Nae Ionescu un personaj controversat

Profesorul Nae Ionescu a fost considerat figura centrală a unei epoci şi a unei generaţii despre care s-a scris la extreme. Dincolo de influienţa asupra tinerilor săi studenţi - Mircea Eliade, Constantin Noica sau chiar Mihail Sebastian, filozoful Nae Ionescu a propus un curent bazat pe valorile naţionale şi pe religia ortodoxă.
Dat fiind că o lucrare despre întreaga intelectualitate românească în perioada interbelică presupune un volum imens de informaţie, iar tratarea ei ca un simplu articol nu ar putea decât să enumere şi să înşire câteva lucruri despre fiecare intelectual în parte (şi nu sunt puţini, ba dimpotrivă), am socotit că ar fi mai interesant să urmărim poziţia unuia dintre cei mai influenţi profesori ai generaţiei interbelice: Nae Ionescu.
Parcurgând materialele ce ar constitui bibliografia acestei lucrări se poate încerca un sentiment de profundă uimire. Acelaşi om îmbracă chipuri diametral opuse înger şi diavol, smerit şi mândru, mistic ortodox şi eretic, dar cu siguranţă este mentorul al celei mai efervescente generaţii de intelectuali din istoria contemporană a Românie. Magia hipnotică pe care oarecând o inspira studenţilor săi se transmite şi cititorului.
Mircea Vulcănescu obişnuia să spună că în faţa cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru. Important este cu ce riscuri unii dintre cei apropiaţi profesorului au rămas la întrepătrunderea dintre cultural şi religios. Unii au negat ultima dintre valori , închizându-se în propriul eu, cu speranţa deşartă a descoperirii unui liman spiritual care să suplinească gnoza mistică şi iubirea divinului.
Departe de a fi încadrat şi plasat unui curent deja existent în epocă, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am preciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.” Aprecierea lui Petre Ţuţea o face ne scuteşte de un lung periplu în care în mod normal ar trebui să-l efectuăm când vorbim de un personaj atât de controversat.
De o parte însă nu ne poate lipsi, întrucât acesta este cea care stă la baza interacţiunii sale cu lumea Bisericii. Pentru o abordare didactică am apelat la câteva decupaje, dar nu de ordin cronologic cum am fi tentaţi să o facem. Cu riscurile de a fi acuzaţi că ne ocupăm mai degrabă de biografia unui om şi nu de relaţiile sale cu Biserica, vom încerca să urmărim ideile promovate, încadrarea sa din punctul nostru de vedere (al celor care cătăm relaţiile unui intelectual cu religia), iar părerile sunt absolut fascinante, şi poziţia lui Nae Ionescu faţă de cultele din România epocii sale.
Drumul pe care îl propunem este sinuos, dar ne apare ca absolut necesar în înţelegere şi judecarea temei anunţate. Numeroasele pe care le vom oferi în favoarea unei sau altei dintre părţi nu sunt pentru a incrimina sau adula pe cineva şi din acest motiv vom încerca o bună delimitare a paragrafelor şi chiar o explicare eventuală a surselor. Toate aceste măsuri de precauţie nu sunt întâmplătoare deoarece pe unele din lucrările sale s-a fundamentat doctrina legionară. Întrega problematică nu face parte din materialul nostru dar nu poate fi ruptă sau mai rău ignorată.
Motto: „Spiriul diabolic al lui Nae Ionescu, pe care nu-l cunoşti te va duce la pieire!”
Profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generaţii. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că"Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil că el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explica eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explica că deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată.
Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un numar festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tiparirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica II, 1944. Aceasta activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu.
După război apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selecţie şi note de D. C. Amzar. În 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logica şi Metafizica. În 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Libraria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vînturilor, la editura omonimă. După 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România.
Revistele şi aricolele care însă ne atrag atenţia sunt : « Noua revistă română », « Ideea Europeană », « Predania», «Revista de filosofie», «Gâdirea» ; « Societatea de mâine », « Logos » şi numeroase articole în ziarul « Cuvântul » semnate N.I.Skyles, Kalikles, Nicolae Ivascu . Spre sfârşitul vieţii îşi propusese să scrie chiar un comentariu al epistolelor Sfântului Apostol Pavel. Vedem aşadar un interes deosebit pentru doctrina creştin, care de altfel se manifestă şi din toate cursurile pe care le ţine la Universitatea din Bucureşti.
Până la prezentarea conţinutului acestor articolelor va trebui să vedem ipostazele sub care îl întâlnim pe cel numit profesorul. E cu atât mai interesat cu cât migrează uşor de la o extremă la alta. Considerat de unii drept teolog din afara bisericii, dar şi contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice el se poziţionează doar ca spiritul critic al Bisericii. Astfel participând la câteva manifestări ale ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), a sesizat prezenţa unor idei protestante în mişcare şi a accentuat revenirea la disciplina bisericească, păstrarea spiritului Sfântei Tradiţii şi înţelegerea importanţei vieţii liturgice pentru că, după crearea de catre Hristos a unei aşezări creştine a lumii, problema mântuirii rămâne problema centrală a omului ca om. El însuşi se poziţionează astfel : « …noi nu suntem conducătorii unei mişcări, ci numai reflexul unei stări de fapt…reflexul critic! »
Dincolo de acest punct de vedere oarecum neutru se găsesc şi altfel de aprecieri
„Dacă prin teolog înţelegem – cu Teodoret – pe tot omul care vorbeşte , în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi depre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Deşi după cum afimă acelaşi personaj portrivit studiilor făcute acesta este doar licenţiat în matematică. A pus puţină ordine acolo unde domnea dezordinea.”
Îl vedem descris aici ca pe un element salvator pe care biserica ar trebui să-l aprecieze. Articolul e scris totuşi de un monah, dar în 1937. Întrebarea care inevitabil se pune la astfel de aprecieri este: unde plasăm biserica în spectrul politic la dreapta sau la stânga?! Dar am hotărât că nu vom discuta politica bisericească aşa că deşi am tras un semn de alarmă ne vom îndepărta de acest punct.
„Teologul”, Nae Ionescu are şi o caracterizare dată de unul dintre discipolii săi. Ca teolog Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. (M.Vulcănescu) El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică. Nu este, potrivit celor spuse de Vulcănescu, un personaj ce propune un mesaj alogen, ci redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp.
Pentru el însă „ortodoxia nu poate fi nici ea liberă de pecetea naţională, caun sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membri unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde” . Totuşi membri marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Gândirea lui Nae Ionescu oricât ar părea de altfel, e puţin creştină. Ea îndeamnă la cel mai deplin indiferentism moral.
