Presiuni fizice si morale incepand cu anul 1942*Aiud-Cetatea mortii

Autor: Virgil Maxim

FDC-iştii de la Vaslui, muncitorii de la Işalniţa şi alţii, dispersaţi la diferite închisori prin ţară, fuseseră aduşi în toamna lui 1942 la Aiud. Maiorul Munteanu trebuia să realizeze opera de „reeducare”, prin presiuni morale şi fizice, pentru a determina pe legionari fie a se desolidariza de idealul de luptă legionar – ceea ce însemna un act de compromitere morală, - fie a cere trimiterea pe front pentru reabilitare – adică, recunoscându-se vinovaţi faţă de Antonescu în actul de la 21 Ianuarie 1941, act de compromitere a Mişcării Legionare.
Cei refractari trebuiau să suporte înfometări, suplicii fizice, moarte.
Legionarii şi-au rânduit viaţa în închisoare în aşa fel încât Frăţiile îndeosebi să aibă viaţă de rugăciune, demnitate morală, corectitudine şi comportare demnă şi respectuoasă faţă de organele de ordine, unitate şi rezistenţă în faţa presiunilor regimului.
Atitudinea aceasta era de fapt spontană şi firească, izvorâtă din convingerile interioare despre disciplina şi demnitatea creştină legionară. Maiorul Munteanu i-a izolat pe legionari de ceilalţi deţinuţi; iar pe cei cu pedepse mari (15-25 ani muncă silnică şi muncă silnică pe viaţă) şi pe şefi în general, i-a masat la ultimul etaj, pentru ca ceilalţi, rămaşi fără îndrumători şi tentaţi de promisiuni, să cadă, făcând din aceia elemente de descompunere spirituală a legionarilor. Dar legionarii nu aveau neapărat nevoie să fie supravegheaţi, controlaţi, cenzuraţi, îndrumaţi sau ţinuţi în frâu de cineva, fiecare îşi ştia datoria chiar dacă ar fi rămas singurul legionar pe toată faţa pământului. Au fost şi căderi; căci unul este eroismul de moment şi altul eroismul de durată.
La începutul lui Martie 1943 s-a instituit un regim sever: câte unul în celulă, supraveghere riguroasă, hrană înrăutăţită, ieşire la aer întâmplătoare, la cinci paşi distanţă unul de altul, cu capul în jos, obloane la ferestre şi izolări în camerele de pedeapsă de la subsol sau la Zarcă, pedepse corporale (lovituri la fund cu vâna de bou) pentru „insulte” aduse organelor de pază.
Mă aflam pe latura scurtă a T-ului (spre stradă) chiar în celula din unghi, lângă biroul gardianului, la ultimul etaj. În afară de Sfânta Scriptură nu se mai admitea nici o carte. (Până atunci puteam primi de acasă sau puteam lua de la biblioteca penitenciarului orice carte, afară de cele cu conţinut politic). Acum, prin purtare de grijă dumnezeiască, trebuia să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu, fiindcă nimic dintre cele lumeşti nu ne putea ajuta în confruntarea cu răul.
Gardienii nu erau „şcoliţi” pentru a oprima deţinuţii politici, aşa cum aveau să facă mai târziu comuniştii. Mulţi, cu comportare reverenţioasă, fiind mai mult funcţionari ai ordinii interioare şi nu zbiri, executori orbi ai dispoziţiilor primite. Slugile îşi trădau stăpânii, conştiente de nebunia acelora. De multe ori ne preveneau şi ne acopereau pentru a ne împlini anumite nevoi spirituale. Nu toate cărţile au fost predate. Circulau chiar prin mâinile gardienilor caiete scrise, jurnale, poezii, presă, traduceri, de la celulă la celulă. Unor caiete duse la biroul de cenzură li s-a aplicat ştampila „cenzurat” a penitenciarului din Aiud, şi la magazie au fost introduse în bagajul deţinutului căruia îi aparţineau. Aşa au scăpat şi două din caietele mele, trimise acasă în vremea muncii în colonia Galda. Creioane, hârtie nescrisă, au putut fi ascunse sub duşumele, la pervazul ferestrelor şi tocul uşilor.
De la început se forţase prin intimidare ca legionarii să ceară mergerea pe front pentru reabilitare. Din relatările celor prezenţi atunci în Aiud şi din ceea ce au povestit Trifan şi Marian se ştie ce s-a întâmplat. Căpitanul Munteanu cu colonelul Suceveanu, chemat de la Sibiu, duşmani declaraţi ai legionarilor, îi scoseseră pe legionari în curtea închisorii, înconjurată de ostaşi înarmaţi şi gardieni de încredere. Le-au ţinut un discurs ispititor: eliberarea cu condiţia de a merge pe front pentru „reabilitare” care sfârşea perfid: „E cineva care nu vrea să meargă pe front?”
Derutaţi de întrebare, ce conţinea intenţionat condiţia mergerii pe front, cei mai mulţi au rămas pe loc. Doar un grup ataşat de Stere Mihalexe, care avusese şi mai înainte o atitudine echivocă în relaţiile cu stăpânirea, a ieşit din rânduri. Munteanu a trecut la ameninţări, insultându-i pe cei rămaşi, socotindu-i laşi şi trădători. Ieşind în faţa frontului Traian Trifan, comandant legionar, fost prefect de Braşov, a răspuns clar şi hotărât:
- Mergerea pe front în bătălia contra comunismului este o onoare pentru orice legionar. Dar nu poate fi condiţionată de vreo obligaţie morală pentru noi. Dacă ţara şi neamul ne cheamă sub arme, mergem să apărăm fruntariile, cu toate drepturile şi obligaţiile ostaşului român, nu sub presiuni şi ameninţări. Trifan Traian are grad de căpitan şi îşi serveşte patria ca ostaş, dar comandantul legionar Traian Trifan nu are ce reabilita în faţa nimănui.
Toţi au trecut alături de el, afară de grupul celor socotiţi oportunişti. Unii, prin străinătate, necunoscând împrejurările în care s-a încercat, prin compromitere morală, trimiterea legionarilor închişi pe front, l-au acuzat pe Trifan de faptul că legionarii au fost reţinuţi în închisori de Antonescu.
Încercând să mai câştige aderenţi, Munteanu s-a înfuriat, acuzându-i pe Trifan şi Marian că sunt capii răzvrătirii. A dat ordin soldaţilor să-i încadreze între baionete şi să-i ducă într-o celulă la parterul Celularului. Pe ceilalţi, sub escorta gardienilor, i-a închis cu ambele zăvoare în Celular. (De obicei se încuia doar zăvorul de sus şi cu cheia).
Munteanu i-a ameninţat cu trimiterea în faţa Curţii marţiale unde le va cere pedeapsa capitală pentru revoltă în Penitenciar, înjurându-l de mamă pe Trifan. Trifan avea un cult deosebit pentru mama sa şi pentru toate mamele acestui neam. Munteanu era voinic; dar şi Trifan era atlet şi făcuse lupte greco-romane. Într-o secundă i-a sucit braţul şi l-a aruncat pe coridor ca pe un bolovan. Ridicându-se înfuriat, Munteanu a dat ordin ostaşilor să îi împuşte pe Trifan şi Marian. Ostaşii, uitându-se la superiorul lor, un tânăr subofiţer, au pus armele la picior. Munteanu umbla în uniformă, încins şi înarmat cu pistol, dar n-a avut curaj să facă şi crimă căci martorii nu îi erau favorabili. A început să urle, blasfemiind, înjurând şi ameninţând cu moartea pe toţi legionarii. Atunci s-a cutremurat Aiudul de bătăi în toate uşile celulelor.
Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Braşov, iar Munteanu a cerut mână liberă să acţioneze asupra legionarilor; aproape un an de zile a făcut demersurile să concentreze toţi legionarii la Aiud. Prezenţa în închisoare a unui camarad scăpat cu viaţă de pe front, demonstra intenţia criminală a guvernului antonescian, care nu voia reabilitarea noastră, ci moartea noastră: şi fizică, şi morală.
În Iunie 1943 am fost chemaţi în grupuri de 15-20 la administraţie. Trebuia să completăm cu datele personale o cerere de mergere pe front pentru reabilitare căreia îi era ataşată o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. De curând aduşi de la Braşov, Trifan şi Marian erau în grup cu noi. Toţi am refuzat să completăm şi să iscălim cererile şi am cerut hârtie să ne precizăm poziţia.
Izolarea la Zarcă
Urmarea a fost izolarea la Zarcă: 500 de legionari eram înghesuiţi câte 8-10 într-o celulă de 4/2 metri, cu regim dur, mâncare detestabilă, dormit pe duşumele, fără pături doar cu îmbrăcămintea zdrenţuită. Gardienii, unguri sau români, erau instigaţi de maiorul Munteanu împotriva noastră. Pe coridor se aruncau găleţi cu apă, care îngheţa, iar temperatura era polară, foarte mulţi îmbolnăvindu-se de piept sau stomac.
În aceste suferinţe doar câţiva au cedat. Crezând că prezenţa lui Trifan, Marian, Ilie Nicolescu, Mircea Nicolau şi a altor câţiva exponenţi ai atitudinii de demnitate legionară constituie un motiv de rezistenţă şi pentru ceilalţi, Trifan şi Marian au fost trimişi disciplinar la Suceava, iar ceilalţi izolaţi la ultimul etaj în Celular.

