Un maestru spiritual, despre mentalism şi magie: G. I. Gurdjieff

Un maestru spiritual, despre mentalism şi magie: G. I. Gurdjieff


G. I. Gurdjieff, întemeietorul şcolii spirituale cunoscută sub numele de A patra cale, vorbeşte în cartea sa „Întâlniri cu oameni remarcabili“ inclusiv despre modul în care procedează aşa-numiţii „magicieni“, dezvăluind o parte din secretele acestora.
În capitolul în care îl descrie pe unul dintre bunii săi prieteni, Ekim-Bei, Gurdjieff aminteşte reputaţia de „magician-vrăjitor“ pe care o dobândise acesta în Asia Centrală şi explică modul în care îşi câştigase faima:
„Experimentele pe care le făcea cu scopul de a studia puterea gândului sub toate aspectele sale i-au adus o reputaţie de „magician-vrăjitor”. Aceste experimente au avut rezultatul de a trezi fie teamă, fie un respect slugarnic al celor care veneau să-l întâlnească sau al celor care doar auziseră vorbindu-se despre el.
După părerea mea, această imagine falsă pe care şi-o crease nu se datora cunoaşterii profunde pe care o deţinea, nici dezvoltării extraordinare a forţelor sale interioare, ci faptului că el cunoştea una din proprietăţile funcţionării organismului, care poate fi considerată ca o formă de sclavie a naturii omeneşti.
Această proprietate, caracteristică tuturor oamenilor, indiferent de vârstă sau de clasă socială, consta în faptul că, în clipa în care un om se gândeşte la un obiect concret, muşchii lui se întind sau se contractă şi, pur şi simplu, vibrează în direcţia obiectului la care se gândeşte.
De exemplu, dacă cineva se gândeşte la America si gândurile sale se îndreaptă spre locul în care el crede că este America, o parte din muşchii săi, îndeosebi aceia mai fini, vibrează în acea direcţie, ca şi cum ar exercita o presiune spre locul acela.
Dacă un om care se află la etajul unu se gândeşte la etajul al doilea al unei case, o parte din muşchii săi se vor întinde şi se vor ridica.
Rezumând, putem spune că tensiunea gândirii spre un anumit loc este însoţita de o tensiune a muşchilor în aceeaşi direcţie. Acest lucru se produce la toţi oamenii, inclusiv la cei care îşi dau seama de el si încearcă din răsputeri să îl evite.
Desigur că fiecare cititor a văzut la teatru, la circ sau în alte săli de spectacol fachiri indieni, magicieni, făcători de minuni si alţi deţinători ai tainelor cunoaşterii supranaturale, care uimesc publicul prin numerele lor de magie, găsesc obiecte ascunse sau ghicesc ce vor spectatorii să facă.
Pentru a îndeplini anumite „minuni”, vrăjitorii aceştia ţin de mâna un spectator şi ghicesc ce le-a cerut acesta să facă, conducându-se după indicaţiile oferite de mişcările inconştiente ale mâinii spectatorului.
Ei reuşesc acest lucru nu pentru că ar deţine vreo cunoaştere ocultă, ci doar pentru că au aflat secretul acestei proprietăţi a fiinţei umane. Oricine cunoaşte acest secret poate face la fel, daca exersează puţin. Cu perseverenţă şi puţina practică poţi ajunge să ghiceşti la ce se
gândeşte celălalt. Este de ajuns sa-ţi concentrezi atenţia asupra mâinii acestuia şi să simţi toate mişcările aproape imperceptibile.
De exemplu, chiar dacă spectatorul ştie că magicianul trebuie să găsească o pălărie aflată pe masă dar, ştiind trucul, încearcă să se gândească la un pantof de pe divan, totuşi, inconştient, el se va gândi la pălărie şi muşchii care îl interesează pe magician se vor îndrepta în acea direcţie, pentru că ei se supun mai degrabă inconştientului decât conştientului.
După cum am spus, Ekim Bei făcea astfel de experimente cu prietenii săi, dorind să cunoască mai bine psihicul uman şi să afle cauzele influenţelor hipnotice.“
Iată şi un exemplu concret de folosire a acestei caracteristici a fiinţei umane pentru a crea un efect „magic“:
“Dintre experimentele pe care le-a făcut pentru a afla ceea ce-l interesa, a fost unul extrem de original, care i-a uimit pe necunoscători mai mult decât orice performanţa a vreunui fachir.
Scria pe o foaie de hârtie toate literele alfabetului, în ordine, precum şi cifrele de la unu la nouă, plus cifra zero. Pregătea astfel mai multe foi, cu alfabetele unor limbi diferite. Se aşeza la o masă şi punea în faţa lui, puţin spre stânga, una din foi, apoi lua un creion în mâna dreaptă.
Apoi chema să se aşeze în stânga sa, chiar în faţa foii, un voluntar, de exemplu pe cineva care dorea să-şi afle viitorul. Prindea mâna dreaptă a subiectului cu mâna sa stângă şi îi spunea:
„Mai întâi vom afla cum vă numiţi.”
Apoi şoptea, ca şi cum ar fi vorbit singur: „prima literă a numelui dumneavoastră…” şi conducea mâna persoanei respective pe deasupra foii cu alfabetul. Datorită proprietăţii menţionate anterior, atunci când mâna ajungea la respectiva literă, tresărea involuntar. Ekim Bei, cunoscând semnificaţia acestei mişcări, o înregistra imediat şi relua: „Prima literă a numelui dumneavoastră este…” şi spunea litera la care mâna tresărise, notând-o în acelaşi timp într-o agendă. Continuând în acelaşi mod, găsea primele litere ale numelui şi ghicea restul; de exemplu, dacă aflase literele Ş-T-E, scria numele Ştefan, apoi spunea:
„Vă cheamă Ştefan. Acum să aflăm ce vârstă aveţi.”
Şi plimba mâna subiectului deasupra cifrelor. După aceea ghicea dacă este căsătorit, dacă are copii şi câţi anume, numele acestora, numele soţiei, numele celui mai aprig duşman al său şi al celui mai bun prieten, ş.a.m.d.
După mai multe astfel de experienţe „divinatorii”, clienţii săi erau atât de uluiţi încât uitau de ei şi-i indicau lui Ekim Bei aproape tot ce-l interesa.
După asta el le repeta ceea ce chiar ei spuseseră, apoi le lăsa mâna liberă şi inventa orice fantezie în legătura cu viitorul lor, ei crezându-l întru totul şi sorbind fiecare cuvânt care-i ieşea din gură.
Cei ce participaseră la astfel de experimente răspândeau apoi, cu cea mai mare sinceritate, poveşti atât de fantastice despre puterile lui, încât celor care îi ascultau li se făcea părul măciucă.
Astfel a căpătat renumele de mare magician, al cărui nume era rostit în şoaptă, chiar cu puţină teamă. A început să primească scrisori de la numeroase persoane, nu numai din Turcia, ci şi din străinătate, mai ales din Europa, care îi adresau tot felul de cereri. Unul îi cerea să-i ghicească viitorul după felul în care scria, altul să îl ajute într-o iubire neîmpărtăşită, un al treilea să îl vindece de la distanţă de nu ştiu ce boală. Primea scrisori de la paşi, generali, ofiţeri, molahi, învaăţători, preoţi, negustori, femei de toate vârstele, dar mai ales de la tinere, de toatenaţionalităţile.
A ajuns să fie asaltat cu atât de multe cereri de tot felul, încât, dacă ar fi vrut să-i răspundă fiecărui solicitant trimiţându-i un plic gol, i-ar fi trebuit cel puţin cincizeci de secretari.“
Sursa:http://www.clubmistic.ro/50/Un-maestru-spiritual-despre-mentalism-si-magie:-G-I-Gurdjieff/1449

Black Friday, de la templieri la febra cumpărăturilor

Black Friday, de la templieri la febra cumpărăturilor

Povestea Black Friday – Vinerea neagră, ziua cu cele mai mari reduceri din an – îşi are originea în oraşul american Philadelphia. Termenul a fost folosit aici încă din anii 1960, pentru a desemna vinerea de după Ziua Recunoştinţei, o zi caracterizată de o aglomeraţie de-a dreptul infernală, atât pentru pietoni, cât şi pentru şoferi. De asemenea, era ziua în care americanii începeau, chiar în prima zi de după Ziua Recunoştinţei, să îşi facă planuri şi chiar să cumpere cadouri pentru sărbătorile de iarnă.
De acest obicei au profitat comercianţii, care au început să îşi deschidă magazinele din ce în ce mai devreme, de Black Friday – termen care în anii 1970, era deja folosit pe întregul teritoriu al SUA. Mult timp, magazinele se deschideau în această zi la 6:00 dimineaţă, dar începând cu anii 2000 ora s-a devansat, marile magazine ajungând să îşi deschidă uşile pentru clienţi încă de la 5:00 sau chiar de la 4:00 dimineaţa. În 2011, mai mulţi retaileri au făcut pasul decisiv, deschizând magazinele încă de la ora 0:00. În paralel, comerţul pe Internet a făcut posibile vânzări cu reduceri semnificative pe întreaga durată a acestei zile – 24 de ore din 24, cumpărătorii pot profita de ofertele de Black Friday.
De-a lungul istoriei, termenul de Black Friday a avut însă şi alte semnificaţii, cele mai multe negative. Iată o scurtă listă a zilelor din ultimele două secole care au fost cunoscute, la rândul lor, sub numele de „Black Friday – Vinerea neagră“:

- Vineri, 24 septembrie 1969: scandalul financiar provocat de speculatorii Gould şi Fisk pe piaţa aurului din America a provocat o criză cu impact mai larg, inclusiv asupra vieţii politice;