Părerile sunt împărţite până şi în această lume. Discipolii ai părintelui Stăniloae recunosc acea calitate deosebită pe care personajul nostru o manifestă. „Am constatat la Nae Ionescu o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el , fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment , chiar dacă raţională, în acestă lume supusă stricăciunii, şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ , ci este un dat metafizic permanent,în sensul durării spirituale . fiinţa umană are valoare numai în raport cu Dumnezeu, faţă de care , fiecare dintre noi se situează, conştient sau inconştient”
Aceeaşi sursă îl plasează între marii mistici „Misticismul marelui profesor se exprimă şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scăraru, Sfântul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înteleagă total. "Schwarmerei" - bâzâiala neliniştită - o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, aceasta căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducatoare. Este, fără îndoiala, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mâna întâi afirmând superioritatea teologiei faţa de ştiinţă.
Ca teolog propune imaginea creştinismului metafizic : «…scheletul învăţăturii creştine urmând Sfinţilor părinţi şi marilor mistici , facea apel la dogmă ca temelie a Bisericii, înţelegea fiecare moment ca despindere din absolut.»
Ceea ce este cu adevărat interesant e faptul că aceste materiale prezentate ca şi următoarele provin din spaţiul diasporei acolo unde elita culturală românească s-a propagat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Acolo, dus de Eliade şi ceilalţi, adoptat până şi de clerici imaginea „Profesorului” este încununată de o aureolă strălucitoare.
«Ataşat de ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Vom lăsa pentru alta data consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie, catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o tema fundamentală a ortodoxiei: învierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga faptura: Hristos - noul Adam. Prin Iisus ni se relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui divine. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3).
Imaginea respectivă, aprofesorului-teolog, devine un împrumut extern mai degrabă pentru o parte a clericilor români după 1989, decât o analiză la care s-a ajuns după studii aprofundate: « Curajul de a gândi, îndrăzneala de a depăşi rigorismele ortodoxe fără ieşirea din sfera creştinismului bizabrin şi lepădarea incertitudinii, a bâjbâielii, a căutării oarbe, critica aspră fără menajamente îndreptată către forurile conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar către Sfântul Sinod, sau către preoţii de la sate, definesc acea statură spirituală care a rămas neatinsă pentru mulţi. »
Pentru ierarhul vremii, patriarhul Miron Cristea, gazetarul acesta este doar un individ care râvneşte la mai mult din parte instituţiei pe care el o conduce. Portretul de eretic, eventual diletant, exprimat indirect de părintele Stăniloae este completat cu imaginea pictată în tinda bisericii mitropolitane.
„Pe zidul Bisericii, lângă uşa de la intrare, din tindă, acolo unde e zugrăvită Judecate de apoi, cu raiul în stânga şi cu focul gheenei în dreapta , un diavol mare, negru, aşezat vizibil în centru compoziţiei, în picioare , cu aripile desfacute , atrăgea prostimea şi tineretul la pierzanie, îndrumându-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat, într-o zi în care mă aflam , în calitate de subsecretar de stat , la o defilare în urma unui te deum am tresărit recunoscând fără putinţă de înşelare chipul zugravit al profesorului Nae Ionescu.”(Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001)
Nu departe de ceea ce Vulcănescu remarca este şi chipul dezvăluit sub nimbul de artificii prezentat azi de criticii directorului de la „Cuvântul”.
Vedem un diavol care trimite o generaţie la pieire, aşa se explică motto-ul nostru, dar şi un mistic răsăritean, ce se apleacă atent asupra valorilor tradiţionale româneşti. Completarea pe care o vom face după acest punct este oarecum interesantă în felul ei. Generaţia de intelectuali crescută la sânul său părăseşte ceea ce pare să fie centru doctrinei lui Nae Ionescu: ortodoxismul, ca stare de fapt. Nu rămâne nimic sau aproape nimic.
Toţii pornesc spre un sentiment religios, dar altul decât cel promovat de învăţătorul lor: Eliade către fenomenologia spiritualităţii asiatice, Cioran spre religia disperării, Noica, deşi păstrează mult, îşi caută Dumnezeul filozofilor. Ceilalţi mor în gulagul comunist înainte să se poată defini pe deplin. Ce rămâne din ideile lui nae Ionescu, rămâne în Biserică. În cei care deşi se dezmint de el, îi păstrază linia mult mai mult decât o fac ceilalţi. Cine sunt aceştia?! Ar trebui să începem de la teologia existenţialistă a părintelui Stăniloae.
Nu se cade însă să facem atât de multe afirmaţii cu rol de concluzii înainte să prezentăm ideile celui atât de venerat şi contestat deopotrivă. El defineşte termenii, dar formează şi concepţii şi silogisme dogmatice. Putem menţiona doar câteva exemple.
Religia. Noi nu putem sa subsumam, nici sa subjugam religia unui punct de vedere filosofie, ci sa cercetam ce inseamna pur si simplu religia, sa vedem ce inţelegem noi deocamdata prin religie, ce numesc oamenii in general religie, cari sunt faptele pe care oamenii le numesc fapte religioase si cari, in totalitatea lor, intr-o anumita ierarhizare a lor si inclinare organica a lor, constituiesc mai apoi religia, adica faptele acestea trebuie sa fie definitorii pentru determinarea cadrului, a drumului, a planului în care se misca religiunea.
Act religios. „Primul fapt care interesează în această ordine de idei este aşa-numita experienţă religioasă, adică faptul religios, actul religios. Va sa zică, o considerare a vieţii religioase înăuntrul individului în momentul de viaţă religioasă.Dar actul religios ca atare este mai degraba un fel de determinare formală a funcţiunii sufleteşti în viaţă religioasă, este fără îndoială o activitate. Dar înceea ce priveşte actul religios, analiza lui ca fapt religios, nu este decât activitate pură. Aceasta activitate pură trebuie să fie distinctă de rezultatele activităţii. Deci, o a doua problemă ar trebui să fie constituită de aşa-numită convingere religioasă.
Viaţă religioasă. Ce înseamnă propriu-zis formă de viaţă religioasă care_trăieşte, care este încă pasibilă de a fi trăită, şi ce înseamnă formă de viaţă religioasă care a murit? Mai întâi, mi se pare că este mai mult pasibilă de o moarte o forma de viaţă religioasă care nu este organizată în biserică, adică o viaţă religioasă care poate să fie prinsă într-o organizare politică şi lumească a bisericii poate să dea mai mult aparenţă că trăieşte.
Răsăritul creştin. Nu creştinismul a făcut Răsăritul, ci Răsăritul a făcut creştinismul. Numai dupa ce Răsăritul a făcut creştinismul, acest creştinism a format, într-un anumit fel, Răsăritul.
Într-adevăr exemplele provin doar dintr-un singur curs, dar lucruri asemănătoare întâlnim la tot pasul şi în celelate cursuri predate. Abia după o amplă definire de termeni îşi prezintă concepţia sau silogismul. În publicaţiile curente renunţă însă la o parte a stilului laborios din cursurile universitare şi apelează la raţionamente cunoscute de toată lumea.
