Amanti

Amanţi
de Adeena

Că-i bogatul sau săracul
Nu contează deloc rangul
Fiecare vrea distracţii
Şi aşa apar…amanţii.

Unii din necesitate
Alţii doar curiozitate
Se iubesc şi sunt şarmanţi
E dragoste de…amanţi.

Îşi riscă uneori viaţa
Căsnicia, reputaţia
Dar se iubesc şi-s galanţi
Căci ei se numesc…amanţi.

La hotel sau cafenea
Că e ziua sau noaptea
Îşi trăiesc zilele vieţii
Iubindu-se ca…amanţii.

Când treaba e serioasă
Fiecare stă acasă
Şi se dau soţi devotaţi
Chiar dacă ei sunt…amanţi.

Umorul

Umorul 
de Valeriu Cercel

De n-ar fi existat prostia
Şi viciile-n astă lume,
N-am fi ştiut ce-i parodia
Şi…care-ar fi ştiut de glume ?!

Noroc că El, deloc zgârcit,
Pe lângă celelalte toate,
Mărinimos ne-a oferit
Şi-aceste daruri minunate,

Aceste scumpe nestemate,
Ce umoriştii le-au bătut
În fraze, rime sincopate,
De când umorul s-a născut,

Maeştrii înzestraţi, ce-n viciu
Lovind, îl fac pe cititor
A trece prin acel supliciu
Produs de musca de pe bor,

Sau, care iau peste picior
Năravuri, ce mereu apar,
Bătând în şa cu pana lor,
Doar o pricepe vr’un măgar…

Însă de-un timp, fără pudoare,
Uitând de artă, telelei,
Au apărut şi unii care
Făcut-au bâtă din condei,

Şi nu atacă vr’un nărav,
Ori vicii, ca cei stilaţi,
Ci, cu-n umor ieftin, bolnav,
Lovesc direct în viciaţi,

Râzând cu patimă, aprinşi,
De câte-o perso…nulitate,
Fiind, în tagma lor, convinşi
Că fac umor de calitate,

Dar, de i-am pune la cântar
Cu-adevăraţii aşi, din sfere,
În termen ecoliterar,
Sunt triviale…hahalere,

Aşa că, de privim în plan,
De vicii râd cei stilaţi,
Iar hahalerele,-n alt clan,
Fac haz, râzând de viciati,

Iar dac-ar fi să recitim
Despre “prostie”, în esenţă,
La umorişti din nou găsim
Această mare diferenţă,

Fi’ndcă şi-aici, precum se scrie,
Sunt împărţiţi în două oşti :
Maeştrii râd de ce-i “prostie”,
Iar hahalerele, de proşti.

Respectul

Respectul
de Valeriu Cercel

Se-ntâmplă că de-o vreme, ori că m-am ramolit,
Ori poate că Pământul prea mult s-a încălzit,
Constat cu-nfrigurare, şi nu sunt incorect,
O fi ea “criză mare”, dar nu mai e respect

De mame, de părinţi, de guvernanţi, de popi,
Nici vorbă de vădane, de ciungi sau de miopi,
Dar cel mai mult lezat, şi nu e prima dată, 
Sunt că a fost uitat respectul pentru tată ;

Mă calcă unul azi pe ştaif, şi pe bombeu,
O gioarsă, muhaia, să nu-i zic derbedeu, 
În colţ la farmacie, c-aşa-i acu’ modern
S-aştepţi în rând cu lumea, pilule de govern,

Schimbând doar trei cuvinte, mai bine că taceam,
Că sare el, din spate, la coadă cum şedeam…
Cum zic, un terchea-berchea, o jagardea, un tont,
Că…n-aş avea dreptate (!?) mai să imi dea şi-un ghiont (!)

Dar eu, manierat…ce puişorii mei !
Mă-ntorc la el pe dat’, uşor, fără scântei
Şi-i spun direct, frumos, ca om civilizat :
Nu fi, bă’, idiot ! Bă’, boule-ncălţat !

