nascut,
A campului unde iezii-a pascut,
A incremenit acolo staina.

in poezia Cantec mut poetul evoca sfarsitul unui detinut, vegheat in momentul mortii de ingeri si de sfinti:
La patul vecinullui meu
A venit az-noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu ingeri si sfinti.
si odaia cu mucegai
A mirosit toata noaptea a rai

in poeziile Tinca si Rada, prezentand doua tiganci florarese, poetul foloseste elemente senzuale, care tin de erotismul negru.

Ciclul Flori de mucigai(1931) valorifica o tristaexperienta de viata a poetului, perioada de detentie in inchisoarea Vacaresti, pe motive politice: 1918-1919. Majoritatea poeziilor evoca universul calceral al inchisorilor.

Poezia Flori de mucigai deschide ciclul cu acelasi nume. Titlul ei este semnificativ, fiind un oximoron. Astfel primul termen, flori, sugereaza frumusete, gingasie, lumina, iar al doilea, mucigai, sugereaza uratul, descompunerea, raul, intunericul.

Chiar titlul ne sugreaza ca este vorba de o umanitate degradata, pervertita, condamnata la conditii inumane pentru a-si ispasi pacatele.

Poezia este construita pe doua planuri: angelic si demonic, carora le corespunde opozitia sacru–profan.

Arghezi marturiseste de la inceput ca versurile sale nu sunt rezultatul unei revelatii divine; ele sunt rezultatul unui efort omenesc, in intuneric si singuratate, scrise pe un parete de firida goala, care sugereaza completa desacralizare a actului creator.
Le-am scris cu inghia pe tencuiala
Pe un parete de firida goala,
Pe intuneric, in singuratate

Spre deosebire de evanghelistii Luca, Marcu si Ioan, care si-au scris versurile ajutati de animale fabuloase (taurul, leul, vulturul), realizand o opera in registru major orientata spre surprinderea absolutului, poetul creeaza singur, intr-un registru minor, surprinzand o realitate tragica:
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nicii leul, nici de vulturul,
Care au lucrat imprejurul
Lui Luca, Marcu si Ioan

Realitatea aceasta tragica, dramatica nu poate fi exprimata prin fibra angelica a fiintei umane, ci poate fi redata numai de fibra demonica din noi.

Versurile astfel create redau un univers calceral, rece, intunecos, deprimant in care oamenii sunt redusi la instincte primare:
Sunt stihuri fara an,
Stihuri de groapa,
De sete de apa,
si de foame de scrum,
Stihurile de-acum

Unghia cereasca fiind tocita, epuizata de efort, ascunsa, sarcina comunicarii le revine unghiilor de la mana stanga, care sugereaza raul, demonicul:
Cand mi s-a tocit unghia cereasca
Am lasat-o sa creasca
si nu a mai crescut–
Sau nu o mai am cunoscut.

si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga

Actul creator apare in aceasta poezie complet desacralizat, ca un efort omenesc incrancenat, orientat spre surprinderea unei realitati tragice. Fiind o ilustrare a esteticii uratului, poezia reconstituie, printr-o serie de vocabule nepoetice, universul carceral: tencuiala, firida goala, intuneric, groapa, scrum, ghiara.

Cuvintele cu puterile neajutate sugereaza efortul indarjit si solitar al creatorului.


11). O alta tema este cea sociogonica.

in 1956 publica volumul Cantarea omului, in care urmareste evolutia umanitatii din cele mai vechi timpuri pana in momentul deplinei sale emancipari, cand devine stapanul universului.

Saltul de la biologic la social s-a facut prin munca, prin efortul omului de a se transforma pe sine si de a transforma universul.
Poeziile pot fi grupate tematic:
• ciclul ridicarii pe verticala
• ciclul marilor inventii
• ciclul construirii societatii omenesti
• ciclul inegalitatii sociale
• ciclul revoltei
• ciclul razboiului
Ultima poezie, Cel ce gandeste singur, celebreaza toate marile cuceriri ai omului prin care a devenit stapanul naturii, al cosmosului. Prima mare victorie a omului este ridicarea pe verticala, desprinderea de conditia animalica.

Poezia Umbra fixeaza faza primitiva, cand omul era redus la instincte primare:
Te urmaresc prin veacuri, prin varste si milenii,
inca de cand spinarea ti-o-ncovoiai pe branci,
Cand, speriat si singur, taras printre vedenii,
Umblai numai sa cauti culcusi sau sa mananci

in aceasta faza omul nu stia inca sa vorbeasca:
Nici o silaba-ntreaga nu se rostea pe lume,
Caci nu-ti gasisesi graiul legat si priceput,
N-aveai nici loc, nici tara, nici neam si nici un nume,
Din vremi de vremi fusesesi gangav, pribeag si mut
(Nici o silaba-ntreaga)

Inaltarea pe verticala a reprezentat un eveniment deosebit in evolutia biologica–intelectuala a omului:
Pana-n sfarsit, sa nu uiti mareata sarbatoare,
Cand te-ai sculat din pulberi deodata in picioare,
Privirea ta tarasa si-mpiedicata-n tina
Primi din departare intaia ei lumina
(Pana atunci)