- Vineri, 14 octombrie 1881, a avut loc Dezastrul Eyemouth, când o furtună a ucis 179 de pescari scoţieni din localitatea Eyemouth. Locuitorii acestei aşezări au numit ziua „Vinerea neagră“;

- Vineri, 13 ianuarie 1939, un incendiu devastator a izbucnit în Victoria, Australia, şi a ucis 71 de oameni;

- Vineri, 8 septembrie 1978, a avut loc un adevărat masacru în capitala Iranului, Teheran, cuprinsă de frământări politice care au dus, în final, la schimbarea regimului politic.
Dacă mergem şi mai departe în istorie, ne vine în minte o altă superstiţie care aduce în prim-plan ziua de vineri: cea referitoare la vineri, 13. Nu există dovezi clare referitoare la data apariţiei acestei superstiţii sau la originea ei, însă Dan Brown ne asigură, în Codul lui Da Vinci, că totul a pornit de la templieri. Autorul susţine că regele francez Filip cel Frumos a ordonat arestarea cavalerilor templieri şi desfiinţarea acestui ordin tocmai într-o zi de vineri, pe data de 13 octombrie 1307.
Iată fragmentul din romanul lui Dan Brown:
„La începutul secolului al XIV-lea, templierii deţineau o asemenea putere, încât papa Clement al V-lea a hotărât că trebuie să facă ceva pentru a le pune stavilă. Împreună cu regele Franţei Filip al IV-lea, Suveranul Pontif a pus la cale un plan ingenios prin care să distrugă ordinul şi să-i confişte averea, punând astfel stăpânire pe secretele acestuia. În urma unei manevre militare demne de CIA-ul zilelor noastre, papa Clement a emis ordine secrete, ce urmau a fi deschise simultan, în ziua de vineri 13 octombrie 1307, de către oamenii săi răspândiţi pe tot teritoriul Europei.
În zorii acelei zile, documentele au fost desigilate şi cutremurătorul lor conţinut a văzut lumina zilei. Papa a susţinut mai târziu că Dumnezeu însuşi îi apăruse într-o viziune şi-l avertizase că templierii erau eretici şi că se făceau vinovaţi de venerarea diavolului, de homosexualitate, de pângărirea crucii şi de alte asemenea blasfemii. Domnul îi ceruse apoi papei să cureţe Pământul de necredincioşi, capturându-i pe toţi cavalerii templieri şi torturându-i până ce-şi vor fi mărturisit crimele împotriva Cerului. Operaţiunea pusă la cale de papă a decurs cu o precizie de ceasornic. În ziua aceea de vineri, numeroşi templieri au fost prinşi, torturaţi fără milă şi, în cele din urmă, arşi pe rug ca eretici. Ecourile tragediei de atunci se resimt încă în cultura modernă; chiar şi astăzi, ziua de vineri treisprezece este considerată cu ghinion“.
Cum însă în acest an Black Friday nu cade într-o zi de 13 şi nici nu mai avem a ne teme de vreun rege francez, avem un singur sfat, de Black Friday: nu vă lăsaţi duşi de val şi păziţi-vă portofelul!
Sursa:http://www.clubmistic.ro/50/Black-Friday-de-la-templieri-la-febra-cumparaturilor/1726

Calea inimii (metafizica)

Calea inimii

 Calea inimii este minunata, insa periculoasa. Calea mintii este obisnuita, insa sigura. Barbatul a ales drumul cel mai sigur si cel mai scurt in viata. Femeia a ales cea mai frumoasa, dar cea mai accidentata, periculoasa cale, a emotiilor, sentimentelor, starilor sufletesti.
 Si deoarece pana acum lumea a fost condusa de barbati, femeile au suferit enorm. Femeia nu a fost in stare sa se adapteze la societatea pe care au creat-o barbatii, deoarece societatea este creata conform ratiunii si logicii.
 Femeia vrea o lume a inimii, iar in societatea creata de barbat nu este loc pentru inima. Barbatii trebuie sa invete sa fie mai inimosi, pentru ca ratiunea a dus intreaga omenire spre o sinucidere globala. Ratiunea a distrus armonia naturii, ecologia. Ratiunea ne-a dat masinarii minunate, dar a distrus minunata umanitate. Este nevoie de putin mai multa inima in toate.
 In ceea ce ma priveste, calea catre fiinta voastra cea mai ascunsa este mai scurta din inima decat din minte. Mintea este o scurtatura daca mergeti in afara, iar inima este o cale foarte lunga. Daca mergeti inauntru, totul se schimba in opusul sau: inima este scurtatura catre fiinta, iar mintea este cel mai scurt drum la care va puteti gandi.
 De aceea sunt cu totul pentru dragoste, pentru ca de la dragoste este foarte usor sa va duc la meditatie, sa va duc la vesnicia vietii voastre, sa va duc la divinitatea voastra; este foarte greu s-o fac pornind de la cap. Mai intai trebuie sa ajungem la inima, si numai dupa aceea ne putem indrepta spre fiinta.
 Accentul pe care-l pun pe dragoste are un motiv in esenta spiritual. De la inima femeia se poate deplasa imediat…iar barbatul se poate deplasa spre inima fara dificultate.El a fost doar prost educat…este numai o conditionare. I s-a spus sa fie dur, puternic, viril, si toate acestea sunt prostii.
 Nici un barbat nu plange si nu-si lasa tristetea sau bucuria sa se manifeste prin lacrimi pentru ca i s-a spus de pe cand era copil ca lacrimile sunt pentru femei, ca e ceva caracteristic fetelor. Barbatii nu plang si nu se vaieta niciodata.
 Dar care este scopul acestor lacrimi? Este nevoie de ele! Ele sunt un limbaj foarte incarcat de semnificatie.Exista momente in care nu puteti spune nimic, insa lacrimile voastre pot arata acest lucru. Se poate sa fiti atat de coplesiti de bucurie, incat sa va apara lacrimi in ochi.Lacrimile sunt intotdeauna simbolul unei experiente debordante. Se poate sa fiti atat de tristi incat cuvintele sa nu poata exprima acest lucru; lacrimile va sunt de ajutor.
 Acesta este unul din motivele pentru care femeile innebunesc mai rar decat barbatii, deoarece ele sunt gata sa se vaiete, sa planga si sa arunce cu lucruri oricand: temporar, ele o pot lua razna zilnic. Un barbat acumuleaza incontinuu si apoi, intr-o zi, explodeaza “en gros”. Femeile o iau razna “en detail” si aceasta este o modalitate mai inteleapta, sa termini stocul. De ce sa acumulezi?
 Barbatii se sinucid in numar mai mare decat femeile. E putin ciudat; femeile vorbesc despre sinucidere mai mult decat barbatii,dar arareori o fac. Barbatii nu vorbesc aproape niciodata despre sinucidere, insa in realitate se sinucid in numar mai mare, aproape de doua ori mai des. Barbatul continua sa refuleze, continua sa arate o anumita fata, care este falsa. Si exista o limita pentru toate; vine un moment cand nu se mai poate abtine si totul se naruieste.
 Barbatii trebuie sa fie invatati sa fie mai inimosi, pentru ca din inima se deschide calea catre fiinta. Nu puteti ocoli inima. Femeia se afla intr-o pozitie mai buna: ea se poate indrepta direct catre fiinta de la inima. Insa, in loc sa recunoasca aceasta imensa calitate a femeilor, barbatii le-au condamnat pe femei. Poate ca exista un motiv; poate ca au fost constienti cu privire la o oarecare superioritate a femeilor, superioritatea dragostei.
 Nicio logica nu poate fi mai presus de dragoste si nicio minte nu poate fi mai presus de inima. Dar mintea poate fi foarte ucigatoare, mintea poate fi foarte violenta, si asta a facut mintea secole la rand. Barbatii le-au batut pe femei, le-au oprimat, le-au blamat. Si, in consecinta, barbatii nu au putut sa-si sporeasca propria constientizare. Ar fi putut sa invete si ei arta de a merge in sus; ar fi putut sa mearga si ei pe acelasi drum. De aceea spun mereu ca emanciparea femeilor este si emanciparea barbatilor. Este chiar mai mult emanciparea barbatilor decat emanciparea femeilor.
 Da, femeile detin mai multa dragoste…insa ele ar trebui sa fie facute sa devina constiente, de asemenea, cu privire la cealalta fata a monedei. Partea masculina a mintii detine logica, iar partea femeii este ilogica; nu este periculos, este numai o greseala, poate fi corectata. De aceea calea inimii este minunata, dar periculoasa. Cealalta latura a dragostei este ura; cealalta latura a dragostei este gelozia. Asa incat, daca o femeie este cuprinsa de ura si gelozie, toata frumusetea dragostei moare si ea nu mai ramane decat cu venin. Se va invenina pe sine si va invenina pe toata lumea dimprejur.
 Pentru a fi iubitori, trebuie sa fiti mai vigilenti, pentru ca puteti cadea in groapa urii, care este foarte aproape. Orice culme a dragostei este foarte aproape de valea intunecata a urii; ea impresoara culmea de jur-imprejur si puteti aluneca in ea foarte usor. Poate ca acesta este motivul pentru care multe femei se hotarasc sa nu iubeasca. Poate ca acesta este motivul pentru care barbatii au hotarat sa traiasca la nivelul capului si sa uite complet de inima… pentru ca inima este atat de sensibila. Se simte lezata foarte usor; dispozitia i se schimba ca vremea.
Cel care vrea sa invete cu adevarat arta de a iubi trebuie sa tina minte toate aceste lucruri si trebuie sa evite ca dragostea sa cada in toate aceste gropi ale urii, ale geloziei. Altminteri, indreptarea catre fiinta va deveni imposibila, chiar mai imposibila decat este pornind de la cap.”


