MAESTRUL ECKHART1260 - 1327
Motto: "Sa nu te gandesti ca sfintenia se bazeaza pe fapte, ci sa-ti bazezi sfintenia pe elevarea si desavarsirea fiintei, caci nu lucrarile sfintesc, ci noi trebuie sa sfintim lucrarile."
Considerat ca intemeietor al misticismului german, Johhanes Eckhart (numit apoi “maestrul Eckhart”) s-a nascut in 1260 in localitatea Hochheim in Thuringia. A studiat teologia, filosofia, logica si retorica. El a predicat in fata audientei laice si religioase, avand in acelasi timp si atributii administrative in legatura cu ordinul dominican. invataturile maestrului Eckhart ne sunt de folos fiecaruia dintre noi si ne pot orienta benefic viata interioara. Ele devin cu adevarat rodnice daca le veti aplica direct in existenta voastra de fiecare zi, in familie, la servici, pe strada, fara a fi neaparat necesara retragerea intr-o manastire pentru implinirea vietii spirituale. Daca intelegeti si aplicati consecvent invataturile sale, veti resimti o transformare launtrica reala, astfel incat viata voastra va avea un sens profund si veti regasi savoarea ei divina.
Cuvinte din Lumina
Adevarata supunere
Atunci cand omul iese din el insusi prin supunere si se abandoneaza, Dumnezeu este constrans sa patrunda in el, caci daca acest om nu vrea nimic pentru el insusi, Dumnezeu trebuie sa vrea pentru acest om.
in realitate, daca un om renunta la o imparatie sau chiar la lumea intreaga, dar se pastreaza pe el insusi, el n-a parasit nimic. Dar daca un om se abandoneaza pe el insusi, chiar daca isi pastreaza bogatia, sau oricare alt bun, este ca si cum a renuntat la toate lucrurile. Un astfel de om este cel care nu se tulbura de nimic, care nu este legat de nimic, care nu si-a atasat binele sau suprem de nimic altceva, care este complet cufundat in vointa divina. El poate totul. intr-adevar, putini sunt cei care iau acest lucru in seama si sunt constanti in daruirea lor: in masura in care parasesti toate lucrurile, nici mai mult, nici mai putin, Dumnezeu patrunde in tine cu tot ce are. Prin aceasta vei gasi adevarata pace aici si nu in alta parte.
Sa nu te gandesti ca sfintenia se bazeaza pe fapte, ci sa-ti bazezi sfintenia pe elevarea si desavarsirea fiintei, caci nu lucrarile sfintesc, ci noi trebuie sa sfintim lucrarile. in masura in care fiinta este sfanta, in aceeasi masura ea sfinteste toate actiunile sale, fie ca este vorba de a manca, a dormi, a veghea sau altceva.
Omul care se abandoneaza cu tot ceea ce ii apartine este in intregime fixat in Dumnezeu si tot ceea ce il atinge pe acest om, il atinge mai intai pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu il infasoara asa cum gluga imi infasoara capul, iar cel ce ar dori sa ma vada ar trebui mai intai sa-mi atinga imbracamintea. Acest om care s-a lepadat in totalitate de el insusi este in intregime acoperit de Dumnezeu si nici o creatura nu poate sa-l atinga, fara sa-l atinga mai intai pe Dumnezeu; tot ceea ce doreste sa ajunga la el, trebuie sa treaca mai intai prin Dumnezeu; de aici provine savoarea trairii in Dumnezeu si ia nastere caracterul divin. Oricat de mare ar fi suferinta, fii constient ca ea trece mai intai prin Dumnezeu; El este primul in suferinta. si prin acest adevar, intelege ca o suferinta oricat de mica care il atinge pe om, ea il atinge cu mult mai mult pe Dumnezeu. Astfel Dumnezeu indura pentru un bine pe care l-a prevazut si daca tu esti dispus sa suferi ceea ce sufera Dumnezeu si trece prin El pentru a ajunge la tine, aceasta suferinta devine intr-adevar divina, dispretul devine onoare, amaraciunea devine dulceata si bezna cea mai adanca devine cea mai limpede lumina. Totul isi ia savoarea de la Dumnezeu si ajunge divin, caci tot ceea ce atinge aceasta fiinta se conformeaza lui Dumnezeu, pentru ca ea nu cauta nimic altceva. Iata de ce, in amaraciune, acest om il simte pe Dumnezeu ca pe o suprema dulceata. Pentru el, lumina straluceste in cel mai adanc intuneric; chiar si atunci ea poate fi perceputa. Daca un astfel de om sufera prejudicii, Dumnezeu le ia asupra sa pentru ca se afla la originea actiunii faptuite pentru El, iar omul trebuie doar sa continue actiunea.
