*Alpinisti celebrii
*Foto:Wikimedia Commons
Naționalitate: Americană
Născut: 1984
Naționalitate: Americană
Născut: 1984
luni, 3 ianuarie 2022
San Simon *Ostrovul blestemat
San Simon – ostrovul blestemat
*Insule misterioase
*Foto:Wikimedia Commons
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
Pe tarmul Oceanului Atlantic, în estuarul Vigo, din nord-vestul Spaniei, exista un arhipelag, San Simon, care, în ciuda dimensiunilor sale foarte mici, a fost de-a lungul veacurilor un teritoriu însemnat.
„Însemnat” de evenimente nefaste, de suferinte si nenorociri. Se spune ca ostrovul ar fi fost blestemat, în urma cu secole, de catre un calugar care, înainte de a-si da ultima suflare, ar fi murmurat: „Voi, cei care puneti stapânire pe aceasta insula, nu veti avea parte de liniste si pace! Tihna nu va reveni aici niciodata, pâna când oamenii nu se vor opri din a-si mai ucide semenii!”.
De-a lungul istoriei sale zbuciumate, insula a fost locas pentru cavalerii templieri, pentru calugarii franciscani, pentru pirati, leprosi si detinuti politic. În secolul al XII-lea, cavalerii Ordinului Templierilor, organizatie militar-monahala ce avea ca misiune apararea peregrinilor crestini si a crestinismului în general, au ridicat în acest paradis plutitor o mânastire fortificata.
Insula, situata în mijlocul estuarului Vigo, reprezenta pentru „Ostasii lui Christos” un punct geostrategic bine plasat. De-a lungul secolelor, mânastirea a fost luata în grija diferitelor ordine religioase, pâna în veacul al XVII-lea, când viata tihnita a calugarilor a fost curmata de sabia berberilor, renumitii corsari arabi din Nordul Africii.
În 1617, corabiile rapide ale piratilor berberi din Alger invadau coastele vestice ale Spaniei. Peste noapte, insulele golfului Vigo si toate localitatile din împrejurimi fusesera trecute prin foc si sabie. De cumplitele masacre ale corsarilor africani nu au scapat nici macar calugarii de pe insula San Simon.
Mânastirea a fost jefuita si apoi incendiata, iar toti calugarii, macelariti cu salbaticie. Legenda spune ca abatele mânastirii, Padre Antonio, în încercarea de a salva macar statuia Sfântului Francisc, ocrotitorul si patronul mânastirii, s-ar fi luptat pâna la ultima suflare cu piratii algerieni. Vazându-si toti fratii ucisi, biserica devastata si altarul batjocorit, cu ultimele puteri, abatele Antonio ar fi invocat ajutorul Cerului si ar fi cerut ca nelegiuitii sa fie pedepsiti pentru ororile lor.
Se spune ca de atunci insula a devenit un tarâm al mortii, un lacas al duhurilor, un teritoriu blestemat sa nu mai fie locuit în tihna, pâna ce oamenii nu vor înceta sa se mai omoare unul pe altul. Decenii la rând, un petic de pamânt pe nesfârsita întindere a oceanului Atlantic a fost victima atacurilor piratilor si a tâlharilor, a fost pradat si jefuit de nenumarate ori, iar mânastirea fortificata, înaltata de cavalerii templieri, care parca refuza sa se prabuseasca, a fost arsa din temelii si recladita de câteva ori.
Astfel, la finele veacului al XVII-lea, insula ramânea pustie. Pâna în 1830 când, printr-o ordonanta regala, teritoriul a fost desemnat ca locatie pentru întemeierea unui lazaret pentru bolnavii de lepra. Datorita faptului ca dimensiunile insulei erau foarte mici, iar oamenii afectati de aceasta plaga cumplita foarte multi, se hotaraste ca teritoriul sa fie extins. Astfel, între San Simon si cea mai apropiata insulita, San Anton, se construieste un pod care sa unifice cele doua palme de pamânt si, în acelasi timp, sa separe bolnavii. Daca în San Simon erau adusi cei atinsi de cumplita boala în faza incipienta, pe San Anton erau izolati pacientii în stare grava.