 OSHO, “Emotiile si sanatatea"
Sursa:http://esoterism.ro/ro/inim.php

Cine este Dumnezeu?(metafizica)

Cine este Dumnezeu? Unde este Dumnezeu, asupra caruia este centrata sau focalizata intreaga actiune a gindirii tale?

Dumnezeu nu este o mare fiinta din exteriorul tau, pe care s-o aduci inlauntru si apoi s-o prezinti lumii. Dumnezeu este puterea generata si insufletita de activitatea propriei tale gindiri. Este adevarat ca aceasta putere este inlauntrul tau si pretutindeni in jurul tau, dar ea este inactiva pina in clipa cind te gindesti la ea si stii ca ea exista. Atunci o vezi izvorind din tine fara limite. O prezinti lumii, si lumea beneficiaza de ceea ce ii prezinti. Tu, tu insuti, trebuie sa exprimi desavirsirea punind mai presus de toate forta a tot Binele, Dumnezeu - Tatal tau, puterea de a indeplini, in orice gind sau gest al tau. Atunci esti Dumnezeu, implinind desavirsirea. Acesta este Dumnezeu, adevaratul si unicul Dumnezeu, exprimindu-se dinlauntrul tau.
 Atunci, tu esti Dumnezeu Tatal, cel care administreaza, amplifica si proiecteaza, realizatorul categoric si pozitiv. Atunci legiunile vin in zbor pentru a-ti implini cererea.
 In momentul in care afirmi din toata inima, cu adinc respect si profund inteles, ca Dumnezeu se afla in Templul Sfint, si stii ca acest templu este chiar corpul tau, exact asa cum il ai si il arati astazi, si stii ca tu, adevaratul Christ, traiesti unit cu Dumnezeu chiar in interiorul acestui templu, si ca trupul tau spiritualizat este un etern loc sfint, un lacas atotcuprinzator si complet, atunci tu esti sursa puterii, ulciorul care contine si din care curge totul, prin care se revarsa acest adevarat si divin principiu. Atunci reversi in afara mereu mai mult din acest Dumnezeu care esti si pe care il iubesti.
 Slujesti, adori, si cu o iubire nemarginita, exprimi catre toata omenirea ceea ce ei pot vedea ca fiind Christ, omul-Dumnezeu, guvernind triumfator.
 Atunci spui, cu cea mai mare bucurie, Oricine doreste, sa vina si sa bea cu nesat din apa vietii pure. Cei ce vor face asta nu vor mai inseta. Aceasta putere pe care o folosesti si o exprimi este Dumnezeu. Fiul indeplineste de indata ceea ce indeplineste Tatal. Asta mai implica sa fii modest si sa te inclini in fata acestei mari puteri. Aceasta este adevarata umilinta, sa mergi cu modestie, unit cu propria ta forta si putere conducatoare.
 Printr-o consecventa contemplare, slavire, binecuvintare si recunostinta pentru aceasta putere, ii sporesti fluxul si, pe masura ce faci asta, ea devine mai eficienta si mai usor accesibila pentru tine.
 De aceea, va spun, rugati-va fara incetare. Viata voastra zilnica este adevarata ruga.
 Mai intii RECUNOSCIND ca aceasta putere exista, apoi folosind-o cu incredere absoluta, in curind devii pe deplin constient de ea. Curind STII ca ea este atotcuprinzatoare, in tine si prin tine. Daca o vei lasa, doar, sa curga, se va grabi spre tine in orice situatie. Ea curge spre tine dupa cum tu o lasi sa curga din tine. Fii ferm precum Dumnezeu, si exprim-o in afara. Acesta este Dumnezeu Tatal tau in tine, si tu si Tatal tau una sunteti. Nu servitori, ci FII, Fii ai Primei Cauze. Tot ce are EU SINT, iti apartine; caci tu esti EU SINT.
 Nu sunt eu cel care face lucrarea, ci EU SINT din Tatal, si Tatal din mine realizeaza marea opera. Stiind ca lucrezi unit cu Tatal, nu exista limitari, ingradiri; stii ca este dreptul tau divin sa indeplinesti toate lucrurile.
 Atunci urmeaza-ma exact asa cum eu urmez Christul, adevaratul Fiu, unicul nascut al Tatalui; si, dupa cum il exprim si il manifest pe Dumnezeu, il aduc la lumina pe Dumnezeul launtric. Atunci se va spune ca toti sunt Dumnezeu.
 Marele legamint incheiat dintotdeauna este PRIVESTE-L PE DUMNEZEU!. Asta inseamna sa-l vezi pe Dumnezeu inaltindu-se in deplina stralucire chiar inlauntrul tau si din tine, si la fel din toti ceilalti. Cind il privesti pe Dumnezeu si nimic altceva, atunci il iubesti si il slujesti numai pe Dumnezeu; cu adevarat atunci il privesti pe Dumnezeu. Tu esti Domnul, Legiuitorul, impartitorul Dreptatii.
 Cind te rogi, intra in camaruta ta, camera secreta a propriului tau suflet. Acolo, roaga-te la Tatal tau dinlauntrul tau; si Tatal tau, care aude, te rasplateste deschis. Roaga-te si multumeste ca esti capabil sa dai, intregii lumi, mereu mai mult din Dumnezeu.
 Oare nu iti ofera asta o viziune mai inalta si mai mareata, o perspectiva mai larga, un ideal mai nobil?"
Baird T. Spalding - Viata Maestrilor
Sursa:http://esoterism.ro/ro/dum.php

Zadarnic...

Zadarnic...
de Nicolae Volenti

Pe aripi de gânduri, te-nalți peste fire,
Te-avânți cu-ndrăzneală dincolo de sori;
Sătos să știi toate prin nopți fără zori
Pășești orb, nemernic pe căi de peire.

Și simți, în durere, că nu-i cu putință
Să treci peste neguri, căci nu vezi nimic;
Și totuși, pitic,
Pricepi neînțelesul ascuns în dorință.

Vai! uiți, fără minte ce ești, că pământul
Te ține la sânu-i în lanțuri legat,
Să-ți fie sicriu și să-ți fie și leagăn ți-e dat,
Iar gânduri nebune să bată ca vântul...

Nicholas Flamel, alchimistul nemuritor (misticism)