Urmărindu-i publicaţiile Nae Ionescu îşi pregăteşte cititorii în ciuda faptului că uneori raţionamentele sale sunt descoperite doar de cei cunoscători. Sintetizând doar câteva din cele mai importante vom căuta să le enunţăm. În fond toate aceste exemple urmăresc un scop bine definit, şi anume să arate că deşi ideile sale sunt puţin cam avansate şi uneori prea îmbibate în autohtonism pentru ca Biserica să le în forma expusă, ele nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofie româneşti.
Concepte filozofice adaptate din teologia răsăriteană:
Iubirea ca instrument de cunoaştere. Silogismul fiind acela potrivit căruia iubirea relaţionează cu divinitatea „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), iar Dumnezeu este Adevărul. Deci iubirea se poate constitui în instrument al cunoaşterii. „Iubeşte şi fă ce vrei”(Fer. Augustin)
Problematica fiinţială. „Noi ştim deja până acum că există o relţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţa obiectivă. Ştim că prncipial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”
Drama mântuirii. „Smerenia creştină dă glas valorii pe care o posedă în sine atunci când omul simte preocuparea de mântuire, pentru că, implicit posedă conştiinţa căderii, ideea că ar putea să fie mai mult decât este, că starea actuală nu este cea firescă , nu-i aparţine.” „ De la răstignire lumea ştia că nu durerea sau bucuria ca atare, sunt hotărâtoare petru suferinţa sau bucuria noastră ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrază în faţa lor” Cunoaştere realului şi căutarea autenticităţii trăirii dau limitele existenţei concrete aflate sub semnul divin coborât, care creează mistica soteriologică şi în care aflăm o rezolvare a problemei existenţei proprii. Ortodoxia, autohtonismul şi realismul sunt parametrii ce definesc gândirea lui Nae Ionescu, luminată de o tentă existenţialistă învecinată cu angoasa.
Legătura dintre om şi divin. În Răsărit, am mai spus şi cu alt prilej există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în, faţa lui Dumnezeu are alta calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legatura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup.
Nae Ionescu stabileşte diferanţa clară între religia de o anumită culoare şi tradiţia, ca stare de fapt. Poate aici s-a făcut o confuzie ce l-a apropiat mai mult decât a fost de mişcare legionară. El este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească. A deschis o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze. Ar fi fost foarte interesant un studiul al său legat de epistolele pauline.
Relaţiile sale cu bisericile din România stau cumva sub auspiciul următorului fragment: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia” De ce este atât de important fragmentul de faţă?
În primul rând autorul său arată spre cine înclină balanţa când vorbeşte de religios în România. Aşa cum am spus mai sus se consideră un spirit critic ce urmăreşte ca valorile ortodoxe, româneşti, să fie exploatate la maximum în beneficiul spiritului naţional. Nu-l putem condamna pentru asta. România abia devenise o ţară care să cuprindă pe toţi românii. Ne aflăm în plin secol naţionalist. Un ideal se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune. Cea mai la îndemână era Ortodoxia. „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate , o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.”
Pentru el ortodoxismul românesc nu este activitatea deliberată a vreunei biserici în sine, ci „...lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contrbuind la crearea unui suflet specific românesc” Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul elementul de bază este ortodoxia şi se tinde spre o „biserică puternică, curată şi mândră”
De pe astfel de poziţii în care încerca să impună un altfel de tip de respect pe care clericii ar fitrebuit să îl aibă faţă de misiunea lor de păstrători şi propovăduitori ai creştinismului răsăritean, a intrat relativ repede în conflict cu patriarhul Miron Cristea. Portretul pe care îl face acestuia nu e deloc măgulitor, după cum aminteşte
Mircea Vulcănescu. „... socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului B.O.R. ca o intruziune a universului şi a valorilor moderne pe care le detesta în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea cărei el vedea tocmai lucrul care trebuia să mântuie de răul vecului acestuia.”
Vehemenţa cu care ataca şi critica poziţia şi actiunile Bisericii i-au adus acea pictare sub chipul de drac pe peretele bisericii mitropolitane. Ba chiiar mai mult l-a „împlins” mai aproape de legionarii.
Cât priveşte relaţia bisericii cu statul îi par de-a dreptul samavolnice. În viziunea lui statul sprijină mai degrabă sectele, iar Biserica este „o anexă poliţienească şi îndură orice numai să i se acorde din buget atât cât să nu moară.”
Motivul pentru care statul nu mai acordă atenţie instituţiei ecleziastice este acela că „ ... el a încetat de a mia fi creştin. Tovărăşia este hibridă, iar conlucrarea va fi doar lupta de zi cu zi , lipsită de sinceritate.”
Sigura concesie făcută ar fi aceea că se împiedică prozelitismul religios în România prin constituţie: „În constituţiunea noastră se spune: religia ,dominantă este religia creştină-ortodoxă. Şi, mai departe: libertatea cultului este absolut îngăduită. Se faceînsă o restricţiune şi se spune; nu este admis prozelitismul — adică, nu este îngăduit, pe teritoriul ţării româneşti, nici un fel de activitate care ar avea de scop să întoarcă pe oameni de la credinţa ce o aveau,să-i câştige pentru o alta credinţă. Adică, sunt credinţe care umblă după prozelitism şi sunt credinţe cari nu umblă după prozelitism. De fapt, această prevedere a constituţiunii este aparare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindcă ortodoxia este o credinţa care nu umblă după prozeliţi, nu simte nevoia de a face pe toata lumea ortodoxă, este o credinţă care-şi găşeste raţiunea de fi în fiecare dintre indivizi. Dar aceasta însemnează că sunt alte religiuni, cari nu-şi găsesc aceasta raţiune de a fi numai în potenţarea vieţii individuale respective, ci zic: trebuie să-i fericim şi pe ceilalţi, să le dăm credinţă noastră!
Este un favor de care, în opinia sa, Biserica nu are nevoie. Ceea ce pare mai important este legat de începuturile mişcării ecumenice. I se pare că protestantismul şi aşa extem de divizat caută să se identifice de la nişte valori pe care voit le-a pierdut. Remarca faptului că Luther a ignorat răsăritul încearcă să evidenţieze că nu catolicismul este păstrătorul adevăratei credinţe, ci spaţiu răsăritean pe care acelaşi reformator l-a ignorat.
Un caz inedit este cel anglican unde s-a păstrat o biserică arhirpiscopală deşi sunt protestanţi. Realţiile bisericilor ortodoxe cu cea anglicană îi par suspicioase, considerând că acestia caută să profite de pe urma unor acorduri. Pentru anglicani Ortodoxia este prietenul de care are nevoie să câştige prestigiu în lumea protestantă şi nu numai, iar pe de cealaltă parte « ortodoxia constată că blazonul pe care şi l-a păstrat nepătat de-a lungul istoriei, i-a cam fost spalat deploi. Aur pe el în orice caz nu mai este. Biserica a sărăcit literalmente în ordinea materială. Pentru ea anglicanii sunt prietenii bastarzi, dar bogaţi.
Nici catolicii nu sunt scutiţi de criticile dure ale ziaristului. Ei sunt consideraţi străini de sufletul românesc şi deşi s-a ajuns la un modus vivendi, posibilitatea unui dialog între cle două biserici este încă departe, în opinia lui Nae Ionescu. Acest lucru din cauza lipsei de negociere cu privire cele patru puncte florentine.