Apropierea de Dumnezeu prin consacrare
Consacrare inseamna sa daruiesti lui Dumnezeu toate eforturile tale, precum si rezultatele actiunii pe care o infaptuiesti; pentru aceasta este necesar sa te interiorizezi cateva clipe inainte de o actiune importanta si sa te rogi astfel: "Doamne, Dumnezeule, iti daruiesc toate eforturile pe care le voi depune in continuare pentru actiunea pe care o incep acum, precum si rezultatele acestei actiuni". Simtindu-te in prezenta lui Dumnezeu, gandeste intens ca intreaga ta stradanie este doar pentru El, ca si cum ai exista pe Pamant doar tu si El, slujitorul si Stapanul, cel ce iubeste si Iubitul sau Dumnezeu, copilul si Tatal. De exemplu: la ingrijirea unei gradini; desi te-ai rugat la inceputul lucrului, este bine ca pe parcurs sa pastrezi in minte faptul ca te afli in prezenta lui Dumnezeu si ca doar pentru El lucrezi, iar la sfarsitul lucrului sa-I multumesti ca te-a ajutat.
Pentru restul actiunilor si gandurilor de peste zi, pe care le consideri secundare (spalat, imbracat, drumurile prin casa si curte, etc.) consacrarea se realizeaza o singura data global, dimineata, imediat dupa rugaciunea Tatal nostru, astfel: "Doamne, iti daruiesc aceasta zi, impreuna cu toate gandurile si actiunile pe care le voi realiza in aceasta zi".
Aceasta daruire catre Dumnezeu, numita mai sus consacrare, ne protejeaza, ne inalta si ne face de neinvins. Astfel ne invata maestrul Eckhart:
indreapta intregul tau efort catre maretia lui Dumnezeu si intreaga ta stradanie sa fie doar pentru El in toate lucrarile tale si in intregul tau abandon.
Daca tu te atasezi de Dumnezeu, tot binele se va atasa de tine. si ceea ce cautai inainte, te cauta acum; iata de ce pentru acela care se ataseaza intr-un chip foarte nobil de Dumnezeu, toate lucrurile divine se ataseaza de el si tot ceea ce este departe si strain de Dumnezeu se departeaza de el. Cel care il are cu adevarat pe Dumnezeu aproape, il are pretutindeni, pe strada si cu oricine, in biserica, in singuratate sau in odaia sa. Daca il are cu adevarat si numai pe El, nimic nu-i mai sta in cale. De ce? Acest om il are pe Dumnezeu in toate lucrarile sale si pretutindeni, si numai Dumnezeu este cel care lucreaza prin el. Caci lucrarea apartine mai curand celui care a pricinuit-o, decat celui care o realizeaza. in calea unui astfel de om nimeni nu poate sta, pentru ca el crede, cauta si iubeste doar pe Dumnezeu, pentru ca s-a unit cu El in toate dorintele sale.
Egalitate
Cand se vorbeste despre egalitate, sa nu se inteleaga ca toate lucrurile, toate locurile, toate actiunile si toate persoanele trebuie sa fie apreciate in acelasi fel. Ar fi cu totul gresit, caci a te ruga este o actiune mai buna decat a toarce, iar biserica este un loc mai nobil decat strada. Dar in toate actiunile, tu trebuie sa mentii aceeasi stare de spirit, aceeasi incredere, aceeasi dragoste pentru Dumnezeul tau. Daca toate actiunile sunt in felul acesta egale pentru tine, nimeni nu va mai pune piedici la ceea ce faci in numele lui Dumnezeu. (Numim aici "actiuni", atat activitatile desfasurate in mod exterior, vizibil cat si rugaciunile, meditatia, gandurile, intentiile si aspiratiile.)
Ce inseamna buna vointa?
Virtutea, ca si pacatul, sunt efectele orientarii vointei. Nimic nu te va marca, daca posezi o vointa adevarata si dreapta. Ceea ce vrei cu intreaga ta putere si vointa, tu posezi deja, si nimeni nu-ti poate lua ceea ce ai, cata vreme vointa ta este ferm orientata catre Dumnezeu si folosita in prezent. Omul nu trebuie sa se sperie de nimic, cata vreme vointa sa este buna si nici sa se mahneasca atunci cand nu poate s-o manifeste prin actiunile sale; el nu trebuie sa se considere indepartat de la virtute, atata timp cat gaseste in sine o adevarata buna vointa.