Abandonati în voia sortii, muribunzii de pe San Anton aveau ca unica speranta doar proviziile dispuse la jumatatea podului. Leprosii se târau pâna pe pod dupa hrana salvatoare lasata acolo. Arhipelagul ce odata fusese un paradis monahal, un teritoriu încântator al linistii si al armoniei devenea, astfel, scena unuia dintre cele mai dramatice si mai înfioratoare locuri ale Spaniei. Blestemul aruncat asupra insulei si a locuitorilor ei capata o forma cumplita.
vineri, 17 decembrie 2021
Insula Envaitenet, cea fara de intoarcere *Insula misterioasa
Insula Envaitenet, cea fara de intoarcere
*INSULA MISTERIOASA
Foto:Wikimedia Commons
În întinderile de apa de pe Terra, exista multe asemenea insule misterioase, zone anormale, în care oameni si chiar sate întregi dispar fara a mai fi vazute vreodata. Un asemenea loc este si insula Envaitenet, situata în mijlocul lacului Turkana, din Kenya. În limba tribului El Molo, populatia care locuieste pe tarmul lacului, Envaitenet înseamna „fara de întoarcere”.
Prima înregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice.
De la bun început, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun animal si nicio pasare nu îsi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se „comportau” ciudat: dispareau si reapareau în alte locuri, se deplasau, lasând pe pamânt urme vizibile. Iar în noptile cu luna plina, se spune ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti.
În unele zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, în fata ochilor le apareau deodata, ca din pamânt, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau îsi pierdeau subit cunostinta, zacând asa ore sau chiar zile întregi.
Nici cei mai iscusiti vraci nu reuseau sa îi aduca în simtiri. Atunci a început dezastrul.
Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilodeau, se înecau, mureau în conditii extrem de stranii. Pe urma, în mod inexplicabil, chiar sub privirile mamelor, au început sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit.
Mai târziu, la fel de misterios, au disparut toti locuitorii insulei. Când rudele lor, îngrijorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au descoperit asezarea abandonata. Totul era în perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma.
Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pilda, în credinta tribului Samburu, un popor nomad de pastori, când vracii, vrajitorii si înteleptii tribului mor, sufletele lor se transforma în serpi si se retrag în hatisurile insulei Envaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit.
Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. Populatia tribului Masai crede cu tarie ca înaintasii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmareste si astazi.
Cei care apartin tribului El Molo considera ca oamenii disparuti au fost victimele unor civilizatii nepamântene. Acele creaturi enigmatice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamânt, în subteranele de sub insula.
Straniu este si faptul ca în Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tâsneau din adâncuri si dispareau, cu o viteza colosala. Asemenea relatari au fost facute nu numai de simpli pescari, ci si de mai multi membri ai personalului navigant maritim. S-a emis ipoteza conform careia abisurile oceanului ar fi stapânite de alte civilizatii, extraterestre. Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine „non-pamânteana”?
Toate aceste convingeri sunt considerate însa de catre oamenii de stiinta simple superstitii sau supozitii ce nu pot fi dovedite. Conform geologilor de la Societatea Regala Britanica de Geografie, cauza disparitiilor si a ciudatelor fenomene de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana uneori gaze toxice, care pot afecta psihicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca singuri în lac, acolo unde îsi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca în apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat întreg?
Prima înregistrare oficiala despre evenimentele misterioase petrecute pe insula dateaza din secolul al XVIII-lea. În acea perioada, teritoriul era locuit doar de tribul el molo, care se stabilise acolo, fugind din calea populatiilor nomade razboinice.
De la bun început, oamenilor li s-a parut foarte straniu ca niciun animal si nicio pasare nu îsi gasisera adapostul pe insula. Chiar si pietrele se „comportau” ciudat: dispareau si reapareau în alte locuri, se deplasau, lasând pe pamânt urme vizibile. Iar în noptile cu luna plina, se spune ca se auzeau urlete prelungi, neomenesti.
În unele zone, ramurile copacilor se împleteau atât de strâns, încât închideau complet accesul oamenilor în acele locuri. Apoi au început viziunile. Multi povesteau ca, pe timpul noptii, în fata ochilor le apareau deodata, ca din pamânt, creaturi ciudate, asemanatoare oamenilor. Doar ca mult mai mari. Uriase. De peste doi metri. Cei care le vedeau îsi pierdeau subit cunostinta, zacând asa ore sau chiar zile întregi.