Concluzii

Ceea ce numim biserica lui Nae Ionescu, nu se identifică neapărat cu ceea ce înseamnă Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică, ci mai degrabă cu ideologia despre tradiţiile ei. « Biserica » lui Nae Ionescu este tradiţia de sorginte răsăriteană care stă la baza filosofiei ortodoxe pe care el o lansează. Este indiscutabil că a reuşit să creeze o fereastră şi să lanseze o temă care ar putea fi oricând reluată, nu neapărat cu acelaşi ton naţionalist.
Generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de efervescent ca Nae Ionescu.

Bibliografie
Ştefan Iloaie, Nae Ionescu şi ortodoxia românească, Editura Limes, Cluj-Napoca,2003
Mihail Albisteanu, Nae Ionescu, profesorul unei noi elite
Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în “Predania”, an 1, 15 Martie 1937, nr.3
Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Monahul Glicon, Nae Ionescu. Teologul. în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000
Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei,Editura Apostrof, Cluj, 1994
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Nae Ionescu, Naţionalim şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 1-15 Iunie, 1937, nr.8-9

Sursa:historia.ro

Scoala lui Nae Ionescu(1)

Există două atitudini extreme cu privire la Nae Ionescu, ambele nocive. Atitudinea de adulare fără rezerve, de plasare a lui Ionescu alături de divinităţile pămîntene, punerea lui în icoană conduce la neacceptarea oricărui adevăr care nu convine, a oricărei idei critice cu privire la om sau la ideile lui. Atitudinea contrară, de respingere completă, de diabolizare (cealaltă fiind de angelizare) este la fel de contraproductivă, căci face ca aspectele pozitive, valoroase, idei sau atitudini, să fie complet respinse sau neluate în seamă.

Trebuie însă subliniat că pericolul uneia din cele două atitudini contrare este dat tocmai de divergenta personalitate a lui Nae Ionescu. El a fost un bun creştin, mergînd la biserică duminica; în acelaşi timp declara că una e Biserica şi ceea ce se scrie în cărţile sfinte, şi altceva este viaţa noastră concretă cînd se poate, şi adesea trebuie, să se facă orice fel de păcat (vezi Costică Brădăţan, O introducere la istoria filosofiei româneşti în secolul XX, EFCR, 2000, cap. II). A fost cabotin şi megaloman (vezi cele scrise de Sebastian, Călinescu, Rădulescu-Motru, Vulcănescu etc.) şi a avut legături dubioase cu mediile de afaceri, în urma cărora a făcut avere. Vulcănescu aminteşte de legăturile cu Blank, Malaxa, camarila regală etc., dar se pare că a fost chiar agent de influenţă plătit al lui Hitler (Zaharia Boilă, în Apostrof, nr. 7-8, 2000; informaţie coroborată cu cele declarate de cei care l-au cunoscut; vezi Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, Humanitas, 1992, pp. 141-142).

Odată cu publicarea lucrărilor lui Eliade, Noica, Cioran şi altor interbelici, imediat după 1990, în România încep să se publice şi cursurile lui Nae Ionescu, astfel încît tot mai mult prinde ideea că avem de-a face cu o adevărată şcoală a lui Nae Ionescu. În perioada în care a fost la Universitatea din Bucureşti (1919-1938), trecînd prin toate treptele, culminînd cu gradul de profesor agregat în 1937, Ionescu a reuşit să-i eclipseze pe ceilalţi profesori, ajungînd în ultimi ani de învăţămînt să fie un adevărat guru pentru tinerimea universitară. Neobositul editor al interbelicilor, dl. Marin Diaconu, scrie într-o notă la ediţia lui Nae Ionescu, Neliniştea metafizică (EFCR, 1993, p. 178) că Vulcănescu, Noica, Cioran şi Eliade ,,se manifestă tot mai hotărît în cultura română, de data aceasta ca un grup, integrat unei şcoli filosofice, cea a lui Nae Ionescu”. Consfinţirea acestei situaţii se constată în zilele noastre în biografia dedicată lui Ionescu de Dora Mezdrea sau în recenta serie de la TVR, ,,Profesorul şi discipolii”.