Păi, să te ţii, mă’ vere ! injurii, insulte,
Da’ ce mi-a zis de mamă, de rude, că am multe !
Mucosu’, jagardeaua, striga ca un netot,
“Cum mi-am permis să-l fac, în public, idiot ?!”

I-am explicat apoi, că nu am nicio vină,
Pe mă-sa n-o cunosc, nu mi-a fost nici vecină,
Şi-oi fi făcut copii, jdemii de marinari,
Da-n public nicidecum, cu martori oculari,

Numai că mitocanul, tot insista mereu,
Cu pumnul sus, de Paşte şi-al mamei Dumnezeu,
Sudalme înşira la fel ca un robot 
Că… io l-aş fi făcut, în lume, idiot (!?)

Da’… ce să-l potolesc ! tembelu’, şi bengos,
Cănd vrui să-l liniştesc, era mai arţăgos,
Că-n fine, m-a convins, şi-o spun fără ruşine,
La vorbă, caracter…se cam lovea cu mine…

Aşa că, spuneţi voi, el tânar, educat,
Om cu petrenţii mari, cu titluri, doctorat,
Un intelectual, mândria românească,
Se poate,-aşa urât, cu tac-su să vorbească….?!

Probleme bucurestene

Probleme bucurestene
de Valeriu Cercel

La noi în cartier, de la o vreme,
Se pare cǎ avem ceva probleme,
Poliţia pe strǎzi tot patruleazǎ,
Iar SRI-ul fotografiazǎ,
E în alertǎ Garda naţonalǎ,
Cu toţii au dat, frate-meu, nǎvalǎ !;

Cicǎ-s precis de bine informaţi,
(Informatori avem, nu vǎ miraţi)
C-a apǎrut un soi, şi-ncǎ babani,
De carnivori, feroce şobolani,
Ce ronţǎie şi ronţǎie de zor
Tot ce gǎsesc, şi nu, în calea lor ;

Asearǎ, nu vă mint, m-au ridicat
Şi m-au frecat şi m-au interogat,
Dac-am vǎzut vreun şobolan suspect,
De cine crezi, chiar de domnu’ Prefect (!)
“La mine-n curte, sincer, n-am zǎrit,
Nimic fiind, i-am zis, de ronţǎit”…

De dimineaţǎ iarǎ tǎrǎboi,
Poliţie pe strǎzi, nene, puhoi !
Cǎ i-a sunat din nou, un anonim,
De şobolani cu toţi sǎ ne ferim (!?)

Mǎ face,-al dracu’ de informator,
Ca sǎ mǎ mut în Ghencea sau Obor,
Ori sǎ îmi iau la Cluj apartament,
Io care stau…chiar lângǎ Parlament !

Inocenta

Inocenta
de Valeriu Cercel

Am ajuns să cred şi eu, dându-le mare dreptate
Ălora ce zic mereu că femeile-s ciudate,
Intru-n bâză cu nevasta, sictirită pe-undeva,
Că în dimineaţa asta i-aş fi zis mă-sii ceva
Naşparliu, bine’nţeles, că-mi tot sare-n sus de şnur,
Iar eu, caracter ales, n-am cu ea nimic, v-o jur ;
Deschid uşa,-n zori, la hol, aia care dă afară
Şi ce văd, un geamantan barosan chiar lângă scară (!?)
Trei sacoşe, patru plase, alea mai voluminoase, 
Printre care, cu stupoare, soacră-mea-n carne şi oase ;
Somnoros, privind la ea, scărpinându-mă la ochi,
Număr ce bagaje-avea, să nu-i fie de deochi !
Însă dumneaei, nimic, nici “bon jour”, nici “bun găsit”
Ori în gât, măcar un pic, să îmi sară c-a sosit,
Mă ia scurt, fără pupici, întreabând printre lentile :
“Pot să stau şi eu aici…cam vreo trei sau patru zile ?”
“Poţi să stai şi-un an, şi doi !”, îi raspund cu nonşalanţă,
Închizând uşa ‘napoi, chiar…ţinându-mă de clanţă,
Altceva nu-mi amintesc să-i fi zis şi mă consum
Că nu pot s-o potolesc pe nevasta-mea nicicum !