Sursa:http://www.fericiticeiprigoniti.net/aiud/474-presiunile-fizice-si-morale-incepand-cu-anul-1942

Sens

S E N S                                                                                                                                                      

de Ernest BERNEA


 Omul trăeşte uneori fără să-şi dea seama. In lucrul acesta nu ar sta nimic rău, dacă viata lui s'ar desfăşura în chip firesc numai spre bine. Omul de azi este o fiintă potrivnică, întoarsă; în acest caz e rău că trăeşte fără să-şi dea seama.
 Viata e luptă şi îndemn; ea poate fi povară sau bucurie, după cum e ură sau dragoste, moarte sau creatie. Din aceste virtualităti, din libertate se desprinde sen­sul tragic al activitătii noastre. Omul este o fiintă tragică, interiorizată; el trebue să lupte, să-şi facă datoria, să-şi împlinească legea lui de om, să trăiască de plin, cu voluptate. Necunoscutele vietii sale nu trebue să-l degradeze ci dimpotrivă să-l înalte, nu trebue să-l deprime ci să-l întărească. Necunoscutele destinului său îl fac o făptură tragică. Tragedia, drama lăuntrică nu trebue să fie însă isvor de amărăciune şi moarte ci isvor de bucurie şi creatie. Viata este libertate, e joc ascuns de forme şi întelesuri, este creatie. Viata e cursa în care cad cei în­tunecati. Viata este întrecere în joc şi frumusete pentru cei buni. Omul trebue să-şi filtreze zările. Omul, omul adevărat, trăeşte în duh luminat, adică în adâncime, în sâmbure viu, trăeşte intens în ritmul cosmic, în dragoste şi îndemn.
 Libertatea ne este dată ca o cale deschisă zărilor mari; o cale ce duce meşteşugit în zonele vrăjite şi autentice. Cucerirea vietii fireşti, a plinătătii ei, face să scalde în lumină şi să purifice făptura.
 Gândurile bune, meditatiile şi cântecele sferelor superioare le aflăm în preajma naturii, a firii şi a tainelor ei. Dumnezeu e aproape ; îl simtim umblând, îl simtim în noi. Oamenii aleargă şi se ostenesc cu priviri întunecate şi frunti trudite caută "mai binele". Lupta lor e osândă, rătăcire, sinucidere în loc să fie bucurie şi creatie. Frumusetea le stă în preajmă pentrucă e pretutindeni. Ei n'o află. E atât de uşor să fii în ea, să simti cum te înoeşte până la cea din urmă picătură de suflet şi sânge. Numai să fii om; om făptură şi fată a lui Dumnezeu.
 Trăire adâncă, îndemn, cântec, risipă de suflet. Să alungăm, să supunem tot ce este întunerec, ce este prilej de urît şi moarte. Destinul nostru duce la frumusete dacă fiinta noastră nu este vândută. Să cercetăm crinii şi să le aflăm esenta; să căutăm orizonturile largi şi limpezi. Să căutăm pajiştea lui Dumnezeu, unde sufletul se scutură de poveri, devine sprinten, cald şi blând. In pajiştea lui Dumnezeu ne descătuşăm de urît, de non-existentă şi ne înfrătim cu cerul.
 Datorie şi bucurie: om care vede fata lui Dumnezeu. Credinta nouă, credintă totală, dragoste şi creatie. Astfel vine bucuria, ne câştigă; bucuria plină, multiplă şi înaltă.
 Dacă în lume şi în viată este sens, este continut de jar şi jar de frumusete, este întors şi neuman acela care luptă împotriva vietii sau o ignoră. Viata trebue îndrumată; omul poate să rătăcească, poate să cadă în întunerec.
 Viata este esentă, este tărie, este elan, este slavă. Viata este un dar din Dumnezeu. Să o iubim şi să ne purificăm trăind în tesătura ei luminată.
Viata noastră este o neîncetată creştere. Prin aceasta înseamnă ea omenie.

Ernest BERNEA
Lagărul Vaslui - Mai 1939
Sursa:miscarea.net

Plenitudini si prezente

PLENITUDINI SI PREZENTE                                                                                                        
de Mihail Eminescu


TOPONIMIILE GÂNDIRII ROMÂNESTI

 El (Bălcescu) s'ar înspăimânta văzând*censored*a fost să se realizeze pe pământul nostru libertatea si lumina. El ar vedea parlamente de păpusi neroade, universităti la care unii profesori nu stiu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c'un cuvânt oameni care văzând că n'au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românesti, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care nu o au si o pregătire pe care natura n'au voit să le-o deie...... Individul e osândit prin timp si spatiu de-a lucra pentru acea parte, căreia îi apartine. In zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea - el e legat prin lanturi nedesfăcute de grupa de oameni, în care s'a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decât matematica pură de exemplu si cu toate astea omul de stiintă va fi silit să o scrie într'o limbă oarecare, si prin acest mediu de comunicare ea devine întâi si întâi proprietatea unui grup de oameni, a unei nationalităti si acea nationalitate priveste omul de stiintă de al său, oricât teoriile lui ar putea să apartină omenirii întregi...
 ... Dar ceea ce voiesc românii să aibă, e libertatea spiritului si constiintei lor în deplinul înteles al cuvântului. Si fiincă limbă si spirit sunt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea, se vede usor că romănul se vrea pe sine, îsi vrea nationalitatea, dar aceasta o vrea de deplin.
 Si nu sunt asa de multe conditiile pentru păstrarea nationalitătei. Cei mai multi oameni nu sunt meniti de a-si apropria rezultatele supreme ale stiintei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazem moral într'o lume a mizeriei si durerei, si acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărtile bisericesti si mirene. In limba sa numai i se lipesc de suftet perceptele bătrânesti, istoria părintilor săi, bucuriile si durerile semenilor săi. Si chiar dacă o limba n'ar avea desvoltarea necesară pentru abstractiunile supreme ale mintii omenesti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simtirei si numai în limba sa omul îsi pricepe inima pe deplin. Si într'adevăr, dacă în limbă nu s'ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n'ar zice oarecum prin ea: Ťasa voiesc să fiu eu si nu altfelť, oare s'ar fi născut atâtea limbi pre pământ? Prin urmare simplul fapt, că noi Românii, câti ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, Ťuna singurăť ca ne-alte popoare, si aceasta în oceane de popoare streine, ce ne înconjuară, e dovadă destulă că asa voim să fim noi, nu altfel...
 ... Fiecine vorbeste limba sa pentru sine, nu pentru străini. Când limba, in urma dezvoltării ei firesti, va coprinde in comoara ei scrieri însemnate, prin stiintă sau prin frumusete, atunci străinul, ce va avea nevoie de dânsa, va învăta-o nepoftit de nimene...
 ... Această parte netraductibilă a unei limbî formează adevărata ei zestre dela mosi-strămosi, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenesti în genere. Precum într'un stat ne bucurăm toti de oarecari bunuri, care sunt a tuturor si a nimănui, uliti, grădini, piete, tot astfel in republica limbilor sunt drumuri bătute, care sunt a tuturor, - adevărata avere proprie o are însă cineva acasă la sine; iar acasă la dânsa limba românească este o bună gospodină, si are multe si de toate...
 ... Societatea semidoctă ocupă o sferă falsă fată cu sfera în care se află realitatea la noi...
 Cultură se numeste înainte de toate o anumită stare si grad de dezvoltare a inteligentei, ospetie anumită de ridicare a spiritului asupra manierei lui de-a privi natura si viata primară si câstigată, fără cultivare educativă, o împlere a suftetului cu asa fel de obiecte ale cunostintei, cari trec peste trebuintele vietîi cele nemijlocite si naturale. Astea sunt însă determinatiuni generale cari au valoare pentru orice gen de viată spirituală în sens mai înalt; care grad si stare a inteligentei însă e acela, pe care-l numim cultură, care specie de ridicare si împlere a spiritului e de priceput sub aceasta, astea toate le vom studia mai bine, dacă le vom studia în deosebire si antiteza lor cu alte specii ale vietii spirituale si ale dezvoltării inteligentei, si îndeosebi cu a stiintei.
 După aceea notiunea culturei mai înseamnă si un mod anumit al actiunii, conduitei si manierelor; cu deosebire cerem de la un om cult împlinirea celora, ce pretinde moralitatea de la om; cultura e privită ca un izvor deosebit al moralitătii si ca motiv propriu al simtemintelor, totodată însă ea cere multe in privinta împlinirei chemării noastre omenesti, cari sunt străine sau indiferente pentru etica si religiozitatea pură. Acest al doilea element al culturei se va putea caracteriza mai bine prin despărtirea lui de elementul moralitătii.
 In fine cultura mai contine încă un raport si o înbinare deosebit de intimă cu frumusetea; la fiecare om cult nu presupunem o resimtire tare si agilă a frumusetii ci si o reprezentare relativă a acesteia; se cere cel putin expres, ca în si pe el să nu prezinte nimic nefrumos, ba si împrejurul lui să nu fie nimic, care să vatăme simtul estetic. Intrucât si pentru că estetica vine la aplicare nu numai cu privire la artă, ci tocmai atâta, ba mai mult încă cu privire la frumusetea naturală a vietii si a sintămintelor, vom avea să'ndreptăm privirea noastră asupra culturei în legătura ei cu simtul frumosului.
 Intreg studiul nostru se împarte si orândueste astfel, încât vom avea de dezvoltat:
Cu privire la inteligentă
Antiteza intre cultură si stiintă
Cu privire la activitatea practîcă
Antiteza între cultura si moralitate
In fine cu privire la estetica vietii
Legătura între cultura si simtul frumosului.

 (Numai cea întâia din numitele trei părti este în intentiunea acestui tratat, cele două din urmă le vom schita numai fugitiv, pentru a da o idee despre întregul fiintei culturei.)
 Antiteza dintre cultură si stiintă se prezintă mai hotărât si mai clar în deosebirea scopurilor lor. Inceputul studiului nostru din acest punct de vedere e justificat cu atât mai mult, cu cât va trebui ca din scop să urmeze ori ce altă determinatiune. Scopul culturei e in esentă individual, el se împlineste pe deplin si exclusiv înăuntrul individului; cultura unui om nu are alt scop decât ca tocmai el să fie cult. Imbogătirea si dezvoltarea (activitatea în genere) activarea în genere a spiritului, întrucât ea-i îndreptată numai spre aceea ca să ajungă starea ce se numeste cultură... Intr'asta ea-i contrapusă stiintei... Intr'asta stă demnitatea chemării stiintifice si tot într'asta lipsa de valoare a diletantismului curat personal si subiectiv, în genere van, într'asta'n fine măruntuserilor literari a căror spirit seamănă pe deplin bibliotecilor de împrumut, unde opurile de stiintă se câstigă si se'mprumută - pentru grosita de citit...
 Asadar stiintele precum si artele proprii si stiintifice au si urmăresc cu toate în exercitiul lor niste scopuri generale si obiective, în parte si practice; cultura însă desi si ea'nsemnează asemenea o activitate si dezvoltare spirituală, este personal terminată cu scopul ei, e mărginită la individ si se împlineste numai în el singur... Stiinta este reprezentarea si dezvoltarea spiritului national într'o directie, acea a stiintei; valoarea si fiinta ei, viata si scopul ei e departe de a se mărgini la un număr breslas de indivizi; stiinta nu e pentru învătati ci învătatii pentru stiintă... Cei culti dintr'o natiune sunt, cred, cari mai dintâi si cu deosebire receptează în ei cele câstigate pe terenul stiintei pentru spiritul public... Pe pomul cunostintei, care creste din pământul spiritului national, stiinta se poate compara cu acele intime puteri agente, care sugând si alăptând scot sucurile din adâncimile izvorătoare si le trimit in toate ramurile; trunchiul si rădăcinile sunt purtătorii consistenti ai stiintei...
 ... Insă podoaba cea mai nobilă a unui popor este arta si cel mai nobil simt al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturii, de a se bucura de această podoabă a vietii si de a onora si gusta frumosul pe toate căile; însă cel mai frumos din toate câte sunt frumoase este sufletul cel mai frumos...
 ... Noi care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei, la sfărmarea despotismului de sus, declarăm azi franc, leal si cu energie, că nu voim a consolida tirania de jos...
 ... Statul e azi masina prin mijlocul căreia cei lasi se răzbună asupra potrivnicilor lor politici...
 ... Noi sustinem că poporul românesc nu se poate dezvolta, decât păstrând drept baze pentru dezvoltarea sa traditiile sale istorice, astfel*censored*ele s'au păstrat in curgerea veamurilor...
 ... De aceea credem, întemeiati pe vorbele bătrânului Matei Basarab, că tara este, în linia întâia, elementul national si că e scris în cartea veacurilor ca acest element să domine soarta si caracterul acestui stat...
 ... In locul civilizatiei grece, înflorit-a în Bizant o cultură turcească? De loc. Tocmai asa nu va înflori o cultură moscovită pe pământirile supuse Rusilor, pentrucă lipseste rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi...
 ... C'un cuvânt în loc de-a se desfăsura înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiti cu flămânzie asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Venetiei si apoi mai departe... tot mai departe.
Si această misiune tainică o împlinesc apoi diplomatii si baionetele. Există testamentul lui Petru cel Mare sau nu există? El există în capetele celor ce dau azi tonul în Rusia...