Principala întrebare pe care vrem să o ridicăm este ce înseamnă în acest context ,,şcoala de filosofie a lui Nae Ionescu”, fără a pierde din vedere şi chestiunea, mai generală, a şcolii. O abordare analogică ne conduce la sintagme ca ,,şcoala ateniană de filosofie”, ,,filosofia clasică germană” sau chiar ,,şcoala lui Maiorescu”. Primele două scoli amintite certifică existenţa unor filosofi care au predat/învăţat unii de la alţii (Socrate, Platon, Aristotel, respectiv Fichte, Schelling, Hegel). S-au transmis cunoştinţe şi idei, discipolii au preluat unele idei şi au criticat sau dezvoltat pe altele, astfel încît a rezultat ceva viu şi cu totul extraordinar de valoros pentru cultura europeană. Aceste două şcoli au avut atît reprezentanţi care nu au scris nimic (Ionescu este comparabil sub acest aspect cu Socrate), cît şi alţii foarte prodigioşi. Relaţia magistru-discipol a stat la baza acestui model cultural, deşi, trebuie spus, că ideile filosofice au fost concretizate în lucrări. Mai mult, în anumite cazuri, a existat chiar şi un spaţiu pentru găzduirea şcolii, cum a fost cazul Academiei platoniciene sau a Liceului aristotelic (ajunşi aici, să semnalăm o posibilă cale de comparaţie cu şcoala de la Florenţa; se pare că afinităţile grupării naeionesciene sînt mult mai mari decît cu şcoala ateniană sau idealismul clasic german).

Este evident că ,,şcoala lui Nae Ionescu” nu a fost o şcoală de filosofie în sensul în care vorbim despre şcoala ateniană de filosofie sau despre idealismul clasic german. Iar asta nu e din cauza performanţelor diferite ale lor, deci nu din punct de vedere normativ, ci descriptiv, faptic, neexistînd termeni de comparaţie.

Un alt factor ce trebuie adăugat este lipsa coeziunii grupului. Chiar dacă posteritatea a dorit (doreşte) să-i vadă împreună, ca formînd un grup, ei nu au format o comunitate ştiinţifică: Ionescu s-a ocupat de logică, istoria logicii, metafizică şi filosofia religiei; Noica, încă din acea perioadă, s-a ocupat de filosofie modernă şi de metafizică; Eliade de istoria şi filosofia religiilor; Vulcănescu, de sensul românesc al existenţei; Cioran de eseul filosofic (de ceilalţi aşa zişi membri, încă 16, după D Mezdrea, nici nu e cazul să amintim).

Dar nu numai lipsa performanţelor ori a coeziunii comunităţii ştiinţifice fac ca şcoala lui Nae Ionescu să nu fie o şcoală în sensul în care şcoala ateniană sau idealismul clasic german sînt o şcoală de filosofie. Una din cele mai formidabile, deşi bizare, idei naeionesciene este legată de natura filosofiei. Fără să intrăm acum în detalii, să spunem că pentru el filosofia este trăire, est un act de viaţă (Curs de metafizică, Humanitas, 1991, p. 14). Rolul magistrului nu este de a-i învăţa pe discipoli să înveţe, nici a-i învăţa să gîndească, sau să facă o cercetare (cu referinţe şi bibliografie, care să aducă un element de noutate, deci o lucrare ce presupune multă muncă, nefiind rodul imaginaţiei ori al contemplaţiei), ci este acela de a-i învăţa să trăiască (despre ce înseamnă asta, vom vorbi în alt episod).

Mai mult, şcoala lui Nae Ionescu a exclus dialogul, comunicarea, dezbaterea de idei dintre membri (fie magistru-discipoli, fie între discipoli). A fost mai degrabă o gîndire captivă, dacă ne raportăm la faptul că libertatea este o condiţie fundamentală pentru orice şcoală, nu numai de filosofie. A fost o gîndire dominată de extremism şi legionarism, iar acesta este un fapt, nu o interpretare (vezi studiile lui Sorin Alexandrescu, Virgil Nemoianu, Zigu Ornea, Leon Volovici, Claudio Mutti, Marta Petreu, Costică Brădăţan etc.).

Un argument interesant este dat de felul cum au perceput profesioniştii domeniului aşa zisa şcoală de filosofie a lui Ionescu. Dincolo de elementele ideologice prezente în scrierile autorilor de istorii ale filosofiei româneşti din perioada comunistă (Gh. Al. Cazan, N. Gogoneaţă, Al. Posescu, L. Pătrăşcanu etc.) s-au evidenţiat elementele iraţionaliste, trăiriste şi mistice ale concepţiei lui Ionescu şi ale influenţei exercitate de el asupra tinerilor. În Istoria filosofiei româneşti, din 1940, Bagdasar arată că Ionescu a fost un adversar al pozitivismului, punînd accent pe metafizică; a fost adversar al formelor rigide de cugetare, reprezentant al unei filosofii a vieţii şi trăirii problemelor filosofice, dispreţuind tendinţele sistematice şi acceptînd iraţionalul cunoaşterii şi existenţei. În excelenta sa mărturie Revizuiri şi adăugiri, Constantin Rădulescu-Motru tăgăduieşte nu numai existenţa vreunei şcoli, dar arată că toate cursurile lui Ionescu sînt lipsite de originalitate, fiind luate după autori germani pe care însă el nu-i citează, şi că aşa zisele preocupări filosofice ale lui Ionescu sînt o pricepută artă a manipulării tinerilor. În fine, în lucrarea O istorie a filosofiei româneşti. În relaţia ei cu literatura, profesorul Ion Ianoşi face o interesantă comparaţie între grupul lui Ionescu şi grupul lui Maiorescu. Se arată cum învăţămîntul românesc de după Maiorescu s-a dezvoltat indisolubil legat de Maiorescu şi elevii săi. În schimb, elevii profesorului Ionescu au fugit, pur şi simplu, de o carieră universitară.