Tu te-ai bucura sa afli cand vointa ta este o buna vointa. Vointa este buna si dreapta atunci cand ea este in intregime dezinteresata, despuiata de eul tau si modelata, formata dupa vointa lui Dumnezeu.
Nu spune: “eu as dori binele...”, ceea ce ar fi o cerere adresata pentru viitor, ci: “eu vreau binele acum.” Caci ia aminte: daca vreau sa am un lucru, fie acesta situat la departare, il am intr-adevar, il am intr-o mai mare masura decat lucrul aflat pe genunchii mei, dar pe care nu-l vreau.
intr-adevar, cu ajutorul vointei pot sa fac totul. Pot sa ispasesc pentru toti oamenii, sa hranesc toti sarmanii. inaintea lui Dumnezeu, a voi sa faci si a fi facut este aproape acelasi lucru. Tot astfel, daca vreau sa am atata iubire cata exista in toti oamenii, daca vointa mea este extrem de puternica, voi avea cu adevarat atata iubire.
De ce ingaduie uneori Dumnezeu ca oamenii cu adevarat buni sa fie impiedicati sa-si savarseasca lucrarile lor bune?
Dumnezeu ingaduie adeseori ca cei ce-l iubesc sa cada prada slabiciunii lor si aparent sa nu mai aiba nici un ajutor spre care sa se indrepte sau pe care sa se sprijine. Caci pentru oamenii iubitori este o mare bucurie sa poata face multe lucruri bune: sa vegheze, sa posteasca, sa se roage si alte lucruri mari si dificile. Ei simt o mare bucurie, un sprijin, o speranta, atunci cand fac din actiunile lor un ajutor, un reazem si un prilej de incredere pentru altii. Dumnezeu vrea totusi sa-i lipseasca de ele, pentru ca numai El sa ramana singurul lor ajutor si motiv de incredere. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii sa I se abandoneze, iata de ce le ia inapoi ajutorul, pentru ca El sa ramana singurul lor spriijin si intelegand aceasta, mai intensa sa devina credinta si iubirea lor pentru El. Caci cu cat este mai deposedat si mai gol spiritul care se indreapta spre Dumnezeu fiind ajutat chiar de El, cu atat omul este mai profund stabilit in Dumnezeu si cu atat este mai sensibil la darurile Sale cele pretioase. Caci omul trebuie sa cladeasca numai pe Dumnezeu.
Despre suferinta
Nu exista nemultumire fara multumire si nici un prejudiciu nu este un prejudiciu total. Iata motivul pentru care Sfantul Pavel spune ca fidelitatea si frumusetea lui Dumnezeu nu ingaduie ca incercarea sau intristarea omului sa ajunga de nesuportat. El daruieste totdeauna putina mangaiere ca sa indulceasca greul. Sfintii si maestrii necrestini arata ca Dumnezeu nu permite ca raul si suferinta sa fie absolute si ca in realitate acestea reprezinta o modalitate folosita de El pentru impulsionarea celor lenesi si ignoranti sau pentru probarea virtutilor divine asimilate de cei ce aspira la sfintenie.
Sa presupunem ca un om care are o suta de marci pierde patruzeci si ramane cu saizeci. Daca el se gandeste mereu la cele patruzeci pe care le-a pierdut, ramane mereu suparat. Cum ar putea sa fie consolat si eliberat de suferinta cel care se intoarce mereu si mereu spre ea, care o intipareste in sine si se intipareste in ea, o priveste si o cantareste fara incetare, cel care se adreseaza suferintei si o intretine, privindu-se fata in fata cu ea? Dar daca el priveste la cele saizeci de marci pe care le mai are si intoarce spatele celor patruzeci pierdute, el va fi consolat. Ceea ce exista si este bun poate sa consoleze, dar ceea ce nu exista si nu este bun, care nu-mi mai apartine fiindca l-am pierdut, atrage in mod firesc dupa sine descurajarea, suferinta si intristarea. Iata de ce Solomon spune: “in zilele suferintei sa nu uiti zilele fericite”. Adica: atunci cand esti in suferinta aminteste-ti binele si bucuria pe care le mai ai.
Tot ceea ce detii ca bun vremelnic iti este imprumutat de la Dumnezeu; de ce sa te plangi atunci cand Cel care te-a imprumutat vrea sa-si ia ceea ce ii apartine inapoi? Tu trebuie sa-i multumesti lui Dumnezeu ca ti le-a imprumutat o bucata de vreme si ca nu ti-a luat deodata inapoi tot ce ti-a imprumutat. Profetul Ieremia spunea in timpul incercarilor sale: ”Dumnezeu si-a sporit indurarile sale de nu ne-am prapadit cu totul”.