Nicholas Flamel, alchimistul nemuritor

 Nicholas Flamel este unul dintre cei mai cunoscuţi alchimişti ai tuturor timpurilor. Celebritatea sa, alimentată de-a lungul secolelor de diferite creaţii literare, a crescut şi mai mult în ultimii ani, datorită creatoarei lui Harry Potter, J. K. Rowling, care îl introduce ca personaj în „Harry Potter la şcoala vrăjitorilor“, dar şi romanului „Alchimistul – Secretul nemuritorului Nicholas Flamel“ de Michael Scott, care s-a bucurat se suficient succes pentru a fi nevoie de o continuare – „Magicianul“, netradusă încă în limba română.
 Nicholas Flamel a fost cunoscut, în timpul vieţii, drept alchimistul care a desăvârşit Marea Operă şi a obţinut Piatra Filosofală. Într-adevăr, el a construit numeroase spitale, biserici şi locuinţe pentru săraci în Paris, lăsând de asemenea, în urma sa, o avere importantă pentru acea epocă. Ori, se ştie că, printre altele, se credea că Piatra Filosofală are puterea de a transforma în aur orice metal.
 La bogăţia sa dovedită istoric (testamentul său, de exemplu, se păstrează încă) se adaugă legendele despre nemurire. Conform unei versiuni, un hoţ a deschis mormântul lui Flamel, sperând că va găsi acolo aur. Nu a găsit aurul pe care îl căutase, dar în mormânt nu se afla nici cadavrul alchimistului. Deducţia care a decurs de aici este clară: lipsa unui corp înseamnă că moartea a fost doar o înscenare şi că, de fapt, alchimistul devenise nemuritor. Aşa îl cunoaşte şi personajul lui J.K. Rowling, ca pe un bătrân în plină formă, dar în vârstă de 656 de ani.
 Aceste legende au fost amplificate de operele de ficţiune amintite şi de multe altele. Referiri la Nicholas Flamel se găsesc şi în romanul „Notre Dame de Paris“, de Victor Hugo, unde personajul Frollo îl citează ca pe un adevărat maestru, în „Contele de Monte Cristo“, de Alexandre Dumas, într-o discuţie a lui Edmond Dantes cu doamna Danglars, în „Pendulul lui Foucault“ de Umberto Eco sau în celebrul „Cod al lui Da Vinci“ de Dan Brown.
Nicholas Flamel s-a născut în anul 1330 în orăşelul francez Pontoise şi a murit (sau, mai bine spus, ceremonia funebră a fost organizată) în 1418, la Paris. A primit o educaţie de calitate, învăţând să scrie şi să citească în franceză şi în latină, într-o perioadă în care imensa majoritate a populaţiei era analfabetă.
 În tinereţe, şi-a deschis o afacere la Paris, lucrând în acelaşi timp ca notar, copist şi anticar. Până la inventarea tiparului de către Gutenberg aveau să mai treacă o sută de ani, astfel încât singura soluţie pentru a difuza o carte sau pentru a înregistra o tranzacţie era să apelezi la un scrib profesionist. Prin urmare, afacerea lui Flamel mergea bine, el mutându-se dintr-o mică prăvălie de lemn de pe Strada Notarilor într-o casă cu etaj, unde a deschis un magazin mai mare şi a angajat şi câţiva ucenici. De asemenea, s-a căsătorit cu o văduvă tânără, atrăgătoare şi înstărită, pe nume Perenelle, care avea să îi fie alături în permanenţă.
 Datele pe care le avem despre itinerariul spiritual al lui Flamel provin din „Cartea figurilor Hieroglifice“, în care povesteşte cum o carte veche, pe care o cumpărase pentru suma de numai doi florini, avea să îi schimbe viaţa pentru totdeauna: „Astfel, după moartea Părinţilor mei, în timp ce îmi câştigam traiul din Arta Scrisului, făcând Inventare şi socoteli, reglând cheltuielile tutorilor şi minorilor, mi-a căzut în mână, pentru suma de doi florini, o carte aurită, foarte veche şi foarte mare. Ea nu era făcută nici din hârtie, nici din pergament, aşa cum sunt făcute celelalte cărţi, ci (aşa cum mi s-a părut) din scoarţa delicată a unor arbuşti moi. Coperta sa era din cupru foarte fin, gravată în întregime cu litere sau figuri stranii; cât despre mine, cred că acestea puteau fi caractere greceşti sau din vreo limbă veche asemănătoare. Chiar dacă nu ştiam să le citesc, şi ştiu bine că ele nu erau nici note şi nici litere latineşti sau galice, totuşi înţelegeam câte ceva. Cât despre interior, foile sale din scoarţă erau gravate cu mare măiestrie, scrise cu un ac de fier, cu litere latine colorate, frumoase şi foarte clare. Ea cuprindea de trei ori şapte foi, a şaptea dintre acestea fiind mereu fără scris. În locul scrisului, la prima a şaptea filă era pictată o baghetă şi şerpi care se înghiţeau unul pe altul; la a doua a şaptea filă, o cruce pe care era crucificat un Şarpe; la ultima a şaptea filă erau pictate deşerturi, în mijlocul cărora ţâşneau mai multe fântâni frumoase, din care ieşeau mai mulţi şerpi, care alergau de colo colo. Pe prima foaie era scris cu litere mari, capitale şi aurite: Abraham Evreul, Prinţ, Preot, Levit, Astrolog, Filosof al Naţiunii Evreilor, prin mânia lui Dumnezeu împrăştiată printre gali, transmite sănătate.“
 Începând din acest moment, Nicholas Flamel şi soţia sa Perenelle şi-au dedicat întregul timp descifrării tainelor acestei cărţi. A fost nevoie de o călătorie în Spania, apoi de continuarea asiduă a studiului, dar rezultatul final a meritat toate eforturile: „În sfârşit, am găsit ceea ce doream şi am recunoscut de îndată acest lucru, după mirosul puternic. Având acest lucru, am îndeplinit cu uşurinţă Lucrarea. Astfel, cunoscând pregătirea primilor agenţi şi urmând întocmai cartea mea, nu aş fi putut să greşesc, nici dacă aş fi vrut acest lucru. Deci, prima dată când am făcut proiecţia, a fost pe Mercur, din care am transformat o jumătate de livră în Argint pur, mai bun decât cel din mină, aşa cum am încercat şi am tot încercat, de mai multe ori. Asta se întâmpla pe 17 ianuarie, într-o zi de luni, spre prânz, în casa mea, doar în prezenţa soţiei mele Perrenelle, în anul una mie trei sute optzeci şi doi. Şi apoi, urmând mereu cuvânt cu cuvânt cartea mea, am făcut-o cu Piatră roşie, pe o cantitate asemănătoare de Mercur, tot doar în prezenţa soţiei mele Perrenelle, în aceeaşi casă, în a douăzeci şi cincea zi a lunii aprilie din acelaşi an, pe la ora cinci seara, când am transformat cu adevărat în cam tot atâta aur pur, cu siguranţă mai bun decât aurul obişnuit, mai moale şi mai mlădios. Vă spun adevărul adevărat. L-am prefăcut de trei ori cu ajutorul soţiei mele Perrenelle, care înţelegea la fel de bine ca şi mine, deoarece mă ajutase la operaţii; şi fără îndoială că, dacă ar fi vrut să se apuce să facă totul singură, ar fi reuşit acest lucru. Aveam destul după ce făcusem asta o singură dată; dar îmi făcea foarte mare plăcere să văd şi să contemplu în vase lucrările admirabile ale Naturii“.
După obţinerea pietrei filosofale, legenda este greu separabilă de adevăr. Singurele indicii pe care le avem sunt cărţile lui Flamel şi, în primul rând, „Cartea figurilor hieroglifice“ şi „Testamentul“.
Se păstrează, de asemenea, şi fosta locuinţă a lui Flamel, situată în Paris, pe strada Monmorency, la nr. 51. aceasta este, totodată, şi cea mai veche clădire din capitala Franţei. La muzeul Cluny există, de asemenea, placa de pe mormântul său din fosta biserică Saint Jacques de la Boucherie, demolată între timp, în 1717. pe piatră sunt reprezentaţi în basorelief Iisus, Sfântul Petru şi Sfântul Pavel, iar o inscripţie atestă faptul că Nicholas Flamel, fost scrib, a lăsat mai multe proprietăţi ce urmau a fi folosite în scopuri caritabile, precum şi diferite danii în bani pentru biserici şi spitale din Paris.
După moarte, a urmat legenda nemuririi, care se conturase încă din timpul vieţii. Dar nu am fi oare mai fericiţi dacă am şti că nu este doar o legendă şi că undeva trăieşte un alchimist născut acum aproape 700 de ani,, pe nume Flamel, ţinând la loc de cinste o veche carte aurită, care i-a aparţinut demult unui misterios Abraham Evreul?
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Nicholas-Flamel-alchimistul-nemuritor/53

Placerile vietii campenesti

Plăcerile vieții câmpenești
Scrisoare amicului meu G. S.
de Nicolae Volenti

Trăiesc singur fără grijă în bordeiu-mi de pământ,
Stau la țară... sunt departe de-a orașelor plăcere,
Pe dumbrava-ntinerită rătăcește-a mea vedere,
Și la fluturul de zboară se oprește al meu gând.

Tu amice, îți duci viața într-o lume-mbătrânită
Unde răul stăpânește orce cuget muritor
Unde pisma, interesul, necredința înnegrită
Își ascund sub măști frumoase al lor chip înșelător.

Eu în lumea înverzită îmi înec în veselie
Orce chin, orce dor gingaș ce-mi aduce vântul rău.
Și de-acolo privesc râul cum se scurge pe câmpie
Și cum scaldă-n valuri blânde albe flori pe malul său.

Câteodată pe-al său luciu, cu al meu gând, tovarăș tainic
Într-o barcă mă plimb vesel legănat de de-un vânt ușor
Alteori pe-naltul munte ce-și ridică fruntea falnic
Și oprind norii din cale se ascunde-n sânullor.

Jos în vale oi bălaie culeg lapte din pășune,
Sus pe deal o păstoriță cântă dulce și duios,
De pe crăngi privighetoarea face codrul să răsune
Deșteptându-l din tăcere c-un vers dulce, mângâios.

Petre scumpe sclipitoare rar pe câmp împrăștiate
Și-a lor raze – scântei albe – ca lumină-l învălesc;
Fluturi zbor gonind iubirea printre florile udate
Ce-și deschid peptul lor gingaș și din zbor i-ademenesc.

Totul este tinereță și iubire-adevărată
Bucuria al meu suflet acum numai a pătruns
Și-am uitat că este-o lume ce-a durerei greu jug poartă,
Și că eu tot ca și dânsa la durere sunt supus.

Omul cată fericirea în palate aurite
Eu, amice, am aflat-o în a câmpului comori,
Căci acolo dimineața în zori dalbe, poleite,
Ea și-ascunde-n veselie, ea zâmbește-n mândre flori.

1874, Iași

Arthur Edward Waite şi tarotul (misticism)