Mihail EMINESCU
Sursa:miscarea.net

Dragoste si transfigurare

DRAGOSTE ŞI TRANSFIGURARE                                                                                                        
de Ernest Bernea


Dumnezeu din prisosul fiinţei lui a făcut lumea. Dumnezeu din prinosul inimii lui iubeşte creatura, dela firicelul de iarbă până la om.
 Dragostea este începutul lucrurilor, din dragoste se hrăneşte totul. Nimic nu se poate face, nimic nu sporeşte, nimic nu dăinue fără dragoste: dragoste de Dum­nezeu şi de om, dragoste de tot ceeace ne străjue şi ne întovărăşeşte viaţa aceasta atât de plină şi nesocotită.
 Un val de aer uşor şi cald acoperă sufletul, îl purifică şi îl înalţă spiral în inima cerului. Prin dragoste, omul călătoreşte în lumea dorurilor lui turnate de la început în cupele sufletului.
 Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul şi lucrurile, ne deschide porţile înţelesului. Cel ce iubeşte e plin, e frumos, e luminat iradiind numai pace şi încântare. Sufletul lui cântă rodul nepieritor, cântecul de răscruci al luminilor. Faţa lui e albă străvezie, cu priviri în adâncimi astfel descoperite, pasul lui liniştit şi stăpân.
 Dragostea coboară cerul pe pământ şi înalţă făptura în zonele binefăcătoare ale isvoarelor vieţii. Tot cu prinosul nostru creşte şi se preschimbă în inima şi sensul său.
 Un om, un animal, un capac, o floare, un firicel de iarbă, o gânganie cât de mică, toate sunt puse întâi să le iubeşti. Dragostea nu folosinţa: aci e sensul existenţei lor în preajma ta. Cine s'a uitat odată prin aripile unui gândăcel către soare? Tot curcubeul, tot cerul raiului s'adună în trupul unei fiinţe pe care o strivim sub pasul nostru neştiutor şi crud.
 Dragostea face totul, descoperă şi înoieşte totul ; prin ea omul creşte în ştiinţă şi omenie, descoperă în afară şi sporeşte înlăuntru.
 Omul adevărat iubeşte şi se roagă: buzele lui murmură întredeschis prisosul sufletului, cântecul interior se desprinde, rodul dragostei se coace şi cade plin de sucul vieţii înfrumuseţate.
 Să cântăm cel mai frumos şi mai înălţător cântec de dragoste şi urmele trudei, ale untului se vor şterge. Să mergem până acolo unde se întâlneşte omul cu Dumnezeu, până la hotarul cerului care ne-a dăruit din stelele lui. Să trăim în preajma isvorului vieţii şi creaţiei necontenite.
 Şi pentru tine omule, frate de destin, pentru tine cel de-aproape, care-ţi plângi suferinţa şi-ţi cauţi ispăşirea, dragostea adevărată vine rodnică şi te învaţă cuceririle adevărate. Dumnezeu nu numai că ne-a iubit, dar ne-a făcut să iubim; ne-a pus dragostea în inimă si noi n'o ştim folosi.
 Săracul, chinuitul, drumeţul neospătat, copilul bolnav, tot omul în lipsă materială sau sufletească are nevoe de dragoste; dragostea îl apropie, îl hrăneşte, îl poartă pe mâini tămăduitoare. Isus săracul, chinuitul, drumetul. El om cu dureri si lipsuri, a venit să fie asemenea nouă, a venit să topească suferinta noastră prin dragostea lui dumnezeiască. Dragostea poartă omul în lumi nebănuite si cucereste inima lucrurilor, adică vesnicia. Pe calea dragostei ajunge omul la capătul de început al lucrurilor si prin puterea ei le află esentele.
 Dragostea eate calea cuceririlor lumilor altfel tainice. Prin dragoste omul nu se opreşte numai la în a-şi întinde, a-si lărgi cuprinsul. Prin dragoste, o ştie orice om care s'a frânt odată în revărsarea către frumuseţe şi bine, se schimbă însăşi natura lucrurilor; nu numai aparenţa dar însuşi sensul lor.
 Ce vede şi cât înţelege un om care nu iubeşte: un om, o floare, o gâză, un copac, un lucru făcut de mâna omului maestru? Ce vede şi cât înţelege din făptură şi din natură omul rece, meschin, lipsit de focul dragostei?
 Cel ce iubeşte vede lumea înnoită, vede taina şi farmecul adânc al lucrurilor, vede totul în adânc schimbat şi în afară îmbrăcat, cu fir de lumină ţesut, ca o grădină minunată, ca un vis devenit aevea.
 Dragostea coboară pe Dumnezeu pe pământ, îl face prezent în fiece fiinţă, în fiece plantă sau lucru; inima a dat totul, tot ce este se schimbă.
 Sforţarea omului nu este numai în a se desprinde din lumea aceasta a durerii pentru a se arunca grăbit în aceea în care totul nu este decât floare şi cântec. Rostul omului este şi aci pe pământ, pe aceasta lume o suferinţă a trudei şi a ispăşirii, în această colină a lacrimilor, rostul omului este în a suferi şi a iubi totul până la coborîrea luminii de aur ce face din nou lumea noastră, adică până la transfigurare.
 Dragostea, dragostea plină şi nestăvilită, este calea transfigurării, adică a naşterii din nou în spirit a lumii acesteia, singurul ei fel de a fi acceptată de către un om adevărat.
Un aer curat, plin de darurile grădinilor nevăzute, pluteşte în preajma omului plin, omului îndrăgostit de crestele aburite de respiraţia cerului.

Ernest BERNEA
"Universul Literar", Anul LII, Nr. 11, Marti 20 Aprilie 1943

Deschid sfanta carte

DESCHID SFÂNTA CARTE                                                                                                                

de Nicolae Bălcescu


DESCHID SFÂNTA carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagine din viata eroică a părintilor lor. Voi arăta acele lupte uriase pentru libertatea si unitatea natională, cu care Românii, sub povata celui mai vestit si mai mare din Voevozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593-1601), dar anii Istoriei Românilor cei mai avuti în fapte vitejesti, in pilde minunate de jertfire pentru Patrie. Timpuri de aducere aminte glorioase. Timpuri de credintă si de jertfire! când părintii nostrii, credinciosi sublimi, îngenunchiară pe câmpul bătăliilor, cerând dela Dumnezeul armatelor laurii biruintei sau cununa martirilor...
 Pe culmea cea mai înaltă a muntilor Carpati, se întinde o tară mândră si binecuvântată între toate tările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măret si întins palat, cap d'operă de arhitectură, unde sunt adunate si asezate cu măestrie toate frumusetile naturale ce împodobesc celelalte tinuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte...
 Românii au trebuintă azi să se întemeieze în nationalism si în curaj, si să câstige statornicie în caracter. Aceste rezultate credem că s'ar dodândi când ei ar avea o bună istorie natională, si când aceasta ar fi îndestul răspândită. Privind la acel sir de veacuri în care părintii nostri au trăit, si la chipul cu care ei s'au purtat în viata lor socială, noi am căuta să dobândim virtutile lor si să ne ferim de greselile în care au picat. Am părăsi prin urmare acel duh de partidă, si de ambitie mârsavă. Am scăpa de acele temeiuri de nimic si de acele nădejdi desarte. Am dobăndi adevăratele principii, care trebue să ne povătuiască in viata noastră socială ca să ne putem mântui. Istoria încă ne-ar arăta ca părintii nostri se aflară in vremi cu mult mai grele decât acelea în care ne aflăm noi acum. Călcati dela începutul lor de atâtea popoare barbare: Goti, Huni, Gepizi, Avari, Bulgari, Pecinegi, Cumani, Tătari, înconjurati apoi de natii puternice, ca Ungurii, Polonii, si Turcii, care toti tineau a-i robi, ei îsi păstrară nationalitatea lor. O mână providentială priveghea asupra-le si îi strecură minunat din toate primejdiile. Aceasta ne va aduce să credem că o natie care in miljocul atâtor nevoi si-a păstrat nationalitatea ei in curgere de 18 veacuri, nu mai poate peri. Această convinctie apoi, ne va face să avem mai multă încredere în viitor si să lucrăm cu mai multă inimă la o reformă politică si socială, care să ne facă vrednici a ne lua rangul ce ni se cuvine în marea familie a natiilor europene. Dar ca o istorie să poată aduce aceste foloase, nu trebue să fie numai ca un sir de oarecare întâmplări politice sau militare uscate, fără nici o culoare, fără nici un adevăr local; nu trebue să se ocupe numai de oarecare persoane privilegiate; dar să se arăte poporul român cu institutiile, ideile, sentimentele, obiceiurile lui, în deosebite veacuri. Noi credem că o asemenea istorie este cu putintă.
Una din faptele cele mai minunate ale acestui minunat al XIX-lea veac, fără îndoială că e desteptarea nationalitătii române in Ardeal, dupa un somn greu într'un jug ce de o mie de ani o împovară. Niciodată o natie mai multă vreme în robie cumplită nu zacu! Niciodată o natie robită, mai repede si intr'un timp mai scurt nu se desteptă! Mai multe veacuri trebuise năvălirii unguresti ca să poată amorti si înjuga de tot pe Români. (Subjugarea completa a Romanilor din Ardeal se facu tocmai la 1438, când Ungurii, Secuii si Sasii se uniră în contra lor de le răpiră orice drept politic, ce le mai rămăsese.) Mai putin de un veac fu de ajuns acestora spre a scutura greu si învechit acel jug. Inviere de minune într'adevar! dovadă puternică cum că nemuritor e sufletul natiilor si cum că sfânt, dumnezeesc si neperitor e dreptul lor.
Dar năvălirea, împilarea si tirania străină putu batjocori si chinui pe Român în dreptul lui si, în timpul lor, putu a-l socoti afară din legi si al privi in rândul dobitoacelor, dar nu-l putu atinge în sufletul lui, nu putu stinge dintr'însul credinta natională. Silit a închide in adâncul inimii sale, fără a puteŕ nici într'un chip a o răspândi in afară, această credintă astfel înăbusită se înfierbântă din zi în zi si cresteŕ în tărie, încât când putu izbugni, izbugnirea-i fu puternică, înversunată, pustiitoare si roditoare în fapte mărete si cumplite totdeodată.
Stim toti cine fură cei dintâi apostoli ai românismului. Cine nu cunoaste numele glorioase ale lui Sincai, Petru Maior, Samuil Klein, Paul Iorgovici, George Lazăr, cari prin scoli, prin cultivarea limbii si istoriei puseră stâlpii de temelie ai nationalitătii române si propagară ideia unitătii sale?
Ideile răspândite prin aceste lucrări literare si istorice izbucniră îndată in fapte. Horia luă securea în mână si, înmuind-o în sânge unguresc si nemtesc, scrise cu dânsa drepturile natiei române si programa politică si socială a revolutiilor ei viitoare. Muncitorii ce urmară, atât în Ardeal cât si în Principate, micsorară chestia din proportiile mărete de unitate si de nationalitate ce-i dedeseră cei dinaintea lor si o mărginiră întru apărarea intereselor române de provincie si de localitate. Lor li se părů că deosebitele frângeri ale natiei au nevoie de o lucrare asupra-le în parte, spre a curătě mizeriile si spinii din casă, până a nu se uni cu totii într'acelas trup. Anul 1848, găsi pe Români într'aceste idei. Românii din Ardeal fură cei dintâi care salutară cu înfocare falnicul soare de libertate ce lumina atunci omenirea. Sânt astazi trei ani, multi din noi au văzut cu ochii lor când deputatii români din toată tara Ardealului, în număr de mai multi de cincizeci de mii, toti tărani si fii de tărani, se adunară la Blaj în câmpul numit de atunci al libertătii, ca să facă în numele natiei această declaratie:

Sunt aci întru drepturile mele!...

Nicolae BĂLCESCU
Sursa:miscarea.net

Foamea ruseasca de spatiu si ruga lui Petre Tutea pe ranga

FOAMEA RUSEASCĂ DE SPATIU SI RUGA LUI PETRE TUTEA PE RANGĂ
de Simion Ghinea

("Silogismul Slav", Col. Document)

 Când a isbucnit revolutia rusă în Februarie 1917, nimeni nu putea să prevadă urmările ei: in Rusia, in Europa si cu atât mai putin pe celelalte meridiane. Unii au văzut in această "schimbare epocală" o problemă de ordin intern. Era răsturnat un regim despotic, care dura de secole si, se subîntelegea, că cel ce-i va urma va fi mai deschis reformelor, mai tolerant, mai in conformitate cu normele civilizaliei europene. Tarul fusese arestat si la cârma tării se instalase social-democratul Kerenski: ceea ce l-a făcut pe Presedintele american, Willson, să se bucure si să felicite poporul rus pentru că alesese calea cea buna, optând pentru democratie; că, in sfarsit, se trezise la o nouă viată, zdrobise tirania si putea decide de aici încolo de propria-i soartă. Evenimentele ce au urmat vor arăta însă că Willson, grăbindu-se cu felicitările, se bucurase degeaba. Americanul si rusul vorbeau fiecare pe limba lui, si mai ales gândea fiecare după*censored*îl ducea mintea. Noul regim, care trezise atâtea sperante, n-a durat decât din primavara pâna in toamnă, când asediat de bolsevici, in Palatul de Iarnă din Petrograd, Kerenski scapă cu viată sărind pe fereastră: dispărea din scenă pentru totdeauna, spre a-i face loc lui Lenin.
 Ideologia bolsevică va fi comparată mai târziu de oamenii lucizi, cu epilepsia, cu cancerul, cu schizofrenia si mai recent cu Sida, boli incurabile, împotriva cărora nu te poti apăra. Te apucă groaza, într-adevăr, la gândul că regimul instaurat de Lenin în acea zi nefastă de 25 Octombrie, avea să transforme umanitatea într-o junglă: in cei care vânează si cel vânati; in care numărul călăilor va fi mai mare decât al victimelor. Dar cine putea să prevadă atunci cumplita tragedie prin care avea să treacă omenirea? S-a auzit totusi o voce in acele zile in care Răul triumfase; si această voce profetică era chiar a unui rus. Este vorba de scriitorul Leonid Andreev care, depe patul său de suferintă din Finlanda, unde se refugiase, a mai putut adresa, înainte de a muri, pateticul său strigat de alarmă: "SALVATI OMUL!" Nu era vorba doar numai de poporul rus, ci in general de Om, cu majusculă, amenintat in rădăcinile sale ontologice de fiintă religioasă. Nimeni nu l-a auzit pe Andreev, istoria, cu amestecul ei de sublim si ridicol, cu drame si comedii si-a văzut de drum. Marx se născuse in Germania. Aici îsi redactase faimosul Manifest, prin care chema la unire si luptă, proletariatul din toate tările, spre a zdrobi vechea si nedreapta orânduire socială. Si tot Germania îl va aduce pe Lenin in Rusia, din exil, într-un vagon plumbuit, pentru a-l debarca de la putere pe Kerenski, in schimbul iesirii tarii sale din război. Dar ironia istoriei nu se va opri aici. Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei, va fi dat jos de pe tron si arestat de un Comando de revolutionari socialdemocrati, spre a-l răzbuna parcă pe tovarăsul lor Kerenski, care dăduse, cu un an in urmă, bir cu fugitii. Intr-un fel, Hrusciov avea dreptate când, in 1956, îi spunea Cancelarului Adenauer, cu umorul mujicului rus: "Marx s-a născut la voi, nu la noi. Si tot voi i-ati dat o mână de ajutor lui Lenin ca să ia puterea. Asa că voi, germanii, ati încurcat-o, voi descurcati-o acum."
 La nasterea si consolidarea imperiului bolsevic, contribulia Occidentului a fost decisivă: din calcule politice eronate, din interese materiale meschine, din necunoasterea naturii satanice a bolsevismului si a modului de gândire a slavului care "are alte încheieturi organice decât ale europeanului."
 Monstrul rusesc este odrasla Occidentului crescută la sânul său cald. Desi între spiritul european si spiritul slav există o prăpastie de netrecut. Rusul se deosebeste de restul Europei, nu numai prin gândire, ci si prin comportament. Voltaire povesteste in a sa "Istorie a Rusiei sub Petru cel Mare",*censored*tarul in timpul unui ospăt dat de Electorul Prusiei la Königsberg, a tras sabia împotriva favoritului său Le Fort si*censored*tot el a regretat, recunoscând că desi voia să-si reformeze natia, nu era încă in stare să se reformeze pe sine. Două sute de ani mai târziu, Nikita Hrusciov îsi va da si el în petec ca orice rus care se respectă. La una din sedintele Adunării Natiunilor Unite, si-a scos pantoful si l-a aruncat în capul vorbitorului care critica Uniunea Sovietică.
 Ar fi o nebunie să încerci să explici*censored*si de ce a acceptat diplomatia Occidentală de-a lungul timpului toate ofensele si obrăsniciile rusilor.*censored*si de ce ingăduie si în zilele noastre unor barbari să-i terorizeze pe românii din Basarabia si să-i ucidă pe Ceceni în tara lor si în acelasi timp să te declari de partea ucigasului Boris Eltîn, să-i acorzi împrumuturi de miliarde de dolari sub pretext că el n-ar putea altfel să instaureze libertatea si democratia în tara lui.
 Secolul XVIII poartă denumirea de Secolul Luminilor (Nu-si prea merită acest titlu dacă se are în vedere că acum au lor profanările si incendierile lăcasurilor sfinte, cortegiul de asasinate in masă pe care le-a târât după sine Revolutia Franceză). Secolului al -IX-lea i s-a mai spus si secolul nationalităilor. Lenin numeste secolul XX, secolul declonizării, sfârsitul imperiilor coloniale. A fost singura sa profetie care s-a adeverit. Despre imperialismul ideologic bolsevic, despre, Rusia, ultima "temnită a popoare1or", nu suflă însă un cuvânt. E sigur de viabilitatea si eternitatea ei. O întrebare mai persistă în acest sfârsit de secol si de mileniu. Va fi numit secolul XXI secolul în care vor dispare ultimele vestigii ale imperialismului? Se vor nărui de la sine prin propria lor neputintă? Sau popoarele cărora li se pregăteste o "nouă temnită" vor avea de plătit un nou tribut de sânge?
 In timpul lungilor anchete de tip bolsevic, Petre Tutea a fost pus pe rangă, si bătut la tălpi, pentru că refuza cu încăpătânare să recunoască că Basarabia este pământ rusesc. Ideea că Europa va trebui reconstruită pe baze crestine in granitele Imperiului Roman dintre Atlantic si Nistru, devenise o obsesie pentru filosof: "Si cu rusii ce facem?" l-am întrebat. "Rusii nu sunt europeni. A spus-o Blaga si trebuie: să-l credem. A spus-o si Eminescu si trebuie să-i credem pe amdndoi. Rusii n-au decat se incalece pe cai si sa treaca Uralii in Asia. Acolo e locul lor, in Siberia. Intre gheturile polare, unde isi pot potoli nesfarsita lor foame de spatiu."
 In timp ce se afla pe rangă Tutea se gândea că, odată ajuns in cer, o să-l roage pe Dumnezeu să tragă o retea de sârmă gbimpată între români si rusi. Ca măsură de sigurantă. Ca nu cumva rusii transformati in draci împielitati să dea năvală peste el. Intr-o zi este dat pe mâna altui anchetator care îl ia cu binisorul: "Stiu că esti legionar. Si ca orice legionar esti fanatic, când îti intră in cap o idee, ca să nu-i spun o prostie, te tii de ea pana mori. Dar hai să discutăm acum ca doi oameni pasnici care fac apel la ratiune. In defnitiv ce vrei tu, să ne batem cu marea Uniune Sovietică? Stii bine că asta-i nebunie curată. Ia exemplu de la George Călinescu care declara in campania electorală din 1946 că românii n-aveau ce căuta in 1941 in Basarabia, fiind pământ sovietic..." La care cel anchetat îi luă vorba din gură: "Există o deosebire între noi doi. Călinescu s-a născut la Brăila, oras cosmopolit, plin de toate scursorile levantino-balcanice, pe când eu m-am născut in tinutul Câmpulungului, acolo unde s-a născut si limba română." Anchetatorul dă dovadă de răbdare de fier, pare decis să nu-si iese din tâtâni si-i oferă o tigară Kent. Tutea se tine însă bătos, nu vrea să facă nici cea mai mică concesie. Nu fumează tigări americane: americanii ne-au vândut rusilor la Ialta si-i dispretuieste deopotrivă si pe unii si pe altii; si unii si altii sunt la fel de imorali. Apoi îi tine o lectie despre socialism. Romanii nu dau si n-au dat niciodată doi bani pe socialism, Românii sunt un popor cu capul pe umeri, ei au învălat din experienta lor istorică, că nu tot ce zboara se mănânca. Un exemplu îl constituie Titu Maiorescu. Pe când se afla in Germania la studii îl cunoaste pe Lassalle. Incă de la prima întâlnire seful socialistilor îi pune gând rău tânărului roman care strălucea prin inteligentă si cultură motiv să-l câstige pentru ideile sale, la modă in Apus, nestiind că Maiorescu tinuse o conferintă la Iasi in care criticase socialismul in termeni cat se poate de răspicati: vine in acest scop in tara noastră dar aîci il paste nenorocul. Cade răpus in duel cu Racovită, care se întâmplă să fie însusi vărul doamnei Maiorescu. Astfel a esuat prima tentativă de a implanta himera socialismului într-un teren virgin*censored*erau Tările Române la acea vreme când oamenii din partea locului nu fuseseră contaminati încă de această molima egală cu o rătăcire a mintii omenesti.
 Moartea lui Lassalle a fost de rău augur pentru soarta socialismului in România. Spre deosebire de toate celelalte popoare din Europa, lozincile socialiste, pe cât de naive, pe atât de ispititoare n-au stârnit nici un interes si nici un ecou in sufletul românilor. Aflăm de la N. Paulescu, adversar neîmpăcat al acestei ideologii de un materialism respingător, si fără Dumnezeu, că partidul socialist a fost importat mai târziu, in 1875, de doi revolutionari rusi: un ortodox Petrof si un evreu, Nahum Katz, care îsi luă numele de Dobrogeanu Gherea... Cu ei s-a asociat mai întâi un tigan, Ion Nădejde, iar mai târziu câtiva tineri, - si prima asociatie comunistă fu fondată. Ea n-avu alti membrii decât niste lucrători evrei. Socialismul era condamnat in România să apere interesele streinilor, sau să dispară. Practic a dispărut: influenta ideilor socialiste in societatea rornânească a fost ca si nulă. A reapărut, dar in altă ipostazâ, impus dupa cel de-al doilea război mondial, prin forta armelor si concursul puterilor Occidentale.
 Socialismul s-a născut in Apus. Dar nouă românilor ne-a venit din Răsărit, prin filiera rusească. In privinta ideologiilor din acest secol, românii n-au imitat nici Apusul nici Răsăritul. Din lupta crâncenă dintre întuneric si lumină, dintre haosul spiritului asiatic si ordinea morală a Europei Crestine, s-a născut Miscarea lui Corneliu Codreanu. Avea dreptate Petre Tutea când îi spunea anchetatorului: "Dacă scap de aici, dacă nu mă omorâti, am să propun Academiei să scoată din Dictionarul Limbii Române cuvântul Socialism. Si la cuvântul rus, generatiile viitoare să citească: asiatic rătăcitor, care a nimerit din greseala lui Dumnezeu in Europa".
 Nietszche anuntase moartea lui Dumnezeu si nasterea supraomului. Profetia sa care friza dementa si ridicolul se va dovedi mincinoasă. Dumnezeu n-a merit, iar supraomul său se născu mort, in schimb apăru in secolul următor o noua specie: subomul de stirpe rusească care invadă întreaga planetă. Care, acolo unde va pune piciorul, va încerca să-L ucida pe Dumnezeu, lăsând urme adânci ce nu se vor sterge usor. Vor trece decenii, poate un secol-două, până când umanitatea să-si vină in fire.
 Omenirea a fost dominată timp de sapte decenii de strategia tezei marxiste după care Răsăritul ar fi fost in metaistorie paradisiacă, iar Apusul in preistoria infernală. Din această conceptie se naste si strategia care a dominat peste patru decenii in raporturile dintre URS.S. si satelitii săi (D. Nacu). In 1970 H. Kissinger, credea că "sfidarea (comunistă) este fără sfârsit, că nu va dispare, si că strategia americană trebuie să se adapteze." In 1975, împreună cu Sonnenfeldt, tot Kissinger crede in necesitatea de a mentine aceleasi raporturi doar câteva... secole. După 1989, prăbusirea monopolului partidelor comuniste, strategia dominantă inspirată de conspiratia unor forte oculte pare să-l confirme pe F.*censored*uiamma după care pozitiile ar fi inversate: Apusul s-ar găsi in postistoria liberală, iar Răsăritul in istoria sclavagistă. In această strategie Neamurile din Răsărit riscă să fie aservite unui alt sistem, mai subtil, dar mai totalitar, pentru veacuri, de nu pentru un anumit mileniu.
Această strategie e prea monstruoasă ca să aibă sorti de izbândă. Ar însemna să admitem triumful Răului absolut in lume, abandonarea Omului pentru totdeauna in bratele Satanei. Totusi, spaima metafizică de care era stăpânit filozoful român Petre Tutea, că am putea avea deaface cu rusii chiar si pe lumea cealaltă, ne da fiori nouă celor care i-am supravietuit. El n-a mai apucat să-l audă pe Jirinovski*censored*îi incită pe rusi prin discursunle sale incendiare, să se pregătească pentru cucerirea Continentelor; nici sa-l vadă pe Boris Eltîn*censored*le râde in nas lui Clinton si lui Khol când acestia vorbesc despre incalcarea Drepturilor omului in Cecenia; nici*censored*este tinut in cusca grupul Ilascu pentru ca au indraznit sa afirme dreptul Basarabiei de a se reintregi cu Patria Mama.