Daca cineva mi-a imprumutat haina, caciula si paltonul sau, si daca imi cere inapoi paltonul, lasandu-mi haina si caciula sa ma apere de frig, eu ii multumesc nespus si ar fi o mare nedreptate daca m-as enerva si m-as plange.
Trebuie sa se stie ca, in natura, influenta naturii superioare si elevate este mult mai placuta si mai desfatatoare pentru toate fiintele decat aparenta lor natura. Prin aceasta omul trebuie sa inteleaga ca pentru el va fi o desfatare si o bucurie sa-si poata abandona vointa proprie, sa renunte si sa iasa total din el insusi in tot ceea ce Dumnezeu vrea ca el sa traiasca. si acesta este adevaratul inteles al cuvintelor: “Cel ce vrea sa vina la mine, sa se lepede de el insusi, sa renunte la tot si sa ia crucea”. Caci in mod sigur, pentru cel care s-ar lepada de tot si s-ar goli complet de el insusi, n-ar mai exista nici cruce, nici suferinta, nici “a suferi” launtric; (Chiar daca fizic, exterior, acestea exista); pentru el totul ar fi doar desfatare, bucurie si placere a inimii si un astfel de om ar putea sa-l urmeze cu adevarat pe Dumnezeu.
Acele cuvinte nu constituie doar o porunca, asa cum se spune si se gandeste de obicei, ci o promisiune, o invatatura divina, care-i arata omului in ce fel toate piedicile sale, toata viata sa, toate lucrarile sale, pot deveni desfatare si veselie, iar aceasta este mai mult o rasplata decat o porunca. Daca vrei sa te eliberezi de orice necazuri si suferinta, alipeste-te de Dumnezeu, intoarce-te cu toata sinceritatea catre El; in Dumnezeu nu exista nici tristete, nici suferinta, nici necazuri. Fara indoiala, intreaga suferinta vine pentru ca dorinta nu te conduce doar catre Dumnezeu. Cand omului bun si drept, daruit lui Dumnezeu, i se aduce un prejudiciu, el ramane netulburat, pastrandu-si bucuria si pacea inimii.
Dumnezeu este sursa intregului bine si tot ce nu este Dumnezeu este doar amaraciune, mahnire si suferinta, acopera si ascunde blandetea, desfatarile si consolarea pe care Dumnezeu le daruieste. Uneori iti inchipui ca Dumnezeu s-a retras. Ce trebuie sa faci atunci cand Dumnezeu ti se ascunde? Exact ceea ce ai face daca te-ai afla in cea mai mare consolare (apropiere de Dumnezeu). Poarta-te asa cum te-ai purta atunci, si deprinde-te sa actionezi astfel, chiar daca te afli in cea mai mare suferinta. Nu exista mijloc mai bun ca sa-l gasesti pe Dumnezeu, decat separarea de El. Ceea ce simteai mai inainte, atunci cand erai impreuna cu El, implineste si acum cand nu-L mai simti si astfel il vei regasi. Sufera, suporta cu rabdare, considera aceasta ca fiind o incercare si fii pe pace. Vei simti sau nu pacea, in masura in care vei fi sau nu in Dumnezeu. si, in masura in care esti departe de Dumnezeu, nu mai esti in pace. Tot astfel, nu exista nimic de temut in Dumnezeu; tot ceea ce exista in Dumnezeu poate fi doar iubit. si, tot asa, nu exista nimic in Dumnezeu care sa aduca tristete; adevarata bucurie o poseda cel a carui vointa este in intregime unita cu vointa lui Dumnezeu.
Fie ca Dumnezeu sa ne acorde aceasta unire!
Iata de ce, Domnul nostru Iisus i-a invatat pe apostoli (si pe noi insine prin ei) sa cerem in fiecare zi sa se faca voia lui Dumnezeu. si totusi, atunci cand se implineste voia Sa, noi ne plangem. Seneca spunea: “Omul sa ia toate lucrurile ca si cum el le-ar fi dorit si cerut, pentru ca toate ii vin cu voia si prin voia lui Dumnezeu”. Un maestru spunea: “O, stapane si Tata Suprem, imparat al cerurilor, sunt gata pentru tot ceea ce vrei Tu. Daruieste-mi vointa de a voi potrivit vointei Tale!”.