Arthur Edward Waite şi tarotul


Există numeroase variante de tarot, însă cea mai apreciată este cea realizată de Arthur Edward Waite.
Arthur Edward Waite, născut în Statele Unite ale Americii, la 2 octombrie 1857, a rămas cunoscut îndeosebi pentru crearea pachetului de cărţi de tarot care îi poartă numele - tarotul lui Waite -, unul dintre primele în care sunt ilustrate nu numai cele 22 de arcane majore, ci şi arcanele minore. Pachetul de cărţi a fost însoţit şi de un manual explicativ, intitulat The Pictorial Key of The Tarot. Arcanele au fost ilustrate de către Pamela Colman Smith, membră a Golden Dawn, şi publicate de către Rider, în Anglia, în decembrie 1909. Din această cauză, pachetul este cunoscut drept Tarotul Rider-Smith, dar există şi specialişti care preferă denumirea de Waite-Smith Tarot, pentru a indica şi contribuţia desenatoarei.
 Pentru Waite, nu este deloc surprinzător faptul că a colaborat cu o membră a Golden Dawn pentru a realiza cărţile de tarot. În 1903, el era deja mare maestru al Ordinului Hermetic Golden Dawn, căruia i-a schimbat numele în Sfântul Ordin Golden Dawn. Această modificare, precum şi accentul pus pe magie şi misticism, i-a făcut pe mulţi membri ai ordinului să formeze un grup rival, sub conducerea lui William Butler Yeats. Problemele interne au continuat până la plecarea lui Waite din Golden Dawn, în 1914.
 În 1901, Waite devenise membru al Francmasoneriei, pentru ca în 1902 să intre şi în Societas Rosicruciana din Anglia. De asemenea, după ieşirea din Golden Dawn, a întemeiat Fellowship of the Rosy Cross, o societate doar inspirată în oarecare măsură de Societas Rosicruciana, cu care nu trebuie însă confundată.
Pe lângă contactele sale cu diferite societăţi secrete, Waite este recunoscut şi pentru cărţile şi traducerile sale despre ocultism, divinaţie, rozicrucianism, francmasonerie, magie neagră şi ceremonială, kabbala sau alchimie. Amintim mai jos câteva dintre lucrările sale cele mai cunoscute, indicând, în fiecare caz, ediţia cea mai recentă.
• Inner and Outer Order Initiations of the Holy Order of the Golden Dawn, Canada:Burnaby, 2005;
• A New Encyclopaedia of Freemasonry (Ars Magna Latomorum) and of Cognate Instituted Mysteries: Their Rites, Literature, and History, New York:Wings Books, 1994;
• Theories As to the Authorship of the Rosicrucian Manifestoes, Whitefish, MT:Kessinger Publishing, 2005,
 • The Hidden Church of the Holy Grail: Its Legends and Symbolism Considered in Their Affinity with Certain Mysteries of Initiation and Other Traces of a Secret Tradition in Christian Times, Amsterdam, the Netherlands:Fredonia Books, 2002.
 Totuşi, numele său rămâne asociat, în primul rând, cu tarotul. În 1910, au apărut pentru prima dată pachetul cu cele 78 de lame de tarot şi cartea cu titlul Key of The Tarot. În anul următor, 1911, cartea a apărut la editura lui W. Rider, din Londra, cu titlul complet: Pictorial Key of The Tarot, Being Fragments of a Secret Tradition Under The Veil Of Divination, By Arthur Edward Waite, With 78 Plates, Illustrating The Greater And Lesser Arcana, From Designs By Pamela Colman Smith.
 Aşadar, titlul arată în mod clar concepţia lui Waite despre tarot: acesta reprezintă fragmente dintr-o tradiţie secretă, ascunsă sub vălul divinaţiei. În acelaşi timp, el subliniază în Prefaţă faptul că divinaţia este un fapt real din istoria Tarotului şi încearcă să pună la punct un sistem nou, care să înlocuiască vechile metode greoaie de divinaţie.
 În prima parte a cărţii, vorbeşte despre văl şi despre simbolurile sale, analizând pe rând arcanele majore şi minore, dar face şi o incursiune în istoria tarotului.
 În partea a doua, prezintă doctrina din spatele vălului, vorbind despre tarot şi tradiţia secretă, precum şi despre simbolismul intern al Marilor Arcane.
 În partea a treia, revine la metodele exterioare ale oracolelor, vorbeşte despre diferenţa dintre marile şi micile arcane, despre semnificaţia divinatorie a lor şi recomandă o veche metodă celtică de divinaţie.
 Prin această carte şi prin pachetul de cărţi Raider-Waite, Arthur Edward Waite a stabilit o nouă etapă în evoluţia tarotului şi a impus noi standarde pentru această disciplină străveche, ridicând-o de la rangul de ghicit pentru a se referi în special la simbolurile ascunse în spatele vălului.
Datorită acestui fapt, şi specialiştii Club Mistic folosesc cu preponderenţă pachetul de cărţi de tarot creat de Waite, preferându-l altor taroturi, unele dintre ele mai vechi, dar mult mai ambigue.
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Arthur-Edward-Waite-si-tarotul/73

Apusul soarelui

Apusul soarelui
de Nicolae Volenti

După dealul ce nutrește oi plăvițe: mari, mărunte,
A luminei ochi se pleacă și se-nchide dispărând
Iar în vale râul curge și-o copilă pe-a lui punte
Chipu-n apă-și oglindește fără grijă surâzând,

Și voioși se-ntorc cu toții muncitorii din ogoare
Povestind din vremi bătrânii, iar cei tineri șuguind;
Un copil sărind în fugă mână boii la izvoare,
Și-un dulău, a turmei paznic, vine-n urma sa lătrând.

Și-apoi pacea e stăpână pe gândire și mișcare.
Doi luceferi, ochi de înger, de pe cer voios lucesc.
Numai greierul se-aude însoțind cu-a lui strigare
Glasul tainicilor unde, ce cu țermul șopotesc.

Luna-n palidă podoabă și pe căi de nori umblate
Se ivește-n depărtarea printre ei făcându-și loc.
Iar colo în lumea verde cu-a lor frunți de chin brăzdate,
Muncitorii dorm în tihnă împregiurul unui foc.

Iași, 1874

In lumea asta trece...

În lumea asta trece...
de Nicolae Volenti

În lumea asta trece un val și altul vine,
Durerea, bucuria ne cată, le-ntâlnim;
De ne-am deprins cu ele ori negre, ori senine
Se duc zilele noastre. Și azi și mâni perim.

Din toată minunata priveliște a vieții,
Cu soarele, cu falnicul ocean;
Din dragostea trecută, din visul tinereții
Acel vis, fără samăn de dulce și viclean,

De-abia de mai rămâne vreo veștedă-amintire
Din vremea de-altădată de bine or de chin,
Scânteia ce-ntr-o clipă aruncă-o licurire
De sub cenușa strinsă. Oftatul unui sân.

Nimic nu e al nostru – afară de-acea jale
Ce negurosse lasă în sufletul pustiu,
Când căutăm în urmă spre depărtata cale
Unde am lăsat o parte din viață în sicriu.

Iluminarea-saltul in neant

În ultima vreme m-am trezit cu întrebări legate de iluminare – cum am ajuns la iluminare, cum se poate ajunge la iluminare, ce este iluminarea – si recent am primit si cea mai mare palmă virtuală sub forma unei întrebări – de unde știu că am ajuns la iluminare și nu am dat peste altceva?
Aceste întrebări sunt inevitabile și normal că te pun la colț… Poți da un răspuns cu tâlc, sau spune o glumă… sau ca să pari un om normal începi să explici prin asemănarea cu descrierile din cărți religioase și ale altora care sunt “certificați” în iluminare… Dar realitatea este că nimeni nu poate dovedi… cel mai bun răspuns ar fi tăcerea… pentru că nu trebuie să dovedești sau să demonstrezi iluminarea… Doar cei care practică rugăciunea și care au experiențe “religioase” pot să înţeleagă nonsensul unor întrebări legate de existenţa lui Dumnezeu, iluminare, existența sufletului, etc.
În momentul în care ai acceptat credința cuiva ca adevăr fără a practica la rândul tău, sau măcar să fii pe o Cale, posibilitatea evoluției dispare. De aceea prefer să tac decât să scriu pe subiecte sensibile, deși tocmai acestea trezesc interesul. Înțeleg astfel de ce marii maeștri s-au chinuit între ghilimele să explice aceste stări cât se poate mai apropiat de realitate, cu exemple normale din viața noastră, au încercat să descrie cât mai simplu. Dar nu ai cum sa explici sau să descrii ceea ce nu poate fi cunoscut decât prin căutare personală interioară și fiecare o percepe în mod diferit. Experiența este aceeași la toți, dar percepția este diferită la fiecare, pentru că suntem unici.
Deși am scris un articol destul de clar despre iluminare, căutătorii de comori spirituale, care fiecare sunt adăpați de la mai multe surse, fiind la începutul căutării interioare, se așteaptă la puteri, lucruri ieșite din comun, minuni… sau ceva deosebit. Chiar trăirea iubirii este o minune… este calea spre trăirea iubirii infinite și absolute – „sângele lui Dumnezeu”.
Deși înainte am preferat să nu îndrum pe nimeni, lăsând pe fiecare să meargă după cum îi este destinul, prezenta situație m-a făcut să fiu un pic mai deschis. Cu cât un căutător este mai realizat și cu potențial în existență, cu atât tentațiile vieții îl pot conduce pe o cale greșită. Fiecare a suferit mai mult sau mai puțin în viață și l-a făcut mai deschis spre căutare interioară, spre căutarea sensului vieții. Dar astfel de situații te fac să înțelegi de ce este bine să fii retras sau pustnic și nu în mijlocul lumii când te dăruiești trăirii interioare. Înțelegi cât ar fi de tras pentru a îndruma și pe alții, fie că sunt interesați sau plini de foame pentru “adevăr”, dar mai ales că nu toţi care ajung la iluminare sunt destinaţi să fie şi profesori sau învăţători în iluminare…
Ca cineva să înţeleagă iluminarea în tăcere ar trebui să fie continuu în prezenţa mea… ar trebui să formez o comunitate bazată pe practica proprie. Pentru că astfel ar fi deschiși să caute să realizeze iluminarea, sensul vieții sau ce ar mai dori fiecare legat de adevărurile spirituale. Dar astfel nu aș deveni poate un alt maestru între ghilimele precum Bivolaru?
Din cauza neghinei grâul poate părea murdar, chiar și după ce l-ai curățat… Poate că aș ajuta mai mult pe cei care sunt în căutare fiind mai deschis și ajutând efectiv pe cei care cred într-un Dumnezeu ieșit din tipare… într-un dumnezeu personal. Dar continui să cred că fiecare mai devreme sau mai târziu va găsi maestrul personal din interior… și va realiza că nu era nevoie să caute ceea ce deja avea… trebuia doar să se trezească.
De aceea în ultimii ani m-am concentrat mai mult pe practică și mai puțin pe informare pentru a explica mai bine ceea ce reprezintă iubirea în viața noastră și cum ne ajută chiar și cea mai slabă formă a ei în drumul spre găsirea sensului vieții și a fericirii. Îmi vine în schimb mai greu să discut despre trăire, prefer să îndrum spre rugăciune efectivă decât spre explicații și discuții inutile, pentru că ți se pare că nu simți nimic când te rogi la început, dar perseverând în orice clipă te poți ilumina și înțelege și obține trăirea interioară. În majoritatea cazurilor mă ascund în lume… sunt așa de bine integrat încât nimeni nu mă ridică pe un piedestal, nu mă etichetează cu label de sfânt, iluminat sau alte denumiri preluate de prin cărți. Astfel am creat o punte peste ceea ce ar fi putut fi o prăpastie între sufletul meu și societate.
Pentru a obține starea de iluminare nu trebuie să faci nimic anume, deoarece apare spontan când suntem complet conștienți… când ne trezim din somnul vieții… fiind o trăire interioară.
Este de ajuns să practici rugăciunea interioară și să fii deschis trăirii iubirii… să nu fugi de trăirea ei. Să cauți să te dăruiești total trăirii iubirii și să încerci să vezi divinul care se reflectă în existența ei… să realizezi că Dumnezeu este Iubire!
Sursa:http://razvan-mihalcea.ro/2012/05/iluminarea-salt-neant/

In neantul...