Simion GHINEA
("Silogismul Slav", Col. Document)
Sursa:miscarea.net

Poduri si sosele

 PODURI SI SOSELE                                                                                                                     
de Ion N. MANZATTI


Revista Scriitorilor Români, München, Dir. Constantin Sporea
Nr. 12, 1973

AMINTIRII LUI LILICĂ POPESCU

 Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile. Privesc uluit tinerii cari fac azi stagiul militar în Occident si nu îmi vine să cred ochilor. Ii vezi în uniformă elegantă, purtând barbă, plete si mustăti, cu beretul în mână, sau asezat stâlcit sub epolete, ori, în cel mai bun caz cu chipiul pe ceafă, lăsând să atârne bretonul pe frunte. Ii întâlnesti prin săli de cinematograf, localuri de dans, manifestatii sportive, la brat cu câte o fată sau mai multe, zgomotosi, agresivi, mâncând pe stradă plăcintă sau înghetată, acostând femeile.
 Mă întorc cu cincizeci de ani in urmă si ma văd pe mine, voluntarul din 1922-23 prezentându-ma timid, aproape înfricosat, la regiment, in dealul Cotrocenilor spre a fi înrolot. Terminasem liceul, mă înscrisesem la universitate ca să câstig un an, urmând a face întretimp stagiul militar la Scoala de Geniu, ca elev cu termen redus. Desi fusesem cercetas pe front in războiul din 1916, având dreptul la scutirea de stagiu cu directa avansare la grad de ofiter, am tinut a face armata dintr'un spirit de naturală disciplină. Nu trebue uitat că noi fusesem generatia „idealului national", crescută în atmosfera patriotică a epocii.
Imi amintesc a fi întâlnit la regimentul de „Specialităti" comandat de colonelul Brăiloiu (transformat apoi in regiment de „Transmisiuni" sub comanda colonelului inginer Costică Fomelescu) -, unde m'am prezentat la vizita medicală spre a prelua totodată echipamentul cazon, vreo câtiva prieteni fosti colegi de scoală sau cercetăsie. Erau printre altii Victor Aguletti, mai târziu avocat la Institutul Cooperatiei, Alexandru Deli Ionescu, zis Americanul, viitor inginer de petrol si Sandu Racotă, zis Felinar, deasemenea viitor inginer petrolist. Deli lonescu, băiat de familie bună, având o minunată casă pe bulevardul Catargiu lângă Piata Romană, vecină cu imobilul pictorului Pătrascu, poseda între altele un pian automat asezat lângă fereastră la parter. Vara, când mergeam la el, deschideam larg geamurile, puneam la pian un sul cu vreo baladă de Chopin sau concert de Rachmaninof, iar noi ne asezam pe rând pe scaun, cu mâinile pe clape simulând a cânta cu gesturi concertistice, agitate. Din stradă nu se vedea decât bustul aplecat asupra clapelor. Se aduna lumea sub fereatră să asculte, printre altii si domnisoarele Pătrascu, aplaudând frenetic la sfârsit, fără a-si da seama de înselătorie, că anume pianul era automat.

* * *

 Racotă, de străveche familie, măsura în înăltime doi metri si opt centimetri. Nu îl întreceau în Bucuresti decât Gogea Mitu, monstrul de doi metri si douăzeci, care apărea ca fenomen al naturii în baraca proprie cu taxă de intrare, la Târgul Mosilor si un tânăr student Poiană, de doi metri si zece, fratele unui căpitan medic. Sandu se prezentase voluntor la stagiu din acelasi spirit de Patriotism. Bătrânul boier Racotă nu pricepea ca feciorii săi să se sustragă unei îndatoriri nationale.
 Intrasem împreună la vizita medicală si căpitanul doctor Vasiliu, zis Faraboeuf, doar privindu-l superficial fără să-l examineze, îl propuse pentru reformă cu mentiunea "suferind de gigantism". Lui Racotă i se umeziră ochii de lacrimi, considerând că nu merita asemenea ofensă. Era înalt într'adevăr, dar de proporiii perfecte si un cap de indiscutabilă frumusete. Numeroasele interventii la Ministerul de Război consimtiră ca până la urmă să fie acceptat la stagiu, devenind unul dintre cei mai dragi si leali camarazi. Când ne fură distribuite uniformele largi de stofă aspră mirosind a stână, lui Racota i se dădură două mantăi, urmând ca una să o facă vestal, deoarece in mogazie nu exista nici unul potrivit pe măsura sa. La antipod ca înăltime, Radu Râmniceau zis Piscot, cu ai săi un metru si cincizeci si opt, a fost cel mai mic elev al scolii.*censored*extremele se atrag, Radu si Sandu deveniră cei mai buni prieteni. Când ieseau împreună pe stradă, păreau un dresor păsind alături de girafă sau un cătelus nou-născut alături de un dulău St. Bernard. Pe bietul Racotă, când îl vedeau suratele din mahalaua Cotrocenilor atât de înalt, îsi făceau cruce ori îsi scuipau în sân.
 Voi mai cita câteva nume dintre camarazii de atunci, cu situatiile ocupate mai târziu in viata publică bucuresteonă: Scarlat Costinescu, magistrat consilier de Curte, - Vlad Bărbătescu, avocat, - Dan Geblescu, ministru plenipotentiar, - Trissonimo, presedinte de tribunal, - Stelion Ionescu, faimos avocat comercialist, - O.C.C. Demetrescu, secretar general al Ministerului de Finante, - inginerii Zahareanu, Mătăsaru, Rudberg, Bratu, Beb-Butculescu, - architectul Alexandru iliescu, - avocatii Paul Nedelcovici, Octav Luchide, ambii căpetenii sportive, - Calmi, Bally, Remus Mugur s. a. - Nu voi uita pe printul Constantin Cantacuzino zis Saccară, fiul Nababului, coproprietor cu frate-său Alecu, admirabil exemplu uman, al somptuosului palat din Calea Victoriei si castelului Zamora din Busteni. Cantacuzino se prezentase la stagiu cu o întârziere de trei luni, înapoindu-se dela Paris, unde fusese in vacantă. Profitase de faptul că maică-sa Alexandrina, era bună prietenă cu generalul Christescu, seful Marelui Stat Major, a cărui aureolă după sfârsitul războiului era imensă. Patru nume mari dominau viata de atunci: generalii Eremia Grigorescu, Averescu, Dragalina, Christescu. Fuseseră eroii frontului si ai tacticei operative. Generalului Prezan, alt nume de mare rezonantă in Iasii din 1917, nu i se atribuiau decât merite salonarde si prietenia cu partea femeiască a palatului regal. Cât despre Averescu, devenit apoi prim-ministru, avea si un cântec, adevărată melodie populară:
Să trăiască Averescu,
un erou între eroi,
care ajută si sustine
invalizii cle război!