Trebuie sa ai incredere in Dumnezeu, sa fii sigur, sa stii ca Dumnezeu este atat de bun incat ingaduie ca omul sa sufere, doar daca prin aceasta il cruta de o suferinta si mai mare sau doar ca sa-i dea apoi cea mai deplina consolare prin care slava lui Dumnezeu sa se arate si sa se manifeste mai mult. Caci o fiinta cu adevarat desavarsita trebuie sa se obisnuiasca sa moara pentru ea insasi, sa fie deposedata de ea insasi in Dumnezeu si sa fie transformata mai presus de ea insasi dupa voia lui Dumnezeu, sa vrea sa-l cunoasca pe Dumnezeu asa cum Dumnezeu o cunoaste pe ea. Unei astfel de fiinte, dezolarea ii slujeste drept consolare, neplacerile drept placeri, caci ea are harul si frumusetea, intreaga bucurie si consolare oricand si in orice lucru; iar daca Dumnezeu i se ascunde sau nu-i daruieste ceva, ea primeste tot voia lui Dumnezeu, prin privare, si astfel ea primeste fiind lipsita si neprimind. Deci, ce-i lipseste? Dumnezeu se dobandeste in sensul cel mai adevarat si in mod sigur mai degraba prin privare decat prin posedare, pentru ca atunci cand nu primesti nimic tu dobandesti, cunosti si te bucuri doar de Dumnezeu si de voia Sa.
Se stie ca sfantul Anton a indurat mari suferinte in desert, din partea unui spirit raufacator. Dupa ce a iesit triumfator din acest necaz, i-a aparut chiar Domnul nostru in persoana, umplandu-l de bucurie. “Ah, Doamne preaiubit, unde erai atunci cand ma aflam in acele chinuri?“ si Domnul nostru a raspuns: ”Eram aici cum sunt si acum, dar eu doream sa am dovada credintei tale”. Aurul si argintul sunt pure, dar atunci cand vrei sa faci o cupa din care sa bea regele, le arunci in furnalul cel mai incins. Iata de ce au scris apostolii ca ei se bucurau nespus atunci cand erau considerati demni de dispret si sufereau pentru Dumnezeu.
Daca omul ar intelege sau si-ar aminti marea bucurie pe care Dumnezeu insusi o traieste in felul Sau, impreuna cu toti ingerii, vazand rabdarea celui care sufera necazuri si chinuri pentru Dumnezeu, atunci aceasta ar fi de ajuns ca sa il consoleze. in psaltire, Domnul nostru ii spune omului bun ca este impreuna cu el in suferinta. Sfantul Augustin spune: "Pentru Dumnezeu, rabdarea in suferinta este mai pretioasa, mai buna, mai inalta si mai nobila decat tot ce i se poate lua omului impotriva vointei sale. Daca Dumnezeu este cu mine in suferinta, ce as mai putea sa vreau in plus, ce altceva mi-as mai putea dori? Eu nu vreau nimic altceva si nimic mai mult decat pe Dumnezeu."
Sfantul Bernard spune: ”Doamne, daca Tu esti cu mine in suferinta, fa-ma sa sufar mereu, pentru ca tu sa fii mereu langa mine, ca sa Te am mereu.” Aceasta sfanta abandonare nu trebuie sa ne induca in eroarea de a cere imediat si noi aceeasi dureroasa binecuvantare si aceasta din doua motive. in primul rand, nefiind inca desavarsiti, este posibil sa suferim fara a gasi pe Dumnezeu in suferinta, iar in al doilea rand, Dumnezeu este totdeauna si in bucurie! Ceea ce Sfantul Bernard a formulat in rugaciunea sa plina de candoare dezvaluie de fapt totala abandonare si egalitate in fata vointei divine.
Sfantul Augustin spune: “Este mult prea nesabuit cel caruia Dumnezeu nu-i ajunge”. si mai spune: “Cum ar putea sa-i ajunga omului darurile lui Dumnezeu, exterioare si interioare, daca Dumnezeu insusi nu-i ajunge?” si, in alta parte, sfantul adauga: “Doamne, daca tu te indepartezi de noi, da-ne un alt “tine”, caci noi nu te vrem decat pe Tine”.
Daca eu sufar pentru Dumnezeu, intr-adevar intreaga mea suferinta devine pentru mine consolare si bucurie, oricat de mare si de indelungata ar fi. Aceasta nu trebuie sa insemne ca ma voi complace doar in starea de suferinta iluzionandu-ma ca indeplinesc voia Domnului, ci trebuie sa ma faca sa-mi orientez eforturile pentru a ma transforma. Astfel voi depasi suferinta, intelegand ca am perceput dorinta lui Dumnezeu de a ma impulsiona la modul acesta facand voia Sa.