Nici cei mai iscusiti vraci nu reuseau sa îi aduca în simtiri. Atunci a început dezastrul.
Oamenii cadeau raniti, se accidentau, se schilodeau, se înecau, mureau în conditii extrem de stranii. Pe urma, în mod inexplicabil, chiar sub privirile mamelor, au început sa dispara copiii. Nici trupurile lor nu mai erau de gasit.
Mai târziu, la fel de misterios, au disparut toti locuitorii insulei. Când rudele lor, îngrijorate de lunga absenta, au sosit pe insula, au descoperit asezarea abandonata. Totul era în perfecta ordine, nu lipsea nimic, nici armele, nici ustensilele, numai oamenii disparusera fara urma.
Astazi, fiecare populatie indigena care locuieste în regiunea lacului Turkana are propria versiune despre misterul insulei Envaitenet. De pilda, în credinta tribului Samburu, un popor nomad de pastori, când vracii, vrajitorii si înteleptii tribului mor, sufletele lor se transforma în serpi si se retrag în hatisurile insulei Envaitenet. De aceea, niciunui muritor nu îi este permis sa calce acolo. Altfel, vrajitorii se vor razbuna cumplit.
Misterioasele disparitii au fost puse si sub semnul unui blestem. Populatia tribului Masai crede cu tarie ca înaintasii lor, din anumite motive, au provocat mânia divinitatilor, care au aruncat asupra tribului un blestem greu, ce îi urmareste si astazi.
Cei care apartin tribului El Molo considera ca oamenii disparuti au fost victimele unor civilizatii nepamântene. Acele creaturi enigmatice, conform credintei lor, ar trai ascunse sub pamânt, în subteranele de sub insula.
Straniu este si faptul ca în Oceanul Indian, care formeaza granita de sud-est a Kenyei, au fost raportate de nenumarate ori aparitii ale unor nave necunoscute, ce tâsneau din adâncuri si dispareau, cu o viteza colosala. Asemenea relatari au fost facute nu numai de simpli pescari, ci si de mai multi membri ai personalului navigant maritim. S-a emis ipoteza conform careia abisurile oceanului ar fi stapânite de alte civilizatii, extraterestre. Sa fi fost oare insula Envaitenet o baza de origine „non-pamânteana”?
Toate aceste convingeri sunt considerate însa de catre oamenii de stiinta simple superstitii sau supozitii ce nu pot fi dovedite. Conform geologilor de la Societatea Regala Britanica de Geografie, cauza disparitiilor si a ciudatelor fenomene de pe insula ar fi una simpla: lacul Turkana, de origine vulcanica, emana uneori gaze toxice, care pot afecta psihicul uman. Din cauza acestor substante fluide nocive, oamenii se pot arunca singuri în lac, acolo unde îsi gasesc moartea. Supravietuirea ar fi aproape imposibila, pentru ca în apa lacului colcaie crocodili. Dar daca explicatia stiintifica ar fi pe deplin reala, cum se poate explica faptul ca nu un singur individ a disparut, ci un sat întreg?
luni, 6 decembrie 2021
Denis Urubko * Alpinist celebru
Naționalitate: Rus/Polonez
Născut: 1973
Foto:Wikimedia Commons
Insula Barsa Kelmes * Insula misterioasa
Insula Barsa Kelmes, o poarta intre doua lumi
*Foto:Wikimedia Commons
*Insula misterioasa
În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, care odata adapostea 1500 de insulite.
Cea mai mare dintre ele este Barsa Kelmes dar si cea mai enigmatica. Insula nu mai este locuita de nimeni de foarte mult timp.
În limba kazaha numele ei se traduce prin insula disparutilor, pentru ca toti cei care s-au aventurat in inima ei au disparut.
Deasupra ei apare o ceata stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pandeasca victimele.
Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca acolo se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea in plan real, fiinte enigmatice care astazi nu mai exista, pasari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai apelor, creaturi ciudate care seamana cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza, o ora transformandu-se intr-o zi.
În secolul al XIII lea, in timpul marilor cuceriri ale imperiului mongol, pe aceasta insula se retragea populatia din calea acestor hoarde. Cand reveneau in locurile de bastina, constatau ca erau mai batrani cu ani si nu cu luni de zile, cat statusera in realitate.