Pacatul din Postul Mare

Pacatul din Postul Mare
de Valeriu Cercel

Cât am fi de rău altoi, ortodocşi şi botezaţi,
Dezbrăcaţi la piele, goi, suntem îngeri de barbaţi,
Din statistici dovedim, şi v-o spun cu exaltare,
Că juma’ din noi postim zi de zi în Postul Mare,
Cu spanac sau cu urzici, mai scăzute, sau ciorbiţă,
Patruzeci de zile nici nu ne-atingem de cărniţă,
Poate-aşa, numai pe deşte, cu nevasta noaptea-n pat
Să mai mirosim a peşte, dar…departe de păcat,

Însă, ce vreau să vă spun, mi-e ruşine de nespus,
Chiar ‘nainte de Crăciun pe mulţi barza i-a adus,
De-am găsit în calendar, de când scad şi tot adun,
Nouă luni, în număr par, de la Paşti pân’ la Crăciun (!)
Demonstrând, încă o dat’, că femeile în post
Fac mai marele păcat şi nici nu mai are rost,
Cum statistici dovedesc, să repet cu exaltare
Că, jumate nu postesc, precum noi în Postul Mare !

Repros

Repros 
de Valeriu Cercel

Când ai făcut maimuţa, Doamne,
Ma iartă, dar Ţi-o spun cinstit
Cum Tu mă ştii de-atâtea toamne:
Cu ea ai fost tare zgârcit,

Căci, de la data respectivă
Până-n prezent, e constatat
Că dumneaei, chiar dimpotrivă,
Un pas n-a mai evoluat,

Nu mă refer la maniere,
Cătând şi azi ce a ascuns,
Cu deştu-n nas şi prin unghere
Unde lumina n-a pătruns,

Şi nici de faptul că, banana,
De câte ori ea şi-a furat,
Nu s-a gândit că-i va fi blana
În saramură vreodat’,

Iar când e vorba de bătaie,
Scandal prin junglă, tărăboi,
O face tot mereu de oaie,
Sărind ea prima la război,

Şi-apoi, nu-s alte dobitoace,
Nici pe departe cum e ea:
Ce…una spune, alta face,
Gândind cu totul altceva,

Că, de-aia-Ţi spun, ca bun Părinte,
De i-ai fi dat atunci, în pom,
Un gram măcar, în plus, de minte,
…nici azi nu ştie că e om!

Mama

Mama
de Valeriu Cercel

Din amintiri ce se destramă,-n amurgul vieţii, regăsesc 
Mereu, parcă, o altă mamă, care, la vârsta mea, firesc, 
Am înţeles ce se-ntâmpla, cum altfel ea mi-a apărut
Prin ochii şi prin mintea mea în timp ce-ntruna am crescut ;

O văd şi-acum, ce vis frumos ! la patru anişori ai mei,
Când o priveam numai de jos, tot agăţat de fusta ei,
Trebăluind cu bucurie, spăla, călca, şi-apoi bucate,
De-aveam impresia că ştie ca să le facă ea pe toate,

Dar când crescusem puţintel, făcând “cei şapte ani de acas’” 
Fi’nd primul ei învăţăcel, şi “corijent” nu am rămas (!) 
Eram convins sută în mie, şi cât de mult o admiram,
Că dumneaei mai multe ştie chiar decât eu mi-nchipuiam !

De-abia prin şcoală, eu boboc, ştiind ce-i prin abecedare,
Când îmi găsea ac de cojoc, aveam un semn de întrebare, 
Iar pe la şaişpe, în liceu, ca mine cine mai era (!)
Îi răspundeam, şi cu tupeu, că nu e chiar cum zice ea,

Ca pe la optuşpe… ce ani ! mergând la dans cu prima fată, 
Când s-a zgârcit mama la bani, mi s-a părut că-i demodată…
La douăzeci şi cinci ajuns, cu facultate, sus de nas,
Mă minunam, mai pe ascuns, cât de…în urmă a rămas (!)