Fie ca suferim sau nu, este important sa ne amintim mereu ca ceea ce facem este pentru Dumnezeu. Toate actiunile noastre vor fi astfel subordonate celui mai inalt ideal: DUMNEZEU. Daca omul indeplineste o actiune, avand in vedere un scop, scopul pentru care lucreaza este mai aproape de inima sa; iar ceea ce face este mai departe de ea si nu-i impresioneaza inima decat tinand seama pentru scopul pentru care el o indeplineste. Inima celui care taie lemnul si ciopleste piatra ca sa zideasca o casa, o casa care sa-l apere de caldura verii si de frigul iernii, este plina in intregime de aceasta casa; el n-ar fi cioplit niciodata, n-ar fi facut aceasta munca, daca ea n-ar fi fost necesara pentru casa.
Incomparabil mai inalt si mai adevarat: atunci cand omul indeplineste lucrarile pentru Dumnezeu, Dumnezeu este intermediarul si cel mai aproape de suflet, si face ca orice efort sau suferinta sa devina gratie Lui si blandetii Sale, pura desfatare.
Maestrii spun ca sub cer se afla un foc raspandit pretutindeni si ca de aceea nici ploaia, nici vantul, nici furtuna, nu se pot apropia de cer, nici macar sa-l atinga: totul fiind mistuit si nimicit de pala focului inainte de a ajunge la cer. Iar eu spun: tot ceea ce se indura si se indeplineste pentru Dumnezeu devine in intregime blandete in blandetea lui Dumnezeu, inainte de a ajunge la inima omului care lucreaza si sufera pentru Dumnezeu. Iata ce semnifica scopul cel mai inalt, adica “pentru Dumnezeu”: ca nimic nu ajunge la inima decat revarsat din blandetea lui Dumnezeu, in care amaraciunea este nimicita, mistuita de flacara iubirii divine, care inconjoara si inchide in ea inima omului bun.
Omul poate sa recunoasca si sa stie singur daca isi indeplineste toate lucrarile sale pentru Dumnezeu si daca este in iubirea de Dumnezeu, caci, in mod sigur, in masura in care omul este nenorocit si neconsolat, inseamna ca el nu-si indeplineste lucrarea doar pentru Dumnezeu. Aceasta se petrece doar cand el nu se mai afla in mod constant in iubirea de Dumnezeu. “Focul” spune regele David, “vine impreuna cu Dumnezeu si merge dinaintea lui Dumnezeu si mistuie de jur imprejur tot ceea ce se impotriveste lui Dumnezeu” (suferinta, tristete, nemultumire, amaraciune).
Dumnezeu sufera El insusi impreuna cu noi, dar El sufera fara a suferi (si tot astfel este suferinta omului bun, apropiat lui Dumnezeu). Dumnezeu sufera impreuna cu omul, dar in felul sau sufera mai mult, incomparabil mai mult decat omul. Dar Dumnezeu sufera atat de bucuros impreuna cu noi, atunci cand suferim doar pentru El, incat El sufera fara a suferi. A suferi este pentru El ceva atat de desfatator, incat nu mai inseamna a suferi. Daca suferinta mea este in Dumnezeu si daca Dumnezeu sufera impreuna cu mine, cum ar mai putea suferinta sa-mi mai fie suferinta, caci a suferi isi pierde suferinta; atunci cand suport o suferinta doar pentru Dumnezeu si in Dumnezeu, impreuna cu suferinta il gasesc si pe Dumnezeu.
Acum se poate constata spiritul grosier al celor care se mira ca oamenii buni indura dureri si necazuri; ei gandesc: “Ah! imi inchipuiam ca aceasta persoana este buna. Cum se face ca indura suferinte si dureri atat de mari? Eu credeam ca nu are nici un pacat !”. Exista fiinte foarte aproape de Dumnezeu care in marea lor compasiune fata de oameni ajung sa traiasca anumite suferinte ale acestora eliberandu-i pe ei de soarta cumplita pe care o aveau dar isi mentin in acelasi timp starea de implinire si fericire data de apropierea lor de Dumnezeu.
Acela care resimte suferinta ca suferinta nu este nici desavarsit, nici fara pacat. Cand cineva traieste in Dumnezeu, suferinta nu mai este pentru el nici suferinta, nici nenorocire, ci o mare fericire, o beatitudine. Iata ce sta scris in Cartea intelepciunii: “Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu. Nebunilor li se pare ca ei mor si dispar, dar ei sunt in pace”, in desfatare si fericire.