În neantul...
de Nicolae Volenti

În neantul de apururi te aflai așa de bine
Cofundat în vecinicie rece și nesimțitor
Nici plăcere-nșelătoare care trece precum vine
Nici durere nemiloasă cu-al ei zbucium zdrobitor.

Și-ntr-o zi pe-această lume te-au adus fără de voie
Întrupându-te din lumea fericitei neființi,
Și-ai venit, nevinovatul, la povară și nevoie
Să-mplinești pedeapsa vieței moștenită din părinți.

Pentru ce? Pentru ca însuți s-aduci pe-alții după tine
Și ei tot așa să facă pân-la cel din urmă rând
Chin din chin să se reverse peste VALEA DE SUSPINE,
Și-astfel să se vecinicească suferința pe pământ!

Pastel de mare

Pastel de mare
de Nicolae Volenti

Uitat pe țărm, singur, în față-mi s-avântă-n albastre talazuri
Câmpia, cu văi mișcătoare, un vuiet prelung murmurând;
Statornic izbește să sfarme a malului dușmane privazuri,
În zbucium năprasnic de viață sub soarele-aprins tresăltând.
Se-afundă-n zări albe privirea cătând infinitului graniți,
Departe, neajuns de departe să-ngeamănă mare cu cer;
Un semn dintr-acolo se-arată ieșind din ascunsele tainiți,
E vas plutitor care vine în neagră pavăză de fier.
Despică pe valuri drum neted și brazda pe ape-ncrestează,
Să clatină, geme, din coșu-i nori negri de fum răsuflând,
Se-apropie-ncet și tot crește, tot crește, din vis se-ntrupează
Tărie cu horn și catarguri pe-a mării prăpăstii călcând.
Atunci deodată străpunge lung șuier – strigare-ascuțită
Și vasul din mers se oprește, aproape de mal, ostenit,
Din lanțuri desface și-aruncă-n adâncuri o ghiar’ oțelită
Ce-ajunge la fund și să-nfige, legându-l pe loc priponit.
Din mal să desprind bărci ușoare în zbor de lopeți și cu flamuri.
Și merg pe pământ să aducă drumeții ajunși la liman
Și-i vezi cum vin cârduri – ca paseri ce vesele fug înspre ramuri
La cuibul lor pacinic re-ntoarse din lungul cutreier de-un an.

Setea de Dumnezeu exista in fiecare dintre noi (metafizica)

Setea de Dumnezeu exista in fiecare dintre noi

 in cursul unei intalniri spirituale, Osho (Bhagawan Sri Rajneesh) a fost intrebat de unul dintre discipolii sai: „ Noi ne nastem cu dorinta pentru mancare, sete si somn, dar nu si cu dorinta pentru Dumnezeu. De ce?”.
 Iata raspunsul lui Osho la aceasta intrebare, raspuns care vorbeste despre conspiratia planetara care ii indeparteaza pe oameni de Dumnezeu si despre faptul ca “idealurile” lumii contemporane: succesul, faima, averea sunt incompatibile cu spiritualitatea.
 Este bine sa intelegem ca si aceasta sete spirituala se naste odata cu noi, dar dureaza pana ajungem sa o cunoastem. Copiii, de exemplu, au sex, dar le trebuie aproximativ 14 ani pentru a ajunge sa il recunoasca. De ce atat de mult timp? Dorinta exista in interior, dar corpul nu este inca pregatit. Trupului ii trebuie aproximativ 14 ani pentru a fi pregatit, pentru a se trezi si pentru a constientiza aceasta dorinta. Pana atunci, ea se afla intr-o stare latenta.
 Dorinta pentru Dumnezeu apare odata cu nasterea, dar omul nu este pregatit, nu este copt. in ceea ce priveste spiritualitatea, ea este pentru multi oameni o experienta foarte indepartata, deoarece ea transcende simturile comune. Foarte putini devin iluminati, desi potentialitatea iluminarii exista in fiecare dintre noi inca de la nastere. Dar, ori de cate ori o persoana atinge starea de iluminare spirituala, aceasta devine un factor care trezeste in ceilalti setea latenta pentru evolutia spirituala. Cand o persoana precum Krishna apare in mijlocul nostru, privirea sa, prezenta sa incepe sa trezeasca in noi dorinta pentru realizare.
 “Setea” pentru Dumnezeu si pentru spiritualitate exista in fiecare dintre noi – aceasta apare inca de la nastere. Dar nu ii este permis sa fie trezita, este reprimata. si exista multe motive pentru care se produce acest lucru. Cel mai important insa este acela ca, in cazul multora dintre noi, persoanele care ne inconjoara sunt complet lipsite de aceasta “sete”. Imediat cum ii apare “setea de Dumnezeu” omul obisnuit incepe sa o inabuse, uneori pentru a nu parea nebun. intr-o lume in care oamenii nu doresc decat faima si putere, dorinta pentru spiritualitate pare o nebunie. Iar cel care tanjeste dupa Dumnezeu si dupa realizari spirituale este suspectat, este privit in mod diferit. Asa ca el incepe sa isi reprime aceasta nevoie fundamentala. Iata ca o asemenea “sete” este reprimata si inabusita din toate partile.
 in lumea moderna pare ca nu exista loc si pentru Dumnezeu – si pentru acest lucru noi suntem responsabili. Deoarece, asa cum am mai spus, este “periculos” sa il avem pe Dumnezeu printre noi. Sotia se teme ca acesta sa nu intre in viata sotului ei – atunci ea si-ar pierde primul loc din viata lui. Sotului ii este frica sa nu ii fie luat locul, substituit de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care nu il dorim printre noi. Daca apare atunci totul se va tulbura: somnul va disparea si lucrurile vor fi complet diferite. Vom inceta sa mai fim cea ce suntem. De aceea il tinem pe Dumnezeu departe de lumea noastra.
 Iar in cazul in care apare setea pentru spiritualitate – pentru a preveni un astfel de pericol – ne-am construit deja dumnezei falsi, idoli, temple false - doar pentru a potoli aceasta sete. Am substituit adevaratul Dumnezeu. Aceasta reprezinta cea mai perversa si mai sireata conspiratie a omului impotriva lui Dumnezeu. Asemenea “dumnezei” artificiali simbolizeaza cea mai puternica conspiratie a omului impotriva religiei si a lui Dumnezeu. Datorita acestor substituienti, setea care apare nu se transforma intr-o cautare spirituala autentica – doar se pierde in imprejurimea falselor temple si moschei. Iar cand omul nu descopera nimic in aceste temple sau moschei, atunci este dezamagit si va gandi: "Ce sens mai are sa ma duc acolo? Mai bine plec acasa." Dar nu stie faptul ca aceste temple sunt doar niste inventii care nu fac altceva decat sa provoace dezamagire.
 Am auzit ca intr-o seara, necuratul se intorcea acasa. Era dezamagit si deprimat si i-a spus sotiei: "Nu mai am nimic de facut; pur si simplu am ramas fara munca." Sotia a fost socata, asa cum ar face orice sotie atunci cand aude ca sotul ei este somer. Ea l-a intrebat: "Cum adica ai ramas fara slujba? Tocmai tu? Este pur si simplu imposibil, deoarece domeniul in care muncesti este etern, nu se poate sfarsi. Coruptia nu se va termina niciodata. Ce anume te-a facut sa o pierzi?" Diavolul a raspuns: "Am pierdut-o intr-un mod foarte ciudat. Pur si simplu slujba mea a fost preluata de preoti, invatati, temple, biserici. Nu mai este nevoie de mine. Ce altceva pot face in afara faptului de a-i conduce pe oameni pe carari gresite. Nu faceam altceva decat sa nu ii las sa fie patrunsi de setea cautarii lui Dumnezeu. Acum acest lucru este infaptuit de nenumaratele temple si biserici. Acum nu mai pot face acest lucru, sunt deja prea multi care o fac."
 Setea pentru Dumnezeu exista la fel ca intotdeauna. Problema consta tocmai in faptul ca noi ne educam copiii despre ceea ce noi credem ca este Dumnezeu. inainte ca un copil sa afle singur despre Dumnezeu, noi il indopam cu tot felul de lucruri false. inainte ca setea sa apara, deja suntem satui de apa si astfel devenim plictisiti. Datorita acestor invataturi false apare acest dezinteres pentru Dumnezeu.
 intregul sistem social este anti-Divin. De aceea si este atat de dificil sa apara in mijlocul societatii setea pentru Dumnezeu. si chiar atunci cand apare, persoana in cauza ne apare ca fiind complet nebuna si vom incerca sa il internam intr-un azil de nebuni. Acum el este diferit de noi. El incepe sa traiasca intr-un mod diferit; chiar si modul de a respira se schimba; intregul stil de viata este altul. El inceteaza sa mai fie unul ca noi - devine un strain.
 Lumea pe care oamenii au construit-o este anti-Divina. si exista o foarte reala conspiratie satanica planetara impotriva spiritualitatii. Iar pana acum aceasta a reusit tot ce si-a propus - si inca mai continua. L-am aruncat afara pe Dumnezeu, de parca l-am putea arunca afara din propria sa lume. Am construit o baricada atat de mare ca sa nu-i mai permitem sa intre. Deci, cum ar putea apare setea?
 Desi setea adevarata nu apare, nu este cunoscuta, totusi incepem sa fim coplesiti de o neliniste interioara care ne marcheaza intreaga viata. Cineva ajunge faimos, dar in interior se simte complet gol. Altcineva ajunge extrem de bogat, dar inauntru simte ca nu detine absolut nimic. Cineva iubeste, dar in interior se simte complet nesatisfacut. Ce este acel lucru caruia ii simti lipsa atunci cand ajungi sa reusesti in viata?
 Este setea pentru spiritualitate, dar reprimata. Ea isi mai scoate capul la suprafata, din cand in cand. Citeodata iti spune: "Ai ajuns atat de faimos si totusi nu ai nimic - esti complet gol." Aceasta sete iti tulbura viata. Problema este ca noi o ignoram si incepem sa ne implicam in alte treburi cu atat de multa forta incat subtila sa voce este complet inabusita. De aceea, cel care cauta bogatii sau cel care doreste sa ajunga faimos, alearga cat poate de rapid. Pur si simplu isi astupa urechile pentru a nu mai auzi vocea interioara. Noi facem totul pentru a o inabusi. Altminteri si aici copii s-ar naste cu setea pentru spiritualitate, asa cum se nasc cu toate celelalte senzatii fizice.
 O astfel de lume poate fi creata si merita a fi creata. Dar cine o va crea? Doar cei care au ajuns cu adevarat in cautarea lui Dumnezeu - dar acestia sunt foarte putini. Iar pentru a reusi este necesar ca intreaga conspiratie planetara sa fie demascata si distrusa.
 Setea pentru spiritualitate exista cu adevarat, dar omul a creat tot felul de mijloace artificiale pentru a o reprima. De exemplu, in China, timp de mii de ani femeile au fost fortate sa poarte incaltari de fier astfel ca picioarele sa le ramana mici. Acesta era un semn al frumusetii. Cu cat o fata avea piciorul mai mic, cu atat familia era considerata mai nobila. Unele fete aveau niste picioare atat de mici incat de-abia puteau pasi. Astfel de femei erau considerate nobile. Familiile sarace nu isi puteau permite acest lux. Femeile sarace trebuiau sa lucreze, sa alerge intreaga zi. Doar femeile aristocrate puteau sta intreaga zi in pat, iar unele dintre ele mergeau doar sprijinite de altcineva. intr-un fel nu erau decat niste paralitice, dar erau considerate a fi frumoase si destepte. in China zilelor noastre, nici o femeie nu ar accepta asa ceva. Dar acest obicei a existat timp de mii de ani.
 Cand un lucru devine larg cunoscut si acceptat este dificil sa ii mai observi stupiditatea. Cand mii de oameni il urmeaza atunci nu il mai judeci, nu il mai cantaresti. Daca societetea ar accepta portul incaltamintei de fier, atunci fiecare s-ar conforma acesteia. Iar daca cineva nu ar fi in ton cu ceilalti, acela va fi desconsiderat, va fi condamnat. in China, o femeie cu piciorul mare era considerata vulgara si nu se putea casatori cu cineva bogat sau de familie buna. Acest concept a mutilat femeile din China timp de mii de ani si nimeni nu realiza faptul ca era o nebunie. Doar cand aceasta practica a fost abolita s-a putut realiza faptul ca era o mare prostie.
 in acelasi mod, in ceea ce priveste setea pentru spiritualitate, ea a fost pervertita, mutilata. Acesteia nu i se permite aparitia. Iar daca, in cele din urma iese la suprafata, imediat apar substituientii. Atunci ti se va spune sa citesti in tot felul de scripturi si vei descoperi ceea ce doresti. De fapt, in scripturi nu gasesti nimic in afara de cuvinte; in temple nu vei descoperi nimic in afara de tablouri moarte. Astfel, omul incepe sa creada ca setea sa a fost falsa.
Fara indoiala nici o persoana nu se naste fara aceasta sete pentru evolutia spirituala. Iar daca acesteia i se ofera posibilitatea si facilitatile sa fie trezita, atunci toate celelalte dorinte vor disparea. Atunci nu mai poate exista decat foamea de Dumnezeu - nu pentru faima, bogatii sau putere. Toate acestea nu pot merge mana in mana. De aceea, pentru a le salva pe celelalte, a trebuit sa o inabusim pe aceasta. Pentru ca, in momentul in care aceasta sete apare pe scena, ea le va detrona pe toate celelalte - pur si simplu le va elimina, le va asimila. Dumnezeu este foarte acaparator. Cand apare, va acapara intreaga scena doar pentru el. Atunci nu le va mai permite altora sa se prosteasca in jurul sau. Cand te alege sa devii templul sau, taramul in care va salaslui, atunci toate celelalte zeite sau zei vor trebui sa plece - nu mai pot trai acolo. Asa cum ii vezi acum - de exemplu, zeul maimuta Hanuman, ca si multi altii - vor disparea. Dumnezeu nu le va mai permite sa traiasca acolo. Cand Dumnezeu va aparea, el ii va alunga unul cate unul. Doar el poate sta pe tron.