Dar dacă şcoala lui Nae Ionescu nu a fost o şcoală nici în sensul şcolii ateniene de filosofie, nici în sensul idealismului clasic german, nici măcar în sensul şcolii maioresciene, a fost oare complet lipsită de dimensiunea formativă, de transmitere a cunoştinţelor (aşa cum a propovăduit magistrul şi cum a fost înţeles şi continuat de discipoli; vezi Noica, Jurnalul filosofic)? După mărturiile celor ce au trăit această experienţă (vezi cele declarate de Băncilă, Vulcănescu, Sebastian etc.), se pare că răspunsul este afirmativ. Nae Ionescu a reuşit să aducă un imens interes pentru filosofie, metafizică şi filosofia religiei; a provocat o adevărată emulaţie intelectuală; i-a familiarizat pe studenţi cu multe noutăţi din câmpul filosofiei (faptul că le-a vorbit de Husserl chiar în perioada cînd celebrul filosof îşi elabora lucrările este mai mult decît remarcabil).

Pentru a vedea sensul fundamental al sintagmei ,,şcoala lui Nae Ionescu”, să ne amintim cele scrise de Eliade în 1937, în postfaţa lucrării lui Nae Ionescu, Roza vînturilor. El susţine aici că prezenţa lui Nae Ionescu a fost atît de copleşitoare încît numele său s-a întins de-a lungul ţării, transfigurat de mit sau însîngerat de veninul urii. A intervenit hotărîtor în cultura şi viaţa publică a României de după primul război mondial. Dar nu a fost vorba o simplă influenţă, ci de adevărate împrumuturi, niciodată mărturisite, de metodă, idei şi soluţii (Editura Roza Vînturilor, 1990, pp. 421-444; în special, p. 422).

Acest sens fundamental a ceea ce s-a numit de unii şcoala lui Nae Ionescu, ce reduce şcoala la o influenţă dinspre profesor spre discipol, şi care o transformă de fapt în grup, rezolvă parţial întrebarea enunţată, dar deschide noi teme de discuţie: ce înseamnă filosofie pentru Nae Ionescu? Care a fost contribuţia filosofică a lui Nae Ionescu? Care sînt consecinţele ideilor lui Nae Ionescu pentru discipoli? După ce vom avea un răspuns la aceste întrebări, desigur, în numerele viitoare ale revistei, vom putea avea o imagine de ansamblu cu privire la ceea ce unii numesc ,,şcoala lui Nae Ionescu”.
(Timpul, iunie 2011)                                                                                                       

Sursa:adriannita.ro

Interpretatrea viselor

Poate ca visul dvs prevesteste un eveniment important ce va avea loc in viata dvs. Poate ca in el exista un mister pe care nu l-ati putut descoperii singur. Poate ca aveti nevoie de raspunsuri si nu ati gasit inca persoana care sa va inteleaga. Poate ca simtiti ca in interiorul dvs se pot naste mistere ce pot fi descoperite, simboluri ce reprezinta o mica parte din ceea ce sunteti.

::Tipuri de vise ::

Visele reprezintã o oportunitate de autocunoastere. Ele sunt expresia prin care sufletul cautã sã mentinã integralitatea fiintei noastrã pe calea evolutiei personale, eliberându-ne în acelasi timp de vechile atitudini care, tinându-ne prizonieri ai trecutului, nu ne mai sunt de nici un folos. Singurul limbaj pe care-l cunoaste sufletul sunt simbolurile.
În general putem clasifica astfel visele:
1 - Vise simbolice
2 - Vise compensatorii
3 - Vise legate de starea de sãnãtate
4 - Vise legate de gãsirea solutiilor unor probleme
5 - Vise telepatice
6 - Vise premonitorii
7 - Vise lucide
8 - Cosmaruri

::Vise simbolice::
Personajele care apar în vis sunt adesea proiectii ale dorintelor care sãlãsluiesc în noi si care reprezintã psihismul nostru, lumea trãirilor noastre interioare (credintele, atitudinile, temerile, etc.) Aceste personaje pot fi oameni necunoscuti sau pot fi persoane reale din anturajul nostru. Când în vis apar personaje cunoscute, care fac parte din cercul de relatii prezente în viata noastrã, acestea au o semnificatie foarte particularã. Astfel, în functie de subiectul visului, calitãtile sau defectele pe care noi le atribuim celor care compun sfera relatilor noastre concrete ( rude, prieteni, cunoscuti, etc.) sunt de fapt trãsãturi de caracter care ne apartin nouã însine. Se produce astfel o proiectie asupra altora a propriilor noastre trãiri pe care nu le constientizãm în viata de zi cu zi, sau nu vrem sã ni le recunoastem. Diferitele personaje care ne populeazã visele nu sunt altceva decât simboluri care exprimã realitãti deja existente în lumea psihismului nostru. Cu totii gãzduim în fiinta noastrã un "copil speriat ", un "pãrinte exigent ", un " profesor critic ", etc., o lungã listã de roluri pe care le jucãm de-a lungul vietii. Aceste roluri sunt proiectate în vis si interpretate de personaje simbolice cu scopul de a ne arãta nouã însine diversele aspecte ale fiintei noastre care trebuiesc avute în vedere pentru a fi analizate si ameliorate. Fiecare personaj din vis devine astfel un simbol al unei stãri de spirit, al unei credinte sau tendinte. Subconstientul nostru regizeazã în fiecare noapte o piesã care are scopul de a ne introduce în atmosfera populatã de rolurile noastre din viatã si de a ne revela propria existentã cu conflictele si problematicile ei. Este vorba, în final, de rolurile pe care noi le jucãm în viatã, dar care, în vis, sunt interpretate si atribuite celor care pentru noi au o semnificatie particularã. Actorii din vis sunt purtãtorii simbolici ai mesajului pe care subconstientul cautã sã ni-l transmitã pentru a ne revela pe noi, nouã însine. »