Iar pe la patruzeci, povaţă, se întampla că îi ceream,
Ştiind atât de multe-n viaţă, cam după ce eu hotăram,
Iar la cinzeci…n-o deranjam, şi nu eram într-o ureche…
Aşa pe-atuncea o vedeam, bătrână şi de modă veche…

Dar iată că la şaizeci şi…mulţi dintre voi nu vă daţi seama
Cam cât de mult eu mi-aş dori un sfat, o vorbă de la mama,
Cu şcoala veche ce-a făcut, prin ce-a trecut în anii grei,
Să o admir ca la-nceput când mă ţineam de fusta ei,

Chiar de mi-ar fi puţin cam teamă, cicălitoare cum e ea,
Aş asculta-o că mi-e mamă şi mai ales la vârsta mea,
Că ce păţeşteee, nu vă spui, tăticu’, da’ nu-i supărat… 
Şi-acuma stă pe capu’ lui…ca să se lase de fumat !

Reumatism

Reumatism
de Valeriu Cercel

Şeful meu, domnul Georgică, 
Om integru, respectat 
La birou, la una mică, 
De tot natu-i salutat (!)

La frizer, la lăptărie,
Prin talcioc şi când mai iese
Cu Tănţica lui nurlie, 
De şoferi şi florărese,

Chiar şi-afar’, în deplasare, 
Fi’nd a’ lui subordonat,
N-am văzut vreunul care 
Pe el nu l-a salutat,

Până luni, la Eforie, 
Când făcurăm un ocol,
Delegaţi la Cisnădie, 
După colţ, la Techirghiol,

Să ne ungem cu noroi, 
Că din iarnă, din Bucegi,
Reumatici amândoi, 
Leac mai bun nu-i să te dregi,

Numai că, unşi cu noroi 
De la tălpi pân’ la chelie,
Dezbrăcaţi, ca dracii goi, 
Cin’, pe şefu’, să-l mai ştie (?!)

Arătând în fundul gol,
(Mă iertaţi de-acest cuvânt)
Sub beneficul nămol,
Toţi o apă şi-un pământ,

Pân’ ce-apar vreo câţiva inşi, 
Cum şedeam noi la uscat,
Ne măsoară şi…surprinşi, 
Cu respect m-au salutat,

Ca apoi, mai mulţi din gloată
Exclamând “ooo !” se mirau,
Şi-unii chiar, ca la armată,
Cu-n salut mă onorau ,

Că de marţi, şefu’ meu, Gică,
Din orgoliu, fanatism,
Mă urăşte,-mi poartă pică,
Pentru-al meu…reumatism !

Nedumerire

Nedumerire
de Valeriu Cercel

Acum două luni mi-a prescris
Un doctor, că numele-mi scapă,
Să beau, cum demult am omis,
Pe zi, opt pahare de apă,

Având un efect curativ,
Rinichi, diabet, năpârlire,
Uita-voi şi de laxativ,
Chiar ştofa mi-o face subţire (!)

Şi-am fript-o normal, să constat
De cura prescrisă că are,
Pe lângă ce mult m-a costat,
Efecte total secundare :

Sughiţ, ameţeli şi arsuri,
Simţind cum ficatul îmi crapă,
De când folosesc ca măsuri,
Pe zi, opt pahare de apă,

Şi-l cat pe-acel doctor, vădit,
Că nici până astăzi nu ştiu 
La ce oare s-a referit :
La vin sau…mă rog, la rachiu (?!)