* * *

 Cantacuzino, la adăpostul numelui istoric si al relatiilor vaste, spera să treacă prin militărie ca pestele prin apă. Sfida pur si simplu viata ostăsească. Inadaptabil si civil până in vârful unghiilor, provoca zilnic incidente. In vremea aceea nu exista posibilitatea unei libere discutii, a unui comert de idei cu superiorii. Noi elevii, adesea mai preparati intelectualmente decât unii ofiteri, trebuia să răspundem stereotip, fără a crâcni, cu "am înteles, să trăiti". Doar Cantacuzino era discursiv, contradictoriu, replicând superiorilor cu expresii prohibite ca evident, natural, imposibil, - numindu-i in mod burghez „domnule Mănescu" sau „domnule Iorgulescu", în loc de domnule maior si domnule colonel.
 Intr'o bună zi sosi pe plooie la regiment cu taxiul, in uniformă, cu umbrela pe brat, dar cu pălărie in loc de chipiu, spunând că i s'a udat si că se temea să nu răcească la cap. Bietul de el, a trăit mai mult in închisoarea scolii, fiind consemnat săptărnâni in sir de a merge in oras. Sperase să scape ieftin de militărie, însă la examenul de ofiter fu respins si trimis la trupă, spre a completa stagiul cu alte sase luni, ca simplu soldat. Se făcură interventii si enorme presiuni, insă colonelul Iorgulescu rămase inflexibil.
Mai tărziu, Baccară, soldat de planton la poarta regimentului, ne dădea onorul când noi, fostii camarazi avansati elevi-plotonieri, intram in curtea cazărmii.

* * *

 Victor Aguletti părea croit pentru militărie. Se dovedea impecabil la studiu, dar mai cu seamă la instructia individuală, provenind dela faimosul liceu militar Mănăstirea Dealului. Adesea seful companiei noastre, locotenentul Mărgărit, îl punea să ne comande în locul său. Executa miscările de parcă ar fi petrecut întreaga viata sub arme. Insă în fond era recalcitrant si antimilitarist. Ca si Cantacuzino, fu consemnat zile în sir in închisoarea scolii pentru acte de indisciplină. Ultimul gest era să-l coste eliminarea. Povestea în gura mare următoarea anecdotă:
 Un cetătean avea teribile dureri de cap. Dădu fuga la medic. După un consult sumar, acesta îi spuse:
 - Uite ce e, dragul meu. N'am timp să te examinez amănuntit. Lasă capul aici si vino poimâine să-l iei înapoi, odată cu rezultatul!
 Zis si făcut. Omul lăsă capul la doctor si plecă. Trecură luni, dar nu se mai prezenta să-Il retragă.
 ... Intretimp se făcuse ofiter de infanterie.
 Locotenentul Mărgărit, infanterist convins, auzi gluma la rândul său. Inghitind în sec, raportă comandantului scoalei insolenta elevului cerând eliminarea pentru ofensă armatei. Dar colonelul Iorgulescu, convins ofiter de Geniu, reduse proportiile incidentului, aplicând elevului sugubăt doar câteva zile de închisoare.
 O altă glumă cu infanteristii, povestită de Aguletti, din fericire neauzită de superiori, era următoarea:
 Un ofiter de infanterie, socat in timpul unor manevre din pricina exploziei unui srapnel, fusese internat la balamuc. Intr'o zi medicul îl găsi la masă, aplecat pe o hârtie cu condeiul în mână.
 - Ce compui acolo? îl intrebă cu blândete.
 - O scrisoare.
 - Pentru cine?
 - Pentru mine.
 - Si ce scrie în scrisoare?
 - Nu stiu. Încă nu am primit-o!
 Victor Aguletti era fiul profesorului meu de Istorie la liceul Milai Viteazul. Cinci frati si surori, care de care mai năzdrăvan. Una dintre fete, Cornelia, a fost marele meu amor de adolescentă. Nu străluceam la cursul de istorie al tatălui său. Cu chiu cu vai luam nota cinci sau sase. Însă la lucrarea scrisă aveam mereu nouă sau zece. Secretul era simplu. Când bătrănul Aguletti ducea acasă tezele pentru corectură, Cornelia o substituia pe a mea cu una fabricată pe indelete la domiciliu, copiată cu mici variante după insusi tratatul de Istorie a lui Aguletti.
 - E ciudat*censored*la oral te bâlbăi ca prostul, in timp ce la scris esti aproape perfect!
- Vedeti, domnule profesor, la scris am timpul să mă concentrez, reflectez. Sunt un timid de felul meu. La oral mă simt stânjenit de modul Dv. de a examina. Iată dece la Istorie am avut mereu media sapte sau opt. Mă depăsea doar Victor Hillard cu media nouă, castigată pe merit.

* * *

 În ordinea înăltimii, după Racotă venea Costinescu, cu un metru si optzeci si cinci. Se trăgea din familia Costinestilor, proprietarii fabricilor dela Sinaia, având un bunic fost ministru de Finante. Educat, echilibrat, de admirabil comportament in orice ocazie, suporta cu resemnare vicisitudinile milităriei fără a apela la interventii spre a obtine avantagii personale. Cu temperamentul si probitatea sa era destinat unei frumoase cariere. Intrând in magistratură, cuceri in scurtă vreme gradele, devenind doar după câtiva ani consilier de Curte. Lui i se atribue o întămplare cu iz de anecdotă.
 Era zi de audiere de martori la tribunalul penal din Bucuresti. Costinescu ascultase pe rând diversi cetăteni strigati pe nume de către aprod. Considera incheiată sedinta, ridicându-se să părăsească aula, când pe usa întredeschisă îsi făcu aparitia un cap timid:
 - Să trăiti, dom'le judecător...
 - Treci încoace! replică Costinescu întrerupându-l.
 Pune mâna pe cruce si spune după mine...
 Cetăteanul schită un vag gest de nedumirire.
 - Hai si nu mai pierde timpul. Pune mâna pe cruce! Mai întâi, numele, pronumele, adresa.
 - Nae Petrescu, de meserie demobilizat, cu casa in soseaua Bunăparte 33, Bucuresti, judetul Ilfov.
 - Acum repetă după mine: Jur cu mâna pe cruce a spune adevărul si numai adevărul!
 - Jur pe sfânta cruce să spui adevăru' si numa' adevăru'!
 - Ei, acum da-i drumul! zise Costinescu cu aparentă severitate.
- Dom'le judecător. Uite despre ce e vorba. M'a trimes conita să vă poftesc acasă, că v'a venit mosafiri!