::Vise scompensatorii::
Visele de compensatie sunt vise care " ne permit " sã comitem acte pe care nu îndrãznim sã le facem în stare de veghe, sau pur si simplu nu avem posibilitatea de a le realiza. Sunt vise de defulare, de multe ori cu tentã sexualã »

::Vise legate de starea de sanantate::
Din astfel de vise putem afla ce stãri emotionale stau la baza indispozitiilor noastre. Puterea mintii este atât de mare încât atunci când nutrim gânduri negative (mânie, invidie, rãzbunare, gelozie, supãrare, îngrijorare, fricã, etc ) acestea influenteazã corpul în mod subtil, generând atitudini negative care afecteazã deci planul fizic. Visele din aceastã categorie au rolul de a ne pune în gardã, de a ne alerta sau avertiza asupra pericolului de dereglare a armoniei interioare care poate pune în cauzã buna functionare a organismului, deci sãnãtatea noastrã. De asemenea, putem primi informatii, în vis, despre o indispozitie fiziologicã sau chiar îmbolnãvirea unui organ. Este bine ca, analizând mesajul visului, sã luãm mãsuri urgente pentru corijarea atitudinii noastre mentale în vederea prezervãrii sau, dupã caz, ameliorãrii stãrii de sãnãtate. »

::Vise legate de gasirea solutiilor unor probleme::
Problemele care ne afecteazã în timpul zilei ies la ivealã noaptea, în vis, din adâncul subconstientului. Acesta oferã solutii pe care noi nu le-am imaginat în stare de veghe. Sunt bine cunoscute exemplele unor mari personalitãti din lumea stiintei sau artelor, care datoreazã succesul realizãrilor de exceptie, "sfaturilor" pe care le-au primit în vis . Secventele din vis nu sunt aleatorii. Prima scenã este subiectul principal al conflictului, fiecare scenã generînd o alta pânã la cea finalã care aduce adesea solutia sau ne aratã un drum, o cale de urmat pentru a gãsi rezolvarea problemei respective. »

::Vise telepatice::
În visele telepatice actiunea care se deruleazã poate fi o punere în scenã a unei situatii reale, care se petrece efectiv în chiar momentul în care are loc visul. Poate fi vorba despre un eveniment care se petrece la mare distantã ( poate chiar pe cealaltã parte a globului ) sau în viata unei alte persoane. Este o perceptie pe care o avem în astral despre o actiune care se desfãsoarã în lumea fizicã. Se mai poate ca perceptia pe care o avem sã nu se refere la un fapt, o actiune concretã ci la trãirile ( frici, bucurii, etc. ) unei alte persoane care ni se transmit în mod telepatic. E bine sã interpretã acest gen de vise din ambele puncte de vedere. »

::Vise premonitii::
Acestea reprezintã informatii sau întâmplãri care se petrec în vis înainte ca ele sã se manifeste în realitate în lumea exterioarã. De multe ori aceste vise exprimã doar tendinta pe care ar urma-o evenimentele vietii reale dacã ele ar urma cursul lor din viata curentã. Subconstientul nostru capteazã evenimente, fapte, vibratii, tendinte si le interpreteazã fãrã ca constientul nostru sã poatã interveni. Visul aduce toate acestea la suprafatã. De retinut ca pe un factor extrem de important : noi putem influenta în mod constient cursul evenimentelor dar dacã NU o facem, atunci "premonitia" se realizeazã. Aceastã schimbare a cursului evenimentelor presupune o atitudine de transformare interioarã, de motivatie si actiune. Idealurile, valorile, scopurile, telul nostru în viatã sunt subiectele favorite ale viselor din aceastã categorie. Ele ne aratã valorile noastre reale, cele care ne fac cu adevãrat fericiti, care ne aduc cu adevãrat armonie si echilibru lãuntric. Dacã în realitate ducem o viatã pe care în adâncul nostru o respingem, visele ne vor arãta acest lucru, invitându-ne sã luãm mãsurile necesare pentru a fi în armonie cu adevãrata noastrã fiintã. Ele ne vor arãta distanta dintre aspiratii si posibilitãti. »

::Vise lucide::
Acestea reprezintã o categorie foarte specialã de vise. Sunt vise în care stim cã visãm si putem sã schimbãm prin vointã cursul visului. Astfel în loc sã asistãm ca spectatori ai propriului nostru film din vis, devenim regizorii acestuia. Acest tip de vise ne relevã capacitãtile corpului nostru astral. Astfel, în acest tip de vise putem cãlãtori oriunde, depãsi limitele materiei si folosi vointa pentru a actiona fãrã limitãri. În lumea astralã întâlnim exact aceeasi situatie ca în lumea realitãtii fizice. Acolo existã, de asemenea, grade diferite de dezvoltare, de trãire spiritualã si putem întâlni nivele mai înalte sau mai joase de evolutie. Putem realiza contacte cu alte suflete si schimba mesaje, asa cum o facem în lumea "realã" fizicã . »

::Cosmaruri::
Cosmarurile care se repetã reprezintã ultima solutie pe care o are subconstientul de a ne arãta cã ceva ce nu reusim sã întrezãrim în noi însine trebuie revelat si înteles. În acest caz actiunea este mult mai importantã decât trãirile si emotiile asociate acesteia. »
Sursa: portalroman.com