Necesitatea de a fi ispitit
Lipsit de tentatii in drumul sau spiritual, omul n-ar mai fi pus in garda, ar fi frustrat de lupta si de cresterea puterii pe care Dumnezeu o poate manifesta prin el, nu si-ar constientiza punctele vulnerabile si niciodata nu le-ar putea depasi. Obiectivarea nivelului sau de constiinta care atrage diferitele tentatii umple omul de un zel si mai mare in implinirea mereu mai intensa a practicii spirituale; aceasta incita puternic virtutea caci cu cat omul se simte mai slab, cu atat trebuie sa se inarmeze cu forta sau puterea de a invinge.
Sfantul Pavel spune ca Dumnezeu ii “pedepseste” pe cei pe care ii accepta si-i primeste ca fii. Sta scris in Cartea intelepciunii ca Dumnezeu ii incearca si-i ispiteste pe cei drepti, in acelasi fel in care se incearca aurul incandescent intr-un furnal. Este semnul ca regele sau printul are incredere intr-un cavaler, atunci cand il trimite la lupta. Am vazut un senior care, dupa ce accepta pe cineva printre tovarasii sai de arme, il trimitea noaptea afara, il ataca el insusi si se lupta cu el. Odata, putin a lipsit sa nu fie omorat de un om supus unei astfel de incercari si, ca urmare, a avut o si mai mare afectiune pentru acel gentilom.
Lucrarea launtrica (a realitatii noastre divine)
Lucrarea launtrica a lui Dumnezeu in om nu poate fi tulburata sau franata nici de timp, nici de spatiu; in ea exista ceva asemanator Lui. Exista ceva launtric, inalt si necreat, fara dimensiune si fara infatisare, in care Tatal Ceresc isi pune pecetea: natura noastra esential divina; este cu neputinta ca cineva sa impiedice lucrarea interioara a virtutii si sa puna o stavila in calea lui Dumnezeu ce trece prin inima omului. Lucrarea divina straluceste zi si noapte. Ea il slaveste si il preamareste pe Dumnezeu.
Lucrarea launtrica in acceptiunea de efort al cunoasterii de sine este permanent orientata spre bine si consta in a-L iubi pe Dumnezeu "din toata inima, din tot sufletul si cu toate puterile tale". Ea devine puternica prin practica si bogata prin generozitatea sa. Ea depaseste suferinta si actul de a suferi.
Lucrarea launtrica este divina, este asemenea lui Dumnezeu si, prin aceasta, reveleaza natura potential divina a omului.
Lucrarea interioara nu se poate inchega si nu poate exista nicaieri in alta parte decat in inima, in inima lui Dumnezeu.
in ceea ce priveste lucrarea exterioara, ea primeste bunatatea divina cu ajutorul lucrarii interioare, adusa si raspandita printr-o coborare a dumnezeirii.
Despre vid
Sfantul Augustin spune: “Fa-te un gol ca sa fii umplut”. Tot ceea ce trebuie sa primeasca si sa fie receptiv, trebuie in mod obligatoriu sa fie golit. Iata de ce, cu cat mintea este mai deplin golita de orice reprezentari formale, cu atat ea poate primi mai din belsug ceea ce Dumnezeu daruieste, si cu cat primeste mai mult, cu atat mai mare este bucuria ei si se uneste cu ceea ce a primit. Astfel puterea superioara a sufletului il poate primi doar pe Dumnezeu in imbelsugare si plenitudine. Aceasta unire, acest flux si aceasta fericire nu se compara cu nici o fericire din aceasta lume. Daca sta in puterea ta sa golesti total cupa si sa o mentii golita de orice, chiar si de aer, cupa isi va uita natura si golul o va purta catre cer.
Despre posedarea lui Dumnezeu
Omul nu trebuie sa se multumeasca doar cu un Dumnezeu pe care-l gandeste, pentru ca atunci cand gandul dispare, dispare si Dumnezeu.
