Nicholas Flamel, alchimistul nemuritor
Nicholas Flamel este unul dintre cei mai cunoscuţi alchimişti ai tuturor timpurilor. Celebritatea sa, alimentată de-a lungul secolelor de diferite creaţii literare, a crescut şi mai mult în ultimii ani, datorită creatoarei lui Harry Potter, J. K. Rowling, care îl introduce ca personaj în „Harry Potter la şcoala vrăjitorilor“, dar şi romanului „Alchimistul – Secretul nemuritorului Nicholas Flamel“ de Michael Scott, care s-a bucurat se suficient succes pentru a fi nevoie de o continuare – „Magicianul“, netradusă încă în limba română.
Nicholas Flamel a fost cunoscut, în timpul vieţii, drept alchimistul care a desăvârşit Marea Operă şi a obţinut Piatra Filosofală. Într-adevăr, el a construit numeroase spitale, biserici şi locuinţe pentru săraci în Paris, lăsând de asemenea, în urma sa, o avere importantă pentru acea epocă. Ori, se ştie că, printre altele, se credea că Piatra Filosofală are puterea de a transforma în aur orice metal.
La bogăţia sa dovedită istoric (testamentul său, de exemplu, se păstrează încă) se adaugă legendele despre nemurire. Conform unei versiuni, un hoţ a deschis mormântul lui Flamel, sperând că va găsi acolo aur. Nu a găsit aurul pe care îl căutase, dar în mormânt nu se afla nici cadavrul alchimistului. Deducţia care a decurs de aici este clară: lipsa unui corp înseamnă că moartea a fost doar o înscenare şi că, de fapt, alchimistul devenise nemuritor. Aşa îl cunoaşte şi personajul lui J.K. Rowling, ca pe un bătrân în plină formă, dar în vârstă de 656 de ani.
Aceste legende au fost amplificate de operele de ficţiune amintite şi de multe altele. Referiri la Nicholas Flamel se găsesc şi în romanul „Notre Dame de Paris“, de Victor Hugo, unde personajul Frollo îl citează ca pe un adevărat maestru, în „Contele de Monte Cristo“, de Alexandre Dumas, într-o discuţie a lui Edmond Dantes cu doamna Danglars, în „Pendulul lui Foucault“ de Umberto Eco sau în celebrul „Cod al lui Da Vinci“ de Dan Brown.
Nicholas Flamel s-a născut în anul 1330 în orăşelul francez Pontoise şi a murit (sau, mai bine spus, ceremonia funebră a fost organizată) în 1418, la Paris. A primit o educaţie de calitate, învăţând să scrie şi să citească în franceză şi în latină, într-o perioadă în care imensa majoritate a populaţiei era analfabetă.
În tinereţe, şi-a deschis o afacere la Paris, lucrând în acelaşi timp ca notar, copist şi anticar. Până la inventarea tiparului de către Gutenberg aveau să mai treacă o sută de ani, astfel încât singura soluţie pentru a difuza o carte sau pentru a înregistra o tranzacţie era să apelezi la un scrib profesionist. Prin urmare, afacerea lui Flamel mergea bine, el mutându-se dintr-o mică prăvălie de lemn de pe Strada Notarilor într-o casă cu etaj, unde a deschis un magazin mai mare şi a angajat şi câţiva ucenici. De asemenea, s-a căsătorit cu o văduvă tânără, atrăgătoare şi înstărită, pe nume Perenelle, care avea să îi fie alături în permanenţă.