Banii... n-aduc fericirea

Banii...n-aduc fericirea
de Valeriu Cercel

Pe cât e de paradoxal, aşa cum astăzi omenirea,
Convinsă de un fapt real, că banii n-aduc fericirea,
Se zbate,-aleargă clocotind, având probleme foarte mari
La gândul că,-ntr-o zi, muncind, vor deveni milionari,

La fel şi eu, săptămânal, pensionar de meserie,
Cu-al meu noroc congenital iau un bilet la loterie,
Căci tot mereu cum socotesc, nu-mi pare-a fi o aberanţă,
Câţiva mangoţi de investesc într-o asemenea speranţă,

Şi-n special, pentru covrig, o şansă nu cred că există 
În viaţa mea ca să-l câştig dacă nu sunt înscris pe listă,
Jucând de ani, perseverent, aceleaşi numere cu gândul
Ca vreodată, evident, îmi va veni şi mie rândul,

De aia mă şi îngrozesc, ce-oi face când voi câştiga ?!...
Nici vorbă c-am să construiesc veceuri pentru bafta mea !
Însă, cu-atâtea milioane, probleme grave s-or ivi,
Căsuţa mea cu trei şoproane, confort nu-mi va mai oferi,

Iar tărăboanţa, un Fiat, cadou de la bunicul meu,
Părându-mi mic şi demodat, l-aş da precis la vr’un muzeu,
Ca să nu zic de Leana, care, ce-i drept, nu e ca-n prima zi,
Pe lângă o Lenuţă “mare”, mii de cusururi i-aş găsi…

Şi-apoi, mai mare mi-este teama, de-aş câştiga un sac de bani, 
Gândind ce şoc ar fi pe mama, şi de trăit mai are ani, 
Dar cel mai mult m-aş oftica pe-amicii mei ce, în neştire, 
Ar chefui, s-ar bucura…pentru a mea nefericire.

1 Iunie

1 Iunie
de Valeriu Cercel

Câţi dintre voi nu aţi dori, la vârsta mea, tânăr bunic,
Să fiţi din nou şi azi copii, să nu vă pese de nimic ?
Să miorlăiţi când vreţi ceva, pe jos chiar să vă tăvăliţi,
Şi cât ar fi viaţa de grea, pe tavă toate să primiţi :

De la păpică, jucării, iar când apar acei sticleţi, 
La ţoale şic de la butic, nu mai vorbesc de marafeţi, 
Şi-apoi scandal că nu aveţi Merţan bonbon, decapotat, 
Să-ţi vezi părinţii pe pereţi (!) de gustul vostru rafinat !...

Numai că eu aş vrea să fiu copil din nou pe-al vieţii drum
Fără nimica fistichiu, să am doar mintea de acum,
Prin greutăţi câte-am trecut, având copii, sunt profesór…
Părinţii mei n-ar fi ştiut că aş fi fost în casa lor ;

Din faşă, n-aş fi bâzâit, în nopţi, din seară până-n zori,
Iar tatăl meu ar fi dormit, de n-aveam azi patru surori,
Şi-apoi lu’ mama, măricel, nu i-aş fi zis că eu nu pap
Orice mi-ar pune-n castronel, ca să-şi dea ochii peste cap ;

La şcoală, ar fi fără rost să-mi cert părinţii, fericit,
Că mi-au făcut lecţia prost şi profa iar s-a sictirit,
Ca prin liceu, de-aş lua un 3, la vreo lucrare ce n-o ştiu,
Mai tolerant aş fi cu ei, să nu-i albesc de timpuriu ;

Şi-aş fi cuminte şi corect, nu vicios, iar de fumat
Nici pomeneală ! Din respect, n-aş încerca măcar o dat’
Să-i necăjesc pe-ai mei părinţi, să-mi pomenească ei, mereu,
Cum i-am tot scos, mă rog, din minţi, de Paşte şi de Dumnezeu.