Insula le inghitise cu lacomie zeci de ani. În anii 50 s-a incercat popularea insulei de catre autoritatile sovietice datorita faptului ca temperaturile pe timpul iernii erau mai ridicate. La sfarsitul iernii, populatia care se dusese pe insula nu a mai revenit pe continent. Rudele acestora au pornit in cautarea lor. O echipa a ramas la tarmul insulei, iar cealalta a pornit in interiorul insulei, in cautarea disparutilor. Neintorcandu-se la tarm cea de-a doua echipa, au fost alertate autoritatile.
Acestea au trimis un avion intr-un zbor de recunoastere. Pilotii au vazut ceata groasa care acoperea ostrovul. Deasupra paclei zburau niste obiecte ovale care intrau si ieseau din ceata. Acele ceasornicelor au inceput sa se miste haotic iar motoarele avionului s-au oprit, pilotul fiind obligat sa aterizeze pe insula.
Discurile luminoase au stat nemiscate, monitorizand echipajul minute in sir.
Autoritatile au trimis in interiorul insulei caini special dresati, pentru a descoperi persoanele disparute. Acestia nu s-au mai intors. Autoritatile au luat decizia de a trimite un tanc, inchis ermetic, iar pe caroserie au asezat mai multe aparate de masurat.
Tanchistul a fost instruit sa nu iasa din tanc si sa mentina in permanenta legatura radio cu cei ramasi la tarm. Mai mult, tancul a fost legat cu un cablu metalic pentru a impiedica disparitia acestuia. Tancul a inaintat o bucata de vreme, tanchistul raporta ceea ce vede pana cand transmisia s-a intrerupt. Cei de la tarm au tras tancul spre tarm si au constatat ca acesta era acoperit cu un strat gros care semana cu gheata. Cand au deschis tancul au constatat ca tanchistul disparuse.
Mostre din gheata au fost duse la Moscova pentru a fi cercetate si s-a ajuns la concluzia ca particulele sunt de origine necunoscuta.
Vadim Cernobrov, cercetator rus, vorbeste despre faptul ca pe insula ar fi amplasata o baza a extraterestrilor, iar pacla este un scut de protectie a acesteia. În prezent insula este nelocuita, iar autoritatile au interzis accesul.
În Asia Centrala, intre Kazahstan si Uzbekistan, se intinde Marea Aral sau Marea Ostroavelor, care odata adapostea 1500 de insulite.
Cea mai mare dintre ele este Barsa Kelmes dar si cea mai enigmatica. Insula nu mai este locuita de nimeni de foarte mult timp.
În limba kazaha numele ei se traduce prin insula disparutilor, pentru ca toti cei care s-au aventurat in inima ei au disparut.
Deasupra ei apare o ceata stranie. Sate intregi au fost inghitite de aceasta pacla care, ca o umbra a mortii, pare sa-si pandeasca victimele.
Locuitorii dimprejurul insulei sunt convinsi ca acolo se gaseste o poarta intre lumi, o poarta a timpului. Se spune ca prin aceasta poarta apar adesea in plan real, fiinte enigmatice care astazi nu mai exista, pasari cu aripi mari, cu dinti si cioc ascutit, monstri ai apelor, creaturi ciudate care seamana cu dinozaurii erei mezozoice. Aici, ceasurile nu mai functioneaza, o ora transformandu-se intr-o zi.
În secolul al XIII lea, in timpul marilor cuceriri ale imperiului mongol, pe aceasta insula se retragea populatia din calea acestor hoarde. Cand reveneau in locurile de bastina, constatau ca erau mai batrani cu ani si nu cu luni de zile, cat statusera in realitate.
Insula le inghitise cu lacomie zeci de ani. În anii 50 s-a incercat popularea insulei de catre autoritatile sovietice datorita faptului ca temperaturile pe timpul iernii erau mai ridicate. La sfarsitul iernii, populatia care se dusese pe insula nu a mai revenit pe continent. Rudele acestora au pornit in cautarea lor. O echipa a ramas la tarmul insulei, iar cealalta a pornit in interiorul insulei, in cautarea disparutilor. Neintorcandu-se la tarm cea de-a doua echipa, au fost alertate autoritatile.