Datele pe care le avem despre itinerariul spiritual al lui Flamel provin din „Cartea figurilor Hieroglifice“, în care povesteşte cum o carte veche, pe care o cumpărase pentru suma de numai doi florini, avea să îi schimbe viaţa pentru totdeauna: „Astfel, după moartea Părinţilor mei, în timp ce îmi câştigam traiul din Arta Scrisului, făcând Inventare şi socoteli, reglând cheltuielile tutorilor şi minorilor, mi-a căzut în mână, pentru suma de doi florini, o carte aurită, foarte veche şi foarte mare. Ea nu era făcută nici din hârtie, nici din pergament, aşa cum sunt făcute celelalte cărţi, ci (aşa cum mi s-a părut) din scoarţa delicată a unor arbuşti moi. Coperta sa era din cupru foarte fin, gravată în întregime cu litere sau figuri stranii; cât despre mine, cred că acestea puteau fi caractere greceşti sau din vreo limbă veche asemănătoare. Chiar dacă nu ştiam să le citesc, şi ştiu bine că ele nu erau nici note şi nici litere latineşti sau galice, totuşi înţelegeam câte ceva. Cât despre interior, foile sale din scoarţă erau gravate cu mare măiestrie, scrise cu un ac de fier, cu litere latine colorate, frumoase şi foarte clare. Ea cuprindea de trei ori şapte foi, a şaptea dintre acestea fiind mereu fără scris. În locul scrisului, la prima a şaptea filă era pictată o baghetă şi şerpi care se înghiţeau unul pe altul; la a doua a şaptea filă, o cruce pe care era crucificat un Şarpe; la ultima a şaptea filă erau pictate deşerturi, în mijlocul cărora ţâşneau mai multe fântâni frumoase, din care ieşeau mai mulţi şerpi, care alergau de colo colo. Pe prima foaie era scris cu litere mari, capitale şi aurite: Abraham Evreul, Prinţ, Preot, Levit, Astrolog, Filosof al Naţiunii Evreilor, prin mânia lui Dumnezeu împrăştiată printre gali, transmite sănătate.“
Începând din acest moment, Nicholas Flamel şi soţia sa Perenelle şi-au dedicat întregul timp descifrării tainelor acestei cărţi. A fost nevoie de o călătorie în Spania, apoi de continuarea asiduă a studiului, dar rezultatul final a meritat toate eforturile: „În sfârşit, am găsit ceea ce doream şi am recunoscut de îndată acest lucru, după mirosul puternic. Având acest lucru, am îndeplinit cu uşurinţă Lucrarea. Astfel, cunoscând pregătirea primilor agenţi şi urmând întocmai cartea mea, nu aş fi putut să greşesc, nici dacă aş fi vrut acest lucru. Deci, prima dată când am făcut proiecţia, a fost pe Mercur, din care am transformat o jumătate de livră în Argint pur, mai bun decât cel din mină, aşa cum am încercat şi am tot încercat, de mai multe ori. Asta se întâmpla pe 17 ianuarie, într-o zi de luni, spre prânz, în casa mea, doar în prezenţa soţiei mele Perrenelle, în anul una mie trei sute optzeci şi doi. Şi apoi, urmând mereu cuvânt cu cuvânt cartea mea, am făcut-o cu Piatră roşie, pe o cantitate asemănătoare de Mercur, tot doar în prezenţa soţiei mele Perrenelle, în aceeaşi casă, în a douăzeci şi cincea zi a lunii aprilie din acelaşi an, pe la ora cinci seara, când am transformat cu adevărat în cam tot atâta aur pur, cu siguranţă mai bun decât aurul obişnuit, mai moale şi mai mlădios. Vă spun adevărul adevărat. L-am prefăcut de trei ori cu ajutorul soţiei mele Perrenelle, care înţelegea la fel de bine ca şi mine, deoarece mă ajutase la operaţii; şi fără îndoială că, dacă ar fi vrut să se apuce să facă totul singură, ar fi reuşit acest lucru. Aveam destul după ce făcusem asta o singură dată; dar îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu în vase lucrările admirabile ale Naturii“.
După obţinerea pietrei filosofale, legenda este greu separabilă de adevăr. Singurele indicii pe care le avem sunt cărţile lui Flamel şi, în primul rând, „Cartea figurilor hieroglifice“ şi „Testamentul“.
Se păstrează, de asemenea, şi fosta locuinţă a lui Flamel, situată în Paris, pe strada Monmorency, la nr. 51. aceasta este, totodată, şi cea mai veche clădire din capitala Franţei. La muzeul Cluny există, de asemenea, placa de pe mormântul său din fosta biserică Saint Jacques de la Boucherie, demolată între timp, în 1717. pe piatră sunt reprezentaţi în basorelief Iisus, Sfântul Petru şi Sfântul Pavel, iar o inscripţie atestă faptul că Nicholas Flamel, fost scrib, a lăsat mai multe proprietăţi ce urmau a fi folosite în scopuri caritabile, precum şi diferite danii în bani pentru biserici şi spitale din Paris.
După moarte, a urmat legenda nemuririi, care se conturase încă din timpul vieţii. Dar nu am fi oare mai fericiţi dacă am şti că nu este doar o legendă şi că undeva trăieşte un alchimist născut acum aproape 700 de ani,, pe nume Flamel, ţinând la loc de cinste o veche carte aurită, care i-a aparţinut demult unui misterios Abraham Evreul?
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Nicholas-Flamel-alchimistul-nemuritor/53