Doar că pe tata, cordial, ca şi pe mama, că nu-i bai,
L-aş respecta-n mod special ! Nu c-ar fi vorba de mălai,
Ci pentru cât de mândru-l ştiu, exagerând, chiar întreit, 
Când vine vorba de-al său fiu care îi seamănă leit ;

Şi-ades m-aş duce pe la ei. Chiar azi pe tata l-am văzut
(Ai mei copii, de obicei, se-arată doar când să-i ajut)
Şi-atât de mult s-a bucurat, cum nimenea mai mult ca el,
Simţindu-se din nou bărbat, cu mine la un păhărel…

Aşa că eu, de-aş fi copil din nou cu mintea de acum,
Cu-ai mei părinţi aş fi docil… însă aş vrea să mă rezum
La faptul că m-am tot gândit, ce fericiţi ar fi fost ei...
Tot astfel cum mi-aş fi dorit să fie şi copiii mei.

Necazuri familiare

Necazuri familiare
de Valeriu Cercel

Aţi văzut ce rău e când
Un bărbat nu vine-acas’
Şi-l găsiţi la crâşmă bând
Înspre ziuă plin de fas ?!

Şi de mai ai şi noroc
De-ăl mai bun din ăi mai răi,
Dimineaţa, pe cojoc,
Te scoli şi cu vânătăi,

Dar să fie şi curvar,
Câte-o lună să nu-l vezi,
Ţi se pare chiar bizar
Măritată să te crezi,

Nu mai zic de bani, halal !
Cât ţi-ar fi soţul de drag,
Şi cafteală şi scandal,
Toate de la ei se trag,

Doar Lenuţa, mândră-n sat,
Cu ochi negri, diafani,
Nu s-a plâns de-al ei bărbat
Niciodat’ în şapte ani,

N-a avut vorbe, scandal,
Că Ion, cum am dedus,
Era soţul ideal
Şi chiar foarte bine pus,

N-a sosit o noapte beat,
Fără bani, şi-apoi, atins,
Ca oricare urecheat,
S-o mai ia şi la încins,

Nici pe zi, el umblăreţ,
Nu s-a agăţat, haihui,
De vreo fustă prin judeţ,
Stând în pătrăţica lui,

Până ieri, să vezi necaz !
Calculând după venit,
A făcut Lenuţa caz,
De Ion, cât s-a scumpit,

C-a sărit, tot de la bani (!)
Leana,-n sus, aproape-un ceas…
Ştiţi cum fac, la şapte ani,
Ale noastre…parastas !

Bibelou de poezie

Bibelou de poezie
de Aton Ra

Bibelou de poezie
tot românul azi o scrie,
trup kitchos de peşte mut
cum aveai tu mai demult
pe TV-n sufragerie
ca sã-ţi parã casa vie.

Eminescu zace-n toţi,
în bunici sau în nepoţi
şi-şi mai trage câte-o palmã
versuind sã nu adoarmã,
iar Bacovia-n frig şi ploaie,
într-un vers, limba îşi taie.
Blaga catã în manele
vreo corolã de mistere,
pe când Labiş sub tramvai
se aruncã-n chin şi vai.

Cu sau fãrã de brevet
tot românu-i azi poet.