(extras din discursul tinut in seara zilei de 3 Mai 1970, in tabara de meditatie de la Nargol, Gujarat, India; publicat in volumul "KUNDALINI; IN CAUTAREA MIRACULOSULUI", vol.1, Editura RAM, 1988)

Sursa:http://esoterism.ro/ro/setea.php
http://esoterism.ro/ro/setea.php

Madame Blavatski şi Societatea Teosofică (misticism)

Madame Blavatski şi Societatea Teosofică

Copilăria lui Madame Blavatski. Căsătoria ratată

Cea cunoscută acum ca Madame Blavatski sau chiar desemnată simplu, cu iniţialele HPB (de la Helena Petrovna Blavatsky) s-a născut la 12 august 1831 (31 iulie după calendarul iulian, folosit în Rusia), în localitatea Ekaterinoslav. Tatăl său, de origine germană, era colonel în armata ţaristă, iar mama sa, scriitoare de nuvele sub pseudonim, era înrudită cu familia imperială a Rusiei.
Aşa cum era normal pentru o tânără dintr-o familie nobiliară, Helena are mai multe guvernante, din diferite ţări europene, astfel încât ajunge încă din copilărie să vorbească fluent franceza, engleza şi germana, care îi vor fi extrem de folositoare în timpul călătoriilor de mai târziu. Îndrăgeşte lectura încă de mică şi citeşte multe cărţi despre ocultism, dar şi despre francmasonerie şi alte societăţi secrete.
La vârsta de şaptesprezece ani este măritată cu generalul Blavatski, viceguvernator al provinciei ruseşti Armenia, în vârstă de 40 de ani. Căsătoria durează numai trei săptămâni, interval în care cei doi soţi nu întreţin relaţii sexuale. După acest interval scurt, Helena fură un cal, cu care traversează munţii şi fuge la bunicul său, aflat la Tiflis, în Georgia. După propriile mărturisiri, va rămâne virgină întreaga viaţă. Totuşi, a păstrat un lucru ca urmare a acestei aventuri: numele de Blavatski.

Călătoriile lui Madame Blavatski. Marea Fraternitate Albă din Tibet

Deşi familia decide că cel mai potrivit ar fi să se întoarcă la părinţi, ea este de altă părere şi îşi petrece următorii zece ani (1848-1858) călătorind în cele mai diferite locuri sfinte şi întâlnind dervişi turci, înţelepţi egipteni, pe învăţatul copt Paulos Metamon (alături de care petrece ceva mai mult timp), vraci amerindieni, pastori mormoni, vrăjitori specialişti în voo-doo, asceţi indieni şi, în cele din urmă, pe aşa-numiţii Mahatmas din Tibet, membri ai unei Mari Fraternităţi Albe, despre care numai ea povesteşte. Dintre aceştia, îi cunoaşte pe Morya, mai întâi în vis, apoi şi în realitate, iar mai apoi pe Maestrul Kuthumi.
În 1858 revine în Rusia, la Pskov, unde locuia sora sa, Vera. Aceasta scrie despre puterile oculte pe care le căpătase între timp Helena. Este vorba, în primul rând, de capacitatea de a citi în „lumina astrală“ şi de a vedea fluxurile de gândire ale personelor vii, dar şi ale celor decedate.
În anii 1863-1865 călătoreşte în Caucaz, unde trece prin diferite crize şi experienţe mistice, printre care şi dedublarea, iar între 1865 şi 1873 este plasată a doua mare serie de călătorii din viaţa sa. Vizitează Europa de Est şi Balcanii, Egiptul şi Siria (unde are contacte cu comunitatea druzilor), Italia (unde Giuseppe Mazzini o iniţiază în carbonarism), apoi vizitează, pentru a doua oară, Tibetul, unde stă doi ani alături de maestrul Koot Hoomi. Revenită în Egipt, întemeiază, împreună cu Emma Cutting (viitoarea Emma Coulomb), o efemeră societate spiritistă, urmând principiile lui Allan Kardec, un pedagog francez care dezvoltase mai multe teorii referitoare la spiritism. Helena vizitează apoi, succesiv, Ierusalim, Odessa şi Paris.

Întemeierea Societăţii Teosofice. Isis dezvăluită

În 1873, la vârsta de 42 de ani, se stabileşte la New York. Aici se căsătoreşte pentru a doua oară, de data aceasta cu georgianul Michael C. Betanelly. Nici această căsătorie nu implică însă nici afecţiune şi nici relaţii sexuale, aşa că durează numai trei ani. interesant este că, în toată această perioadă, Helena nu divorţase de primul soţ, deci, conform legii, se poate vorbi despre bigamie!
La 7 septembrie 1875 (data oficială: 17 noiembrie acelaşi an), ea întemeiază Societatea Teosofică, împreună cu colonelul Henry Steel Olcott, ca preşedinte, şi avocatul irlandez William Quan Judge, ca secretar. Deşi ea este principala animatoare a societăţii, în acte este trecută ca simplu secretar corespondent.
Din Statut, rezultă că Societatea Teosofică este organizată în vederea îndpelinirii a trei scopuri principale:
1) dezvoltarea sentimentelor de toleranţă reciprocă şi de bunăvoinţă între popoarele de diferite rase şi religii;
2) încurajarea studiului filosofiei, religiilor şi ştiinţelor celor vechi, în special ale Arienilor;
 3) cercetări şi ajutor privind natura superioară a omului şi puterile sale latente.
În 1878, apar la New York cele două volume ale lucrării „Isis dezvăluită“. În timp ce New York Herald Tribune o consideră una dintre creaţiile remarcabile ale secolului al XIX-lea, orientalistul Max Muller o consideră pe autoare incompetentă. Aceasta primeşte, în 1877, cetăţenia americană.