* * *

 În mod exceptional în anul 1922 se constituiră pentru noi două divizii, două clase de elevi externi, pe lângă cazarma Malmaison. Scoala militară de Geniu din Cotroceni Primise in acel an un mare număr de înscrieri pentru cariera de ofiter activ, astfel că nu ne mai putea adăposti si pe noi rezervistii. Un adevărat dar ceresc, deoarece seara puteam veni să dormim acasă, mai cu seamă sa ne spălăm după instructia si culcările ce ne tăvăleau prin praf, noroi sau zapada.
 Comandantul scolii era colonelul Iorgulescu, figură prestantă, unul dintre putinii ofiteri cu barbă lungă, neagră, ŕ la Vodă Carol 1, contrastând cu celebra barbă albă a amiralului Scodrea. Director de studii fusese numit maiorui Mănescu, totodată profesor de Căi Ferate, iar pentru partea instructiei militare eram comandati de otfiteri de Infanterie. Dat fiind că o bună parte fusese dedicată studiilor, cu exceptia Tacticei Infanteriei si Artileriei predate respectiv de colonelul Rony si maiorul Brăbetianu, restul cursurilor tehnice ne erau predate de ofiteri de Geniu, in largă măsură specializati ;o universitătile din tară sau străinatate. Voi mentiona doar pe doi dintre strălucitii ofiteri de atunci: maiorul Marin Cioroianu, devenit apoi primar de sector la Bucuresti; - pentru cursul de Poduri si Sose!e; celalalt era căpitnnul Ion Gheorghe, generalul de mai târziu si ambasador al tării la Berlin. Impecabili ca metodă de învătământ si expunere, puteau rivaliza cu oricare docent de scoală politehnică.
 * * *
 Prima zi de militărie fu si prima zi de tuns la piele, numărul unu. Cădeau pe altarul patriei coame blonde si negre îngrijite ani in sir cu brillantină si cosmeticuri, admirate de fetele de liceu sau invidiate de bărbatii cu chelie. Asa am rărnas până la sfarsitul stagiului, timp de un an. Dădusem exomenul de ofiter si ne preparam a fi demobilizati, când veni ordinul colonelului Iorgulescu de a ne poci pentru ultima oară, tunzându-ne la piele. Disciplină sau simplă răzbunare, am intrat în viata civilă cu capul ras ca o gulie, însă fără talentul si farmecul faimosului chel al ecranului, Yul Brynner.
 Studiile decurgeou in mod normal, in afară de obligatoriile glume de prost gust, provocate la orice vârstă de vialta in grup. Se tăiau nasturii dela manta ori epoletii, se puneau benzi de hârtie sub cureaua din interiorul chipiului încât in grabă nu îti mai intra în cap, se trăgea banca la intratul ofitterilor in clasă, astfel că la comanda de "stati jos" siruri întregi de elevi cădeau pe podea, - se schimbau baionetele Lebel cu cele Manlicher si alte asemenea giumbuslucuri, cu grele consecinte pentru regulamentul rigid al vietii militare depe vremuri. Imi povestea un prietcn, genera!ul George Garoescu, care urma un curs special la Scoala de Război, că si la vârsta lor îsi făceau cam aceleasi glume. In timpul cursurilor se împungeou cu ace pela spate, îsi schimbau chipiurile din cuiere, sau îsi trăgeau banca.
 Chiar fără o pregătire tehnică preliminară, reuseam a face fata cursuri!or si aplicatiilor pe teren, fie de Căi Ferate, Topografie, Istorie, Distrugeri militare, Transmisiuni, ce implicau cunostinte de matematică, fizică sau chimie, deprinse din liceu. Mai greu o duceam cu instructia. Nu exagerez spunând că in acea vreme, a face serviciul militar însemna a te pregăti de război, suferind aidoma rigorile impuse de viitoarele bătălii, rare ori câstigate. Efortul cerut chiar nouă elevilor rezervisti, era exceptional. Doar tineretea ne dădea puterea a-l duce la bun sfârsit. Marsurile de zeci de chilomeiri prin ploaie si zăpadă, cu ranita si arma la spinare, instructia individuală sau colectivă pe o temperatură de 20 grade sub zero, solicitau si ultima celulă biologică. Doar la o lună dela începutul stagiului, câtiva camarazi căzură victime, răpusi de congestie pulmonară sau tuberculoza, printe altii Remus Mugur si Bebe Angelescu. Săptămăni în sir pe platoul Cotroceni ori pela Bucurestii-Noui sau Ciurel, repetam până la obsesie comenzile. Visam si nooptea „elev la dreapta", „elev la stânga", „drepti", „culcat", „la piept ataca si 'mpungeti", desi in viata de apoi nu mi-a fost dat să împung pe nimeni cu baioneta.
 La iesirea din cazarmă in drum spre câmpul de instructie sau poligonul de tragere, locotenentul Mărgărit dădea tonul cu vocea stridentă, falsă. Apoi ordona sacadat: „Companieee, cu cântecul înaintee, mars!" Ne executam pornind tantosi cu pasul stâng, blestemând în gând soarta si pe comandant.
 * * *
 Reusisem a organiza un cor onorabil, având printre noi câteva voci de convenabi1a calitate. Trei erau melodiile favorite ale locotenentului, socotite bune de mărsăluit: Din cer din locuri sfinte, El-Zorab, Ai rumenă gurită.
 ,,Din cer din locuri sfinte", vechi mars românesc cântat prin clasele primare sau chiar când mergeam de Crăciun cu steaua, îsi avea oarecare contingentă cu calitatea noastră de militari, deci patrioti prin definitie:
,,Din cer din locuri sfiiinte,
un glas dumneze-esc
soptit-a printre steeele
 spre neamul românesc cel vitejesc:
poopoo-popor al lui Traiaan,
meeni-menit ca să renalte,
din fal-, din falnicii Carpaati
 reeenu-renumele roman."
 Versuri de două parale sau "parsive",*censored*le denumea Victor Aguletti, fredonând printre picături ultimul slagăr la modă in periferia bucuresteană:
Paraschiv, Paraschiv, Paraschiv,
 D'aia îmi placi, căci esti parsiv.
 In orice coz "Din cer din locuri sfinte" era mai comestibil, fiind sustinut de o muzică agresivă, bine ritmată. Insă celealte două asa-zise marsuri atât de plăcute locotenentului Mărgărit, care le adusese cu sine dela regimentul 6 Mihai Viteazul unde comanda un ploton de oameni dela tară, sunau monstruos in gura noastră de modesti intelectuali sub arme. Le cântam jenati, neavând încotro, mărsăluind pe străzile capitalei, in speranta că trecătorii, văzând banderola galbenă dela chipiu si tresa de elev cu termen redus, îsi vor da seama că suntem victimele circumstantelor. Nu as putea spune care dintre cele două cântece era mai idiot! El Zorob, compus pe faimoasa poezie a lui Cosbuc (La pasa vine un arab), sau celălalt, adaptat pe melodia unui vechi foxtrot frantuzesc. Totusi in periferie înregistram enorm succes când, acuzând destinul pe voci, intonam războinic:
„De-atât' amar îndelungat
nevestii mele i-a secat
al laptelui izvor,
 al laaaptelui izvor."
De prisos a adăuga că nici unul dintre noi nu era însurat si că nici vorbă nu putea fi de lapte în sânul familiei. Doar Victor Aguletti avea in gând să se însoare la sfârsitul stagiului. Incercam a-l convinge de contrariu:

 - Măi Victore, căsătoria e un simplu ospăt nuptial, la care desertul ti se severeste ca prim fel de mâncare.
 Dar Victor se încăpătâna să mă creadă.
 * * *
 Merită a fi transcrise în întregime cuvintele celuilalt pseudo-mars cu care cuceream mahalaua bucuresteană in nesfârsitele plimbări fortate prin suburbiile capitalei:
„Ai rumenă gurită
Conită, conită.
Să te'nsotesc acu?
 Ea da din cap că „nu".
Amorul mă apucă
Duducă, duducă,
Ai milă si de noi,
 Căci mergem la război.
 Refren
Ah conită, ce plăcut,
Ai o talie si-un picior nemaivăzut.
Dac'ai vrea să vii cu noi,
 Nu ne temem de război.
 Cu deosebire lucrătoarele, iesind dela fabricile din jurul orasului, se dovedeau sensibile la euforia nostră melodică. Acestui amănunt se datoreste faptul că inginerul Mircea Ciupercescu, devenit mai târziu directorul general al Postelor, reusi a cuceri gratiile unei fete dela Regia Monopolurilor Statului, un fel de "Carmen" editie bucuresteană. Dar întâmplarea era să-l coste viata.
 Într'un moment de repaos in fata manufacturei de tutun Belvedere, Ciupercescu adresă câteva fraze prea dulci unei june lucrătoare dela fabrica de tigări. Ca prin farmec răsări un individ, care scotând un pumnal, îi aplică vreo câteva lovituri în spinare. Din fericire uniforma militară si mantaua au atenuat efectul îrnpunsăturilor. Una singură i-a perforat plămânul. Inginerul elev Ciupercescu fu dus în grabă la spitalul militar din strada Francmasonă, unde rămase internet mai bine de o lună. Apoi reveni glorios la scoa!ă, cu aceeasi tunică încărcată de împunsături, semănând cu drapelele ciuruite dela sap'sapte-sap'sopt, ce fluturau purtate de veterani la defilările de Zece Mai.
 * * *
 În decursul anului de studii militare, unul dintre cele mai apreciaie cursuri fusese acela de Poduri si Sosele predat de maiorul (de atunci) Marin Cioroianu. (Cu titlu documentar voi aminti că Scoala Politechnică din Bucuresti se numise până prin anul 1920 „Scoala superioară de Poduri si Sosele").
 Pe maiorul Cioroianu noi îl poreclisem „somoiog", dat fiind că in expunerea sa folosea adesea acest termen. El ne explicase toate sistemele rapide existente pentru constructia soselelor sau a podurilor in caz de război, ori în oricare alt caz de emergentă, provocat de dozastre naturale, cataclisme, ploi torentiale, cutremure, când arma Geniului ar putea fi chemată a da o mână de ajutor organelor civile. Obiectivul fusese acela de a ne prepara suficient, pentru caz de nevae. Deoarece se apropia scadenta serviciului militar, in afară de examenul de ofiter de fine de an, se făceau la terminarea cursurilor aplicatii pe teren pentru fiecare materie învătată: tepografie, constructia unei portiuni de cale ferată, distrugeri cu explosivi de război, instalarea de legături telefonice, constructia unui pod de lemn sau de pontoane.
 Companiei noastre de teteristi externi îi fu încredintată misiunea constructiei unui pod de lemn peste apa Dâmbovitei la intrarea in Bucuresti, dincolo de Moara Ciurel. Râul in acel loc avea vreo zece metri lărgime, cu o adâncime de un metru. Timpul pentru executarea lucrării fusese calculat la o săptămână. Ne aflam în Iunie si căldura bucuresteană se făcea simtită. Gândul de a construi un pod peste gârlă, scăldându-ne in acelasi timp, ne umplea de bucurie, constituind o minunată paranteză in viata trudită de ostasi in uniformă grea albastrue, groasă ca o pătură. Chiar si vara, în infernul temperaturei de aproape 40 de grade la umbra, purtam aceeasi tunică încheiată până la gât, cu pantaloni bufanti si moletiere, în picioare cu bocanci cazoni cu talpa tintuită.
 * * *
 Materialul de constructie fusese transportat cu câteva camioane grele si depozitat pe malurile apei în spatiul destinat santierului. Erau stâlpi grosi de sustinere, traverse, scânduri mari si mici, buloane, scoabe, piroone, cuie, târnăcoape, hârlete, sape si lopeti. Imbrăcati doar cu costumul de baie, pe baza proectului întocmit de comandament începurăm săpăturile pentru instalarea capetelor de pod. Inăltimea lucrării trebuia să fie de trei metri, deschiderea de doisprezece, cu un pilon de sustinere in mijlocul râului, permitând si suportând trecerea unei coloane de infanterie, cu tunuri mici de câmp trase de cai. Mai mult de jumătate din timp îl petreceam bălăcindu-ne în apă, stropindu-ne, dând la fund pe cei mai pirpirii, cu chipiul mereu pe cap spre a ne feri de insolatie.
 Constructia crestea totusi în ritmul prevăzut, spre satisfactia maiorului Somoiog, care se prezenta la inspectie in fiece seară. După o săptămână încheiată lucrarea fu dusă la bun sfârsit. Făcurăm zeci de fotografii, fie cu podul singur, cu noi pe pod, pe sub pod, în apă, cătărati pe traverse, în acrobatice figuri pe balustradă, cu Râmniceanu călare pe umerii lui Rocotă, ajungând înăltimea constructiei. Făcurcrm si o fotografie in grup cu maiorul în frunte, având grija ca cei din spate sa-i pună "coarne" cu degetele în formă de V.
 Sosi si ziua inspectiei oficiale a comandamentului scoalei. In dimineata hotărîtă furăm însirati în flanc câte doi pe malurile gârlei, pregătiti a da onorul comisiei de control, cu naturala emotie a evenimentului. În zare apăru trăsura colonelului Iorgulescu, însotit de maiorii Cioroianu si Mănescu, direciorul de studii. In altă briscă militară cu coviltir de pânză cenusie se aflau It. colonelii Cristescu, Dedu si căpitan Eftimescu.
 * * *
 Îmi povestea pe vremuri răposatul Tudor Musatescu despre o depunere de jurământ a unui batalion de trupă la Câmpulung-Muscel. In asteptarea sosirei ofiterilor, batalionul era comandat de plutonierul major Neacsu, care făcea repetitia de rigoare, cu trupa asezată in careu. Laolaltă cu comandantul regimentului însotit de ofiterii subalterni, urmau să sosească si preotii celor patru culte: ortodox, catolic, mozaic, musulman, spre a lua jurământul trupei.
 Plotonierul ordonă scurt si urlat:
 - Batalion drepti! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii, patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi pe loc unde esti. Execuu-tati! O harababură de nedescris, o confuzie generală făcu pe "major" să ordone „la loc miscarea", pentru a repeta comanda.
 - Batalion ascultă comanda la mine! Ortodocsii faci sase pasi înainte, - catolicii patru pasi, - mozaicii doi pasi, - musulmanii rămâi unde esti!
 Ati înteles, boilor? Batalion, exee-cutati!
 O nouă totală destrămare a frontului, in timp ce dela poarta regimentului se auzeo sunetul trompetei, dând „onorul la colonel".
 Nu mai era timp de pierdut. Injurând de "văzduhu' mătii" in stânga si dreapta, in culmea disperării, vânăt la fată de mânie, iată că un surîs mefistofelic ilumină deodată fata plotonierului Neacsu:
 - Batalion, drepti! Dela stânga la dreopta număă-rati!
 Trupa se execută. Erou 123 de oameni în total.
 - Dela număru' unu până la optzeci, esti ortodocsi si faci sase pasi înainte! Dela optzeci la o sută, esti catolici si faci patru pasi inainte! Dela o sută la o sutăcinspe, esti mozaici si faci doi pasi înainte. Restu' esti musulmani si rămâi pe loc! Execuu-tati!
 Asa a fast scris să fie! Miscarea reusi de minune, jurământul fu depus in timp record, după nouile confesiuni decretate de genialul Neacsu, care fără să vrea, înfrătea pentru prima oară religiile in spirit ecumenic.
 * * *
 Trăsurile comandamentului se apropiau învăluite în pulberea soselei.
 - Elevi, pentru onor prezentati arm'!
 Era comanda directorului de studii. Colonelul Iorgulescu urmat de micul său stat major, ne salută cu mâna la chipiul de pânză albă, introdus în ostire pentru ofiteri în timpul verii, de Vodă Carol I.
 - Bună ziua elevi!
 - Să trăiti! răspunserăm în cor ca o singură voce.
 Contemplând lucrarea, după explicatiile de rigoare date de maiorul Cioroianu, comisia păsi pe plansa înclinată ce lega podul cu pământul, urmată de cele două trăsuri si alti opt cai trăgând cele două tunuri de infanterie. Ofiterii controlau cu viguroase bătăi de cismă soliditatea, exprimând satisfactia pentru reusita lucrării. Inaintaseră cu pasi mărunti până aproape de malul opus, sprijinindu-se uneori de balustradă, spre a face loc convoiului de trăsuri si tunuri, când pe neasteptate o troznitură seacă provocată de desprinderea balustradei făcu să se rostogolească pe spate întreaga comisie în râu.
 Bietul colonel Iorgulescu, cu barba mare de profet muiată in apa dulce a Dâmbovitei, părea Osman Pasa la Vidin, scăldat de valurile Dunării.
 Pentru mentalitaea timpului, întâmplarea fu considerată dramatică. Se dovedi însă că dintr'o scăpare de vedere elevul Valentin Georgescu uitase a bate cu piroane si scoabe ultima portiune de balustradă. Deci o neglijentă, - nicidecum un sabotaj.
Pe noi elevii, baia involuntară a superiorilor ne răcorea de toate culcările, marsurile fortate, tunsorile la piele, suferite în decursul unui an de militărie la cataramă.