Poezia moderna

Poezia moderna
de Ionel Marius Gherendi

Nu rime, nu versificaţie,
Nu ritm dar nici emoţie,
Sunt legile ajunse-n slujba
Poeţilor ce scriu cu drujba.
Dacă te-ncumeţi a lăsa
Să-ţi fie-umplută poezia
De muzica magiei lumii
Zidită-n chinuri de străbunii
Ce-au căutat şi ritm şi rimă,
Eşti învechit şi fără noimă
Eşti mort şi fără de inimă!
„- N-ai pus accentul unde trebuia! :))
Doar ca să iasă poezia?!
Pfuai! Sper că n-aştepţi cititorul
Să mai citească şi-următorul
Vers…, ori ce naiba-i ăsta,
De n-are venele tăiate,
Sau măcar gânduri supărate
Pe praful din oraşul care
Mereu e parcă-n sărbătoare,
Şi căruia nu-i pasă veci
De cei ce plâng cu lacrimi seci,
De cei ce ştiu să-şi scrie-amarul
Cu tuşul ce le cunosc darul
De mari poeţi,
De-adevăraţi maeştrii
Ai versurilor care-ndată
Vor cucerii o lume-ntreagă,
O lume, care-nduioşată
De-aşa valoare-adevărată,
Neînţeleasă,” (nici de ei)
„O, ai să vezi, mă jur pe zei,
Se va grăbi să-i facă loc
În lumea magică, de foc,
Al celor mai adevărate staruri
Ce merită cununi de lauri.
Încerci să-i dai visare şi culoare,
S-o faci să-ţi cânte-n gura mare
Neînţelesele-ţi emoţii, eternele iubiri,
Ascunse printre stele, pătrunse de sclipiri?!
Mai bine-o laşi în beznă, c-o viaţă
Numai de tine înţeleasă,
Şi lumea-o să te-admire!
Vai, m-am tâmpit, vorbesc în rime!”

Zvon de ultima ora

Zvon de ultima ora
de Valeriu Cercel


Se spune că extratereştrii, aceste creaturi ciudate,
Ce-apar, dispar, fiind maeştri în şmenuri mult mai rafinate,
Ne bâzâie an dupa an, şi-Ăl…mai de sus, să ne ferească !
Tot plănuiesc, cu gând viclean, planeta să ne-o cucerească ;
Însă e-o altă teorie care m-a dat pe omoplat :
Cică, de ei, dracu’ mai ştie ! demult Pământu-i invadat,
Şi n-au venit cu puşti, pistoale, ca primitivii, înarmaţi,
Ci, doar schimbaţi numai la ţoale, în şefi de state deghizaţi,
În împăraţi, bancheri, zmintiţi, chiar papa, deci, într-un cuvânt,
La ora asta, când citiţi, ei au controlul pe Pământ :
La “Naţiunile Unite”, decid războaie între noi,
Pe naţiunile lihnite, le-mping să facă tărăboi,
Ne duc cu preşu’, şi de nas, ne informează ce vor ei,
Şi ca să stăm cuminţi acas’, ne urcă preţu’ la ţiţei,
Nu mai vorbesc de sărăcie, de preţuri, că…mă iau fiori
Văzând cât dau pe o hârtie ce-i reciclată de trei ori !...
Şi, castraveţii !…stiţi prea bine, sunt documente în arhivă…
Cu ei au vrut să ne termine prin lovitura decisivă !...
Norocul, însă, ca români, cuminţi, supuşi, un neam pios,
E că-i avem pe cei mai buni extratereştri, ăi de jos,
Ce au şi milă, îndurare…cu munca am cam terminat,
Agricultura, pe ogoare, o fac doar ăia de la “stat”
Şi cu atâtea datorii, fiind demult pe arătură,
Ne bagă de la FMI, şi pe…scuzaţi ! cât şi pe gură ,
Iar tineretul inimos, mândria, seva, vâna ţării,
Găsit-au că are folos, printre străini, în largul zării,
Şi, chiar de sunt bine serviţi, cum nobilă ne este viţa,
Pensionarii ofiliţi, când sunt votări, cu linguriţa,
Cu mult mai simplu eu deduc că teoria este bună…
Priviţi, doar…cine ne conduc !…parcă ar fi picaţi din Lună !

Vremuri noi

Vremuri noi 
de Valeriu Cercel

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, la fel, şi ei,
Mi-amintesc, şi nu sunt glume, când eram noi tinerei,
Un flăcău, un oarecare, când la vatră s-a lăsat, 
Era copt, om pe picioare…ce să mai ! era bărbat ;

Prima toamnă cum găta de cules la razachie,
Omul se căpătuia cu vreo Leană sau Mărie, 
Ca apoi, bun amorez, în micuţul lor cătun,
Era gata de botez chiar în postul de Crăciun,

Şi cu Leana, ori Măria, făcea casă şi copii,
N-avea treabă cu chiria, sau, la Visa, datorii,
Ajungând la patruş’cinci, vârsta când aproape toţi
Cumpărau din târg opinci la nepoate şi nepoţi….