Teosofia în India. Ultimele călătorii ale Helenei Blavatski. Doctrina secretă

Între 1879 şi 1885 întreprinde a treia serie de călătorii, împreună cu Olcott. În februarie 1879, ei lansează la Bombay revista The Teosophist (Teosoful), în care este afirmată ideea unei înţelepciuni divine eterne, numită Teosofie, şi a existenţei unei Fraternităţi a Înţelepţilor. În Sri Lanka, Blavatski şi Olcott primesc pancha sila (confirmarea buddhistă în cinci precepte). În 1882, se instalează în India, la Adyar, aproape de Madras, acest loc devenind centrul mondial al Societăţii Teosofice. Acum sunt sistematizate mai multe dintre teoriile doamnei Blavatski, precum cea a celor şapte corpuri: fizic, eteric, astral, mintal inferior, mintal superior, buddhic şi atmic.
Nici în India nu rămâne mult timp, în special deoarece este implicată în două scandaluri. Fosta sa colaboratoare din Egipt, Emma Coulomb, o acuză de fals şi de escrocherie. În acelaşi timp, o anchetă asupra capacităţilor sale paranormale (citirea gândurilor, materializarea unor obiecte, primirea unor scrisori de la maeştrii tibetani etc) le taxează, pe marea majoritatea, fie drept escrocherii, fie drept halucinaţii colective. În 884 şi 1885 călătoreşte prin Franţa şi Germania, pentru ca apoi să viziteze Egiptul şi India.
În 1885 părăseşte definitiv India pentru Europa. Aici, vizitează Italia, Elveţia, Germania, Franţa şi Belgia. Deja suferă de obezitate (are 113 kilograme), nefrită cronică şi hidropizie. În 1888 apare o nouă carte-monument, „Doctrina secretă“. Conform lui Madame Blavatski, aceasta se bazează misterioasa Carte a lui Dzyan, despre care s-a afirmat că e doar un alt numele al Zoharului, cunoscuta (în anumite medii) operă kabbalistică.
Ultimii ani ai lui Madame Blavatski. Controversele
Din mai 1887, se stabileşte la Londra, unde întemeiază „Blavatsky Lodge“ şi revista „Lucifer“. Acum îl întâlneşte pe cunoscutul poet William Butler Yeats, preşedinte al Hermetic Golden Dawn. În octombrie 1888, apare şi o „Secţiune esoterică“ a Societăţii Teosofice, destinată căutătorilor mai avansaţi. În următorii ani apar încă două lucrări ale Helenei Petrovna Blavatski: Cheia Teosofiei şi Doctrina secretă. După apariţia acestui din urmă volum, câştigă prietenia şi sprijinul lui Annie Besant, pe care o desemnează drept succesoarea sa la conducerea Societăţii. În 1890 este vizitată chiar de tânărul Gandhi, care se afla în plină dezvoltare a conştiinţei naţionale indiene şi redescoperea hinduismul tradiţional. Helena îl ajută în acest sens.
Helena Petrovna Blavatski a murit pe 8 mai 1891 şi a fost incinerată. Credinţa în Biserica Ortodoxă rusă şi-o pierduse în momentul în care, în ciuda rugăciunilor sale, murise un copil al cărei tutore era.
În urma ei a rămas o operă controversată, care a stârnit nenumărate dezbateri. De pildă, în timp ce Rene Guenon considera teosofia drept una dintre cele mai periculoase greşeli făcute de mentalitatea contemporană, istoricul Theodore Roszak spune că Madame Blavatski a fost unul dintre cei mai originali şi mai profunzi gânditori ai timpului său. Călătoriile numeroase, legăturile cu diferiţi oficiali britanici, dar şi ruşi, au alimentat zvonurile că s-ar fi aflat în slujba serviciilor secrete.
Dincolo de aceste controverse, rămâne însă opera Helenei Blavatski, a căror valoare şi validitate le poate judeca fiecare personal.
Sursa:http://www.clubmistic.ro/51/Madame-Blavatski-si-Societatea-Teosofica/127

Elegie

Elegie - Mia Frollo

de Francis Jammes

Când moartă-mi fi-va inima de marea mea iubire,
Pe verzile coline, pe drumuri înflorite,
Va rătăci uşoară suflarea mea în Fire,
Va străluci pe garduri în rouă înălbite.

Va flutura în noapte, în bruma cenuşie,
În bruma îndulcită de farmecul de lună,
În frăgezia rozei ce-n vânt corola-adie...
Pe zidul vechi ce plânge ea va domni stăpână.

Se va opri în locuri tăcute,-ntunecate,
La marginea căsuţei din satul adormit,
Va merge să mângâie mormintele tăcute
Cu inime micuţe ce viaţa n-au trăit.

Şi chinul meu să fie atuncea mângâiere,
Şi tinerii să-l simtă când vor pleca din sat,
Pe câmp, unde garoafe sălbatece-n tăcere
Vor legăna iubirea nestinsă de păcat.

Te vei gândi, tu, dragă, la-aceste lucruri poate,
Te vei gândi atuncea la ziua întristată,
Vei plânge, iar vei plânge cu lacrimile toate
Plecarea mea. Sărutul va tremura deodată.

O, spune! Să ne spunem plecare fericită
Ca-n vremurile-acelea când pentru lungă cale
Se lutura batista pe faţa ofilită
Şi printre plopi... de-a lungul cărărilor din vale,

O, lasă-te întreagă-n durerea ta cuprinsă,
Obrazul plin de lacrimi usucă-l în blândeţe,
Plecându-l să se culce pe inima-mi aprinsă,
Surâde-mi ca atuncea când suntem în tristeţe.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Avatar

Avatar - Mia Frollo

Când stai, răpit de visuri, în seara-nsângerată
De toamnă, lângă mine, şi gândul tău l-ascult,
El o poveste-mi spune de-o ţară depărtată -
Povestea lui trăită în vremea de demult.

O, da, erai amicul lui Phidias odată,
Şi compunând o odă mergeai încet-încet
Spre casa lui cea albă de artă-nfrigurată,
Iar eu eram o sclavă venită din Milet.

Era aceeaşi seară de toamnă-nsângerată,
Să te privesc rămas-am pierdută-n colţ de drum,
Iar ochii tăi pe ochii-mi s-au pironit deodată
Şi mi-ai surâs atuncea surâsul tău de-acum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Intre ziduri ca de gheata

Între ziduri ca de gheaţă - Mia Frollo

De ce atâta soare şi drag de vieaţă-n cale?
Aci e mănăstirea cu clopotul de jale.

Cum freamătă pădurea pierdută-n zări departe?
Aci sunt umbre negre cu zâmbete de moarte.

Merg una câte una, sub gânduri reci plecate...
Tu, care vrei odihna de clipe zbuciumate,

Tu, care porţi în suflet atâta amintire
Şi-n ochi oglinda vieţii-nflorite în iubire,

Să nu baţi cu nădejde la porţile-nvechite
De veşnicia vremii atât de liniştite;

Mai bine-ntoarce-ţi pasul, de-i obosit acum,
Să guşti uitarea caldă din viaţa de pe drum.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

Vechi scrisori

Vechi scrisori - Mia Frollo

O, vechi scrisori, eu v-am găsit atâta de uitate,
Cu plicul mic, cu scrisul mic şi vorbe-ndurerate,

Eraţi iubrea de demult a celuia pe care-acum
Cu-atâta dor, cu-atâta chin l-aştept mereu pe-acelaşi drum.

Eu v-am privit, şi chipul lui mi-a apărut întunecat,
Eu v-am trăit, şi visul meu era aşa de-ndurerat.

O, vechi scrisori, mi-aţi apărut ca o ciudată prevestire:
A fost atât de mult iubit şi-aşa de şubred în iubire.

Eu, în trecut, la voi, mereu, lăsa-voi gândul să mă poarte
Melancolia mea de-acum şi gândurile voastre moarte,

Cu negre flori voi presăra întreagă aşteptarea...
Ce rău făcut-aţi, vechi scrisori: aţi răzbunat uitarea!

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923

E toamna care trece

E toamna care trece

de Mia Frollo

Dans le vieux parc solitaire et glacé
Deux formes ont tout à l`heure passé.
Paul Verlaine

Păşim tăcuţi pe drumul cuprins de-nfiorarea
Apropiatei toamne, când nopţile coboară
Pe câmpuri de aramă o mantie uşoară
De frig, de dezolare, şi doamnă e uitarea
A tot ce-a fost iubire şi floare şi lumină.
Pădurea de mesteacăni uşor şi dulce geme,
Argintul ei păleşte cu cea din urmă vreme
A verii... Îngheţată se-nalţă luna plină.
Ţesută-n vraja verii, iubirea noastră pare
Acum, când totul moare, o palidă-arătare,
Cu părul de-ntuneric si zâmbetul de ură;
Cuvinte-nfiorate nu pot sa mai răsune,
Surâsul de durere ne-a-ncremenit pe gură
Şi mâinile-ngheţate nu vor să se-mpreune.

Din volumul “Flori de flăcări”, 1923