Poetul foloseste o metafora deosebita pentru minte: giuvaer ascuns, prin care omul se indreapta impotriva creatorului sau. La stele:
Cel ce facuse lumea, Iehova sau Satan,
Nu prevazuse mintea si-n minte un dusman

Poezia Nascocitorul celebreaza toate inventiile omului prin care acesta supune treptat fortele naturii in folosul sau. intr-un limbaj familiar, poetul califica fiecare inventie a omului:
Ai nascocit odata
si o nimica toata,
Cat ghimpele, saracul,
De mic si iute: acul;
si harnicul nimica, vioi ca o lacustra,
Se-nghesuie si-alearga pe marginea ingusta,
si-mbraca omenirea de miile de ani

Omul a inventat roata, lantul, masinile, dar ele au reprezentat nu numai un progres, ci unele s-au intors impotriva lui insusi: omul a inventat faina si painea, de care va fi lipsit, lantul cu care va fi inlantuit.


Un alt moment il constituie intemeierea societatii omenesti:
Un om fusese-o frunza si numai om cu om
Au izbutit sa creasca si sa se faca pom

Odata cu constituirea vietii in comun apare si inegalitatea sociala. O serie de poezii ca Trufasul, Prietenie, Nunta surprind tensiunile sociale dintre oameni, revolta celor asupriti impotriva asupritorilor.

in poezia A fost o noapte oarba poetul fixeaza momentul dramatic al confruntarii dintre asupriti si asupritori, care se-ncheie cu victoria celor multi si umili.

Ultima poezie este un elogiu al omului, care prin inteligenta si munca sa stapaneste universul.

Cea mai mare descoperire a sa este atomul, care ii usureaza existenta, dar puse-n slujba raului poate distruge intreaga planeta. intregul poem este elogiul omului, al inteligentei si a efortului sau constant de a se transforma pe sine si pe lumea in care traieste.


Tot de tema sociala tine ciclul 1907.Peizaje, evocare lirica a sangeroaselor evenimente ale anului 1907.

Poetul reconstituie cauzele, izbucnirea, desfasurarea si reprimarea sangeroasa a rascoalei.

a). O serie de poezii ca Pe razatoare, Razvratitul, Camasa de nunta, Doina pe fluier, Doina pe nai prezinta cauzele rascoalei, abuzurile boierilor si ale slugilor acestora, saracia, foametea, lipsa de pamant.

b). Un alt grup de poezii alcatuiesc o galerie de portrete caricaturale ale asupritorilor: Conu Alecu, Duduia, E advocat.

c). Alte poezii, ca Flamanzii, O razbunare, Cuvant inainte prezinta izbucnirea si intinderea rascoalei.

Ultima poezie, Epilog, fixeaza momentul unui alt 1907, cand taranii isi vor face definitiv dreptate.


12). O alta tema bine reprezentata este cea erotica.

in lirica erotica argheziana se pot identifica doua atitudini fundamentale:

1). De asteptare, de amanare a implinirii erotice;
Apropiata mie si totusi departata;
Logodnica de-a pururi, sotie niciodata
(Cantare)

2). A doua atitudine se concretizeaza in imaginea unei fericiri casnice in care femeia apare ca stapana unui univers domestic, alcatuit din plante si animale:
Pamantul umbla dupa tine sa te soarba
Cu varfuri boante de iarba oarba.
Din sangele tau baut si din sudoare
Pot sa iasa alte poame si feluri noi de floare
(Mireasa)

Cele mai reusite versuri de iubire sunt scrise in ultima perioada a vietii, cand sentimentul erotic se imbina cu tema timpului ireversibil si cu presentimentul mortii.


Arghezi –alaturi de Emil Garleanu si George Toparceanu– a evocat in versurile sale lumea celor care nu cuvanta, adica lumea vietuitoarelor de la gazele marunte la pasari, sau animale domestice. Marea majoritate sunt versuri pentru copii, dar cuprind –unele din ele– metafore deosebit de plastice.

Exista la Arghezi o dorinta de regresiune in aceasta lume pura a copilariei si a bucuriilor ei:
Fa-te, suflete, copil
si strecoara-te tiptil
Prin porumb cu mot si ciucuri,
Ca sa poti sa te mai bucuri

In aceste creatii exista o dimensiune ludica, o intentie de a se copilari, o inclinatie spre joc. Dincolo de aceste intentii se poate detecta si aici maiestria stilistica, capacitatea combinatorie a marelui poet:
Fetele, albinele
Au furat sulfinele,
tarana de soare
De pe flori usoare,
Pulberea de luna,
De pe matraguna
(Miere si ceara)

In multe creatii fapturile, vietuitoarele mici sunt pentru poet forme in care se manifesta divinitatea.

Sursa:http://articole.famouswhy.ro/poezia_framantarilor_metafizice_-_psalmi/