S-au schimbat atâtea-n lume, oamenii, şi ei, la fel
Un flăcău, şi nu dau nume, fiind mulţi astăzi ca el,
Nu ştie ce-i căsnicie, de copii nu vă mai spui,
Când, o zi, la cătănie, nu a fost în viaţa lui,

În schimb, şade cu chirie, singurel, ani după ani,
Având doar o datorie…dar, nu pomenim de bani,
Nici de Leni, nici Mărioare, căci o frază e destul,
Un flăcău la vârstă mare nu-i bărbat, dar e mascul,

Şi de-abia când e sătul de spălat, gătit, călcat,
Şi prin casă, de fudul, zi de zi făcând curat,
Socotind că nu e drept slugă-n casa lui să fie,
Se decide, înţelept, să-şi găsească o soţie,

Însă după cununie, pân’ să se acomodeze,
I se scoală pe chelie, sictirit, să divorţeze,
Căutând la disperare ca să scape de năpastă, 
Şi tot din motive care…l-au făcut să-şi ia nevastă.

La moartea bunicutei

La moartea bunicutei
de Valeriu Cercel

La nouăş’trei de ani ce-i împlinea
Ca amatoare de senzaţii tari,
N-aş fi crezut nici mort, în viaţa mea, 
C-o va mierli în somn, la ore mari;

Dormind, fără dureri, este un vis,
Cum ai pocni din deşte, dac-ar fi,
Şi-apoi să te trezeşti în paradis…
Să mor, c-aşa şi eu aş tot muri !

Dar nicidecum în chinul diavolesc,
Moartea venind s-o văd cu ochii mei,
Să urlu şi-ngrozit să mă topesc…
Ca ăia de-i căra-n Merţanul ei.

Enigma elucidata

Enigma elucidata
de Valeriu Cercel

N-am înţeles decând sunt eu,
Cum au ajuns unii, la noi,
De-şi bat nevestele mereu,
Pân’ am sucit canalul doi

Aiurea, meciuri nu erau
Şi la prostii nu mă zgâiesc…
Savanţi iluştri comentau
Acest nărav, pur, românesc,

Care…de ani l-au studiat
Şi cercetând, în mod firesc,
Cu toţii au concluzionat
De ce la moacă o primesc

Femeile, bine’nţeles,
De la bărbaţi, nişte barbari (?!) 
Consumatori ce fac exces,
Beţivi, şi încă, ordinari,

Din vina care-i tot a lor
Cum sunt zgârcite foarte rău
Şi-n ruptul capului nu vor 
Să le dea bani pentru trăscău !

Discriminare divina

Discriminare divina
de Valeriu Cercel

De s-ar vinde-n târg prostia,
Sau la mall în vr’un butic,
N-aş plăti la bloc chiria
Şi-aş lua şi eu un pic ;

Doar un gram şi-ar fi de-ajuns,
Chiar inspector prin Paşcani,
După cât aş fi de uns,
N-aş mai scârţâi de bani,

Iar cu două, fac prinsori
Că-ntr-o zi m-aş procopsi,
Aş vota de patru ori
Şi-aş scăpa de datorii…

Dar cu cinci, pe cinstea mea !
Aş fi sculă-n minister,
Plus că am şi-o pilă grea…
Văru’ Lică…e şofer,

Şi…de n-aş avea eu minteee,
La vr’un kil, n-ar trece-un an
Şi-aş fi, sigur, preşedinte,
Sau prin U.E., din cioban,

Însă, cu atâtea rele,
Nu se vinde-n galantar,
Că, la fel ca toate cele
Şi prostia e un dar,

Bâzâind, ca toţi deştepţii
Amărâţi şi ofticaţi,
Că doar proştii şi inepţii
Au fost binecuvântaţi.