Acestea au trimis un avion intr-un zbor de recunoastere. Pilotii au vazut ceata groasa care acoperea ostrovul. Deasupra paclei zburau niste obiecte ovale care intrau si ieseau din ceata. Acele ceasornicelor au inceput sa se miste haotic iar motoarele avionului s-au oprit, pilotul fiind obligat sa aterizeze pe insula.
Discurile luminoase au stat nemiscate, monitorizand echipajul minute in sir.
Autoritatile au trimis in interiorul insulei caini special dresati, pentru a descoperi persoanele disparute. Acestia nu s-au mai intors. Autoritatile au luat decizia de a trimite un tanc, inchis ermetic, iar pe caroserie au asezat mai multe aparate de masurat.
Tanchistul a fost instruit sa nu iasa din tanc si sa mentina in permanenta legatura radio cu cei ramasi la tarm. Mai mult, tancul a fost legat cu un cablu metalic pentru a impiedica disparitia acestuia. Tancul a inaintat o bucata de vreme, tanchistul raporta ceea ce vede pana cand transmisia s-a intrerupt. Cei de la tarm au tras tancul spre tarm si au constatat ca acesta era acoperit cu un strat gros care semana cu gheata. Cand au deschis tancul au constatat ca tanchistul disparuse.
Mostre din gheata au fost duse la Moscova pentru a fi cercetate si s-a ajuns la concluzia ca particulele sunt de origine necunoscuta.
Vadim Cernobrov, cercetator rus, vorbeste despre faptul ca pe insula ar fi amplasata o baza a extraterestrilor, iar pacla este un scut de protectie a acesteia. În prezent insula este nelocuita, iar autoritatile au interzis accesul.
joi, 2 decembrie 2021
Marele Canion,Arizona * Minunile naturii
Marele Canion, Arizona
*Minunile naturii
*Foto:Wikimedia Commons
Acoperind circa 445 de kilometri de-a lungul fluviului Colorado, Marele Canion te face sa te simti coplesit de maretia naturii, indiferent de marginea pe care te afli. Latimea maxima este de 29 de kilometri, iar adancimile ajung si la circa 1,6 kilometri.
Acoperind circa 445 de kilometri de-a lungul fluviului Colorado, Marele Canion te face sa te simti coplesit de maretia naturii, indiferent de marginea pe care te afli. Latimea maxima este de 29 de kilometri, iar adancimile ajung si la circa 1,6 kilometri.
Everest,Nepal * Minunile naturii
Everest, Nepal
*Minunile naturii
*Foto:Wikimedia Commons
Cu o altitudine de 8.848 de metri, varful Everest este cel mai inalt din lume si, desi este foarte greu si riscant sa ajungi chiar la acel nivel, merita sa incerci sa parcurgi macar o parte, cel putin pana la una dintre taberele de baza situate pe la aproximativ 4.900 de metri, atat in Nepal cat si in Tibet
Cu o altitudine de 8.848 de metri, varful Everest este cel mai inalt din lume si, desi este foarte greu si riscant sa ajungi chiar la acel nivel, merita sa incerci sa parcurgi macar o parte, cel putin pana la una dintre taberele de baza situate pe la aproximativ 4.900 de metri, atat in Nepal cat si in Tibet
vineri, 5 noiembrie 2021
Andrzej BARGIEL * Alpinist celebru
Andrzej Bargiel
Alpinist celebru
*Foto:Wikimedia Commons
Naționalitate: Poloneză
Născut: 1988
Naționalitate: Poloneză
Născut: 1988
Aurora boreala * Minunile naturii
Aurora boreala
*Minunile naturii
*Foto:Wikimedia Commons
Cele mai spectaculoase lumini naturale ale Terrei, cunoscute sub numele de aurora boreala, sunt practic rezultatul interactiunii vantului solar cu campul magnetic al planetei. Aurora boreala poate fi vazuta din mai multe locuri de pe Pamant, printre acestea numarandu-se Alaska sau nordul Canadei (de preferat intre martie si septembrie, adica in perioada de activitate solara maxima).
Cele mai spectaculoase lumini naturale ale Terrei, cunoscute sub numele de aurora boreala, sunt practic rezultatul interactiunii vantului solar cu campul magnetic al planetei. Aurora boreala poate fi vazuta din mai multe locuri de pe Pamant, printre acestea numarandu-se Alaska sau nordul Canadei (de preferat intre martie si septembrie, adica in perioada de activitate solara maxima).