Ion N. MANZATTI
Sursa:miscarea.net

Un luptător neobosit pentru drepturile Basarabiei si Bucovinei

Un luptător neobosit pentru drepturile Basarabiei si Bucovinei
de Traian Golea
Articolul parut în "Momentul", - Bucuresti, 11 Februarie 1992

 Din Miami Beach (SUA) ne-au parvenit recent cateva documente din care reiese prodigioasa activitate pe care o desfasoara de cateva decenii dl Traian Golea pentru a apara cauza romaneasca.
 In lucrarea "Romanian Culture in America" autorul, Parintele Vasile Hategan, referindu-se la compatriotul nostru, noteaza:
 "Badea Cartan obisnuia sa treaca peste Carpati la Bucuresti, sa-si incarce desagii cu carti romanesti si sa se intoarca acasa, unde le distribuia gratuit oamenilor pentru a le citi. Un astfel de om este Traian Golea din Miami. Dupa ce a trait multi ani in Germania, unde a publicat o serie de carti despre Romania in limbile germana, franceza, engleza si romana, a emigrat in America unde continua sa distribue gratuit carti despre Romania la biblioteci si institutii.." Intr'adevar, singur sau cu sprijinul material al altor romani de peste hotare, dl Traian Golea a tiparit zeci de carti istorice privitor la Basarabia, Bucovina si Transilvania, in mii de exemplare. Practic, cine isi propune sa se documenteze asupra situatiei istorice si demografice in aceste trei provincii, are la dispozitie , datorita eforturilor depuse de dl T. Golea, toate cartile necesare, scrise de ilustri istorici ai neamului nostru. In editura " Studii Istorice Romanesti" au aparut reeditari ale lucrarilor elaborate de George Bratianu, Constantin Kiritescu, Constantin Sassu, Corneliu Codarcea, George Moroianu, Virgiliu Stefanescu-Draganesti, Alexandru Boldur, Ion Frunza, Ion Nistor si altii (autorul articolului l-a omis pe Nicolae Iorga nn).
 In prefata brosurii "Basarabia si Bucovina", (care are si o anexa care reda ultimatumul adresat Romaniei de catre Uniunea Sovietica la 26 Iunie 1940), dl Traian Golea scrie: "Poporul roman, atata vreme cat va exista, nu poate sa renunte la aceasta veche provincie romaneasca, unde traesc peste 3 milioane de fii ai sai, zbatandu-se pentru supravietuire."
 Aceasta brosura a fost trimisa tuturor membrilor Congresului american care fac parte din comitetele de politica externa. Alte exemplare au fost trimise inaltilor functionari de la Casa Alba si de la Departamentul de Stat cat si ambasadelor mai importante din Washington si reprezentantelor permanente la ONU din New York. De mentionat ca Fundatia Romano-Americana (care este reprezentanta oficiala a Frontului Popular din Moldova in Statele Unite), a folosit brosura respectiva ca materiale depropaganda si mai ales ca documentare in fata Congresului american pentru a cere recunoasterea independentei Moldovei.
 Intr'o scrisoare adresata dlui Traian Golea, dl Serban Olaru din conducerea acestei fundatii îi multumeste acestuia "pentru ajutorul de o deosebita importanta pe care l-am primit de la Dvs. Fara el nu am fi putut realiza documentarea necesara, care a permis introducerea in Senatul SUA a Rezolutiei Nr. 148 cu privire la dreptul Republicii Moldova la independenta."
 Dl Iurie Rosca, presedintele Comitetului Executiv al Sfatului Frontului Popular din Moldova, îi scrie dlui Traian Golea: "Tin sa va multumesc si pe aceasta cale pentru sustinerea permanenta pe care ne-o acordati si sa va asigur ca noi, cei din teritoriile romanesti ocupate, ne dam bine seama de importanta eforturilor pe care le depuneti Dvs. pentru repunerea in drepturi a acestei parti de tara instrainata pe nedrept acum o jumatate de veac."
 La acest cald omagiu se alatura si dl Mircea Druc. El noteaza: "Cu cele mai frumoase amintiri. Cu profund respect pentru dl Traian Golea."
 Dl Traian Golea este in acelas timp conducatorul Asociatiei Romane din Sudul F;oridei, membra a organizatiei Natiunilor Captive, cu care coopereaza in diferite domenii. Asa de pilda , la 22 Iulie 1989 a fost organizata, in Sudul Floridei, manifestatia Natiunilor Captive. Iata cum descrie aceasta manifestare chiar dl Traian Golea:
 "Cu cateva zile inainte de aceasta data din presa exilului am obtinut reportaje cu privire la marea demonstratie din Chisinau de la 25 Iunie, cand 80.000 de basarabeni au aprobat cu hotarîre si entuziasm motiunea care cuprindea revendicarile lor de independenta culturala si politica. Am reusit sa traducem si sa multiplicam la timp acest reportaj încat, la manifestatia din Florida am putut pune în fata fiecarui participant reportajul de la Chisinau de doua pagini, însotit de o brosura "Basarabia si Bucovina" care a aparut mai înainte în editura "Studii Istorice Romanesti". In plus, participantii au mai primit cate o copie a ultimei scrisori a d-nei Doina Cornea, scrisoare care a fost tradusa, multiplicata si raspandita de catre filiala din Sudul Floridei a Uniunii pentru Credinta si Libertate, (condusa si ea de dl Traian Golea nn).
 Dupa cum se stie, din Proclamatia presedintelui Bush pentru Natiunile Captive lipsea mentiunea ca si Basarabia duce o lupta darza pentru independenta. In fata acestei situatii, Asociatia Romana din Sudul Floridei, de sub conducerea dlui Traian Golea, a trimis o scrisoare Presedintelui Bush prin care i-a multumit pentru sprijinul dat Natiunilor Captive dar, în acelas timp, si-a exprimat si regretul ca Presedintele a omis în Proclamatie sa mentioneze si lupta si stradaniile Basarabiei.
 Un mare succes în apararea cauzei romanilor de peste Prut l-a avut editarea de carti postale cu text pretiparit cu care, pur si simplu, au fost bombardate toate personalitatile si organizatiile politice din lume, cerandu-li-se sa anuleze consecintele pactului Ribbentrop-Molotov. In aceasta actiune, Asociatia Romana condusa de dl Traian Golea, a colaborat cu reprezentantele Lituaniei, Letoniei si Estopniei. Campania S.O.S. Basarabiaa fost larg sustinuta de diaspora romaneasca.
 Deasemenea în 1990 a fost declansata actiunea de strangere de fonduri pentru sprijinirea dotarii armatei de voluntari basarabeni hotarîti sa apere integritatea teritoriala a Republicii Moldova. Dar despre entuziasta activitate a dlui Traian Golea pentru cauza romanilor din Basarabia si Bucovina speram sa mai putem relata în curand, de îndata ce vom fi în posesia altor informatii.
Th. Marcarov
Sursa:miscarea.net