Omul trebuie mai degraba sa-l posede pe Dumnezeu in esenta sa, cu mult deasupra gandurilor omenesti si deasupra oricarei creaturi. Omul care il poseda pe Dumnezeu in esenta sa, il gaseste pretutindeni si, pentru el, Dumnezeu straluceste in toate lucrurile, caci toate lucrurile au pentru el harul lui Dumnezeu si el ii vede chipul in toate lucrurile. in el, Dumnezeu straluceste tot timpul, in el se realizeaza o renuntare totala si imaginea Dumnezeului sau preaiubit si prezent se intipareste in el. Omul trebuie sa invete sa patrunda lucrurile si, aflandu-l pe Dumnezeu, sa-l intipareasca puternic in sine intr-un mod esential, asemenea celui care invata sa scrie si care, pentru a dobandi aceasta arta, trebuie sa exerseze intr-adevar mult si des, oricat de arida si dificila ar fi pentru el aceasta activitate. Mai intai, el trebuie sa-si aminteasca fiecare litera si s-o intipareasca puternic in sine. Apoi, dupa ce poseda aceasta arta, el se elibereaza complet de imagine si gandire, incepand sa scrie fara dificultate, in mod spontan. Tot astfel, si omul trebuie sa se patrunda de prezenta divina, sa se formeze dupa forma Dumnezeului sau preaiubit, in asa fel incat prezenta Sa sa-l poata lumina fara nici un efort. Pentru inceput, omul are nevoie de o gandire si de o patrundere atenta, asemenea scolarului pentru arta sa.
Cel care iubeste cu inflacarare si cu toata puterea un lucru in asa fel incat nu mai are placere, nici inima pentru nimic altceva, se gandeste numai la acel lucru; cu siguranta, indiferent de ceea ce face, iubirea nu se stinge niciodata in el si in toate lucrurile el regaseste imaginea iubita si aceasta este cu atat mai prezenta, cu cat iubirea sa devine mai puternica. Acest om nu cauta odihna (decat in ceea ce iubeste) si nici o neliniste nu-l tulbura. Acest om este mult placut lui Dumnezeu, caci toate lucrurile sunt pentru el mai divine decat pentru ceilalti oameni.
Relatia fiintei (care aspira spre Dumnezeu) cu lumea exterioara
Manifestarile exterioare nu trebuie sa fixeze o imagine permanenta care sa-l faca pe om sa uite de Dumnezeu. Aceasta se va produce atunci cand inima este plina de Dumnezeu. Urmarind sa atinga acest nivel, atunci cand incepatorul pe calea spirituala lucreaza printre oameni, mai inainte de toate el trebuie sa se instapaneasca puternic in Dumnezeu si sa-l fixeze ferm in inima sa, unindu-se cu el in toate preocuparile, gandurile, vointa si puterea Sa, pentru ca nici o alta imagine sa nu se mai poata forma in el.
Omul nu poate invata fugind de lucruri sau indepartandu-se de exterior pentru a ramane in singuratate; el trebuie sa invete mai ales interiorizarea, indiferent langa cine s-ar afla. El trebuie sa invete sa patrunda lucrurile, aflandu-l pe Dumnezeu. E nevoie de sarguinta, de iubire, de o cunoastere vie, adevarata, chibzuita a intentiei Spiritului Suprem in legatura cu lucrurile si oamenii. Cel care nu il are pe Dumnezeu nu se simte bine nicaieri si cu nimeni, dar cel care il are cu adevarat pe Dumnezeu aproape, se simte bine oriunde si cu oricine. Noi va trebui sa folosim toate conjuncturile, oricare ar fi ele, acolo unde ne aflam, indiferent de ce vedem sau auzim, oricat de straine si nepotrivite le-am considera. in toate actiunile sale si in toate lucrurile, omul trebuie sa-si foloseasca vigilent ratiunea, sa ia cunostinta de fiinta sa interioara si pretutindeni sa-l gaseasca pe Dumnezeu in modul cel mai inalt posibil. “Fiti ca acei care vegheaza tot timpul si isi asteapta stapanul”. Cei care asteapta sunt vigilenti si vor sa vada de unde ar putea veni Cel pe care il asteapta; ei privesc tot ceea ce se iveste, oricat de strain li s-ar parea ca este, ca sa vada daca n-ar fi Acela. Tot astfel, adica in mod constient, Dumnezeu trebuie cautat in toate lucrurile. Pentru aceasta trebuie sa se depuna tot zelul, orientand toate resursele si puterile in cautarea si implinirea unirii cu Dumnezeu. Pentru cel care lucreaza astfel, Dumnezeu straluceste intr-adevar in lucrurile profane tot atat de limpede ca si in cele divine. Aceasta nu inseamna ca omul ar trebui sa faca el insusi ceva profan sau necuviincios, ci ca tot ceea ce vede sau aude in exterior, el intoarce spre Dumnezeu. Cel caruia Dumnezeu ii este in acest fel prezent in toate manifestarile, care isi domina si isi foloseste in mod suprem ratiunea, cunoaste adevarata pace si poseda cu adevarat imparatia cerurilor. Tradus
Sursa:http://esoterism.ro/ro/eckhart.php