CASCADA IGUAZU * Minunile naturii
Cascadele Iguazu, granita dintre Argentina si Brazilia
*Minunile naturii
*Foto:Wikimedia Commons
Aceste cascade nu sunt cele mai inalte sau cele mai mari, dar sunt cele mai spectaculoase din lume. Este vorba de circa 275 de cascade insirate de-a lungul fluviului Iguazu, pe o lungime de aproximativ 3,2 kilometri. Unele parti din acest fluviu formeaza o granita naturala intre Argentina si Brazilia si, desi cascadele pot fi vazute din ambele tari, o priveliste mai frumoasa vei avea din Argentina.
Aceste cascade nu sunt cele mai inalte sau cele mai mari, dar sunt cele mai spectaculoase din lume. Este vorba de circa 275 de cascade insirate de-a lungul fluviului Iguazu, pe o lungime de aproximativ 3,2 kilometri. Unele parti din acest fluviu formeaza o granita naturala intre Argentina si Brazilia si, desi cascadele pot fi vazute din ambele tari, o priveliste mai frumoasa vei avea din Argentina.
joi, 4 noiembrie 2021
Nirmal '' Nims'' Purja * Alpinist celebru
Nirmal ‘Nims’ Purja
Naționalitate: Nepaleză
Născut: 1983
 |
| Nirmal Purja pe Everest |
duminică, 17 octombrie 2021
Uluru *Australia
Uluru, Australia
*Minunile naturii
Cu o inaltime de circa 350 de metri, Uluru este al doilea cel mai mare monolit din lume. Considerat sacru de catre indigeni, acesta se afla aproximativ in centrul continentului australian. In cazul in care ajungi in acest loc, trebuie neaparat sa vezi monolitul chiar inainte de apus - e o priveliste ce pare ireala.
Sursa:https://ziare.com/magazin/inedit/10-dintre-minunile-naturii-galerie-foto-1124023
Cho Oyu (8201m) *Optimar foarte periculos
Cho Oyu (8201m)
*Optimar din Himalaya foarte periculos
*Foto:Wikimedia Commons
Sursa:http://www.emunte.ro/top-care-sunt-cei-mai-periculosi-optmiari-din-lume-everestul-abia-pe-locul-10/
joi, 7 octombrie 2021
GASHERBRUN(8035m) * Optimar foarte periculos
Gasherbrun II (8035m)
*Optimar foarte periculos
Foto:Wikimedia Commons)
Lhotse (8516m) * Optimar foarte periculos
Lhotse (8516m)
*Optimar foarte periculos
*Locul 14 ca periculozitate
*Foto:Wikimedia Commons
miercuri, 15 septembrie 2021
Broad Peak(8051) *Optimar foarte periculos
Broad Peak (8.051 m)
*Optimar foarte periculos
*Foto:Wikimedia Commons
Prima ascensiune: 9 iunie 1957. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 5 martie 2013. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 5,29%.
Prima ascensiune: 9 iunie 1957. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 5 martie 2013. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 5,29%.
Everest(8848m) *Optimar foarte periculos
Everest (8.848 m)
*Optimar foarte periculos
*Foto:Wikimedia Commons
Prima ascensiune: 29 mai 1953. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 17 februarie 1980. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 5,70%.
Prima ascensiune: 29 mai 1953. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 17 februarie 1980. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 5,70%.
joi, 2 septembrie 2021
Shishapangma(8027m)*Optimar foarte periculos
Shishapangma (8.027 m)
*Optimar foarte periculos
*Himalaya
Foto:Wikimedia Commons
Prima ascensiune: 2 mai 1964. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 14 ianuarie 2005. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 8,39%.
Prima ascensiune: 2 mai 1964. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 14 ianuarie 2005. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 8,39%.
Gasherbrum I (8080m)*Optimar foarte periculos
Gasherbrum I (8.080 m)
*Optimar foarte periculos
*Himalaya
Foto:Wikimedia Commons
Prima ascensiune: 5 iulie 1958. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 9 martie 2012. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 9,43%.
Prima ascensiune: 5 iulie 1958. Prima ascensiune pe timp de iarnă: 9 martie 2012. Raportul dintre numărul ascensiunilor reușite și numărul celor care și-au pierdut viața în încercarea de a atinge vârful sau în timpul coborârii: 9,43%.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)