Ideile filosofice ale lui Henri Bergson

Ideile filosofice ale lui Henri Bergson
Henri Bergson (1859—1941) a instituit in filosofia franceza un spirit, o modalitate specifica de a gindi. Filosofia lui Bergson reprezinta o reactie specifica la gindirea scientista. Inspirindu-se partial din romantism, Bergson dezvolta antiintelectualismul lui Ravaisson, Lachelier, Bontrox, s. a., care s-a afirmat in ultimele decenii ale sec. al XVIII-lea. Avind o pregatire enciclopedica, cunoscind profund matematica si stiintele naturii, Bergson elaboreaza o opera, inalt apreciata in epoca (in anul. 1928 i s-a decernat Premiul Nobel) si comentata pe larg.
Teza sa de doctorat, aparuta in 1889 sub titlul «Eseu asupra datelor, nemijlocite ale constiintei» anunta ca Bergson ca si alti contemporani ai sai doresc sa exprime spontanietatea experientei interioare, sa se restringa la datele nemijlocite ale constiintei, se straduiau sa le sustraga oricaror influente din partea cunostintelor pe care le puteau dobindi din geometrie, fizica, chimie.
Atunci cind eul in loc sa fie absorbit de viata-Iui launtrica, se obiectiveaza, se exprima in altceva, se proiecteaza in afara. Bergson explica acest proces prin caracteristica autoobserva-tiei, a introspectiei. Conform metodei psihologice, cind un subiect se observa pe sine, crede ca surprinde date nemijlocite.
Bergson subliniaza ca ne inselam, deoarece eul care se observa pe sine, se proiecteaza intr-un spatiu, unde-si cristalizeaza experientele traite ca si cum acestea ar fi lucruri situate in acest spatiu psihologic.
Astfel, omul da nume la ceea ce tine de afectivitate la sentimente cum ar fi gelozia sau simpatia, bucuria sau nostalgia. Impresiile si sentimentele sunt desemnate prin cuvinte aidoma unor obiecte si localizate intr-un fel de spatiu determinat.
Spatiul psihologic, Bergson il defineste ca timpul nostru. Noi credem, subliniaza filosoful francez, ca ne observam in timpul in care se desfasoara experienta noastra traita, in realitate, insa, am tradus acest timp intr-un spatiu si ne consideram pe noi insine in aceasta proiectie spatiala. In asa fel explica Bergson timpul si spatiul.
Timpul spatializat este o reprezentare a timpului falsifcata de analogia sa cu spatiul,
Tocmai in acest timp contrafacut omul proiecteaza elementele psihologice, pe care i le ofera introspectia, solidificindu-se, dindu-le nume, o pondere cantitativa, relativa. Eul adevarat continua sa existe in timp. Acest fenomen filosoful il fixeaza prin formula: «durata pura» — timpul real, veritabil, considerat in dimensiunea lui profunda. Pentru a intelege filosofia lui Bergson este necesar sa observam opozitia stabilita intre «timpul spatializat» si «durata pura».
Bergson scindeaza in doua constiinta de sine. El evidentiaza devenirea profunda a eului, unde domnesc calitatea si interioritatea, unde elementele se intrepatrund si sunt continuu creatoare de durata pura. Pe de alta parte exista reprezentarea spatializata a acestei deveniri; desfasurata intr-un timp fals, care de fapt este doar spatiu, unde domina in consecinta exterioritatea, cantitatea.
Filosoful francez evidentiaza profunzimea calitativa, unde totul se intrepatrunde si se contopeste intr-un proces evolutiv, creator si exterioritatea cantitativ, unde totul se reduce la obiectivitatea lucrurilor in lucrarea «Datele imediate ale constiintei»
Bergson supune criticii determinismul, dezvoltindu-si propriul concept asupra libertatii. Ştiinta contemporana lui explica principiul determinismului astfel: totul pare o cauza si in aceleasi conditii, aceleasi cauze produc acelasi efect...
V. Bergson subliniaza ca acest principiu poate fi utilizat in timpul omogen pentru «spatiu-timp», pentru exterioritate. În studierea eului profund, pentru care nu exista doua momente identice principiul determinismului este lipsit de sens, Eul ca durata pura este o devenire creatoare care se imbogateste cu fiecare moment nou ce-i este dat sa-1 traiasca. Analizind fenomenul libertatii, Bergson defineste conditiile unui act liber. Actul este liber atunci, cind este produs de eul profund in totalitatea sa.
El este generat de multiplicitatea calitativa a duratei pure, care contine in ea intregul trecut al eului in unitatea sa. Dupa analiza mai multor situatii, filosoful francez conchide: numai daca traim in durata pura si nu in spatiu-timp, suntem capabili sa savirsim un act liber, ceea ce inseamna ca putem lua o decizie din adincul intregii noastre fiinte. Libertatea in conceptia lui Bergson este infatisata cu doua atribute esentiale: spontaneitate si originalitate.
Mai intii, libertatea este spontaneitate. Omul este liber daca actiunea sa nu se constituie prin mijlocirea cumpanirii de motive, ci rasare direct din dezvoltarea intima a constiintei. Filosoful distinge diferite grade ale libertatii. Un act apare cu atit mai liber cu cit radacinile sale coboara mai adinc si se dezvolta din serii mai bogate ale duratei intime. Omul se elibereaza cu atit mai desavirsit, cu cit faptele lui exprima si isi trag puterea din straturi mai bogate si mai profunde ale sufletului sau «Libertatea nu este nicidecum redusa la spontaneitatea sensibila.
Astfel, decurg lucrurile in viata animalului a carui viata psihologica este mai efectiva. În cazul omului, o fiinta ginditoare, actul liber reprezinta o sinteza de sentimente si idei. Evolutia care duce la actul liber, filosoful o defineste ca evolutie rationala. Asadar, libertatea nu exclude ratiunea, o include si o constituie ca o parte esentiala a fructului ei copt.
Sursa:portalroman.com

Ultimul mormant posibil

Ultimul mormant posibil

Dumitru Gheras

dacă-mi întorc privirea-n mine
la orice pas văd un mormânt profanat
aşa am ajuns
să-mi îngrop în pământ iubirea
bătătorindu-i lumina cu palmele
aşa
poate va putrezi

Varsta gandirii reflexive

Varsta gândirii reflexive  
Liviu Gradinariu                                                               

Uşor mai numeşti omul
cascada sublimă
sentimentele sale în faţa căderii de apă
toate lucrurile sunt sublime ca o liră eoliană (e inima ta)
se acordează intern
la corzile mlădioase şi mişcările celui care le atinge
tu trebuie să fii învăţat să simţi plăcerea
să simţi când mănânci din Dumnezeu
din frumuseţe şi bunătate
din realitatea dincolo de cuvinte
drumul spre Cer
care îţi dă preţuirea
armonia
e vorba de misterul trecut cu vederea de mulţi
care poate fi în dezacord cu raţiunea
iubirea nu este hrană?
da ce-o fi?,,,propagandă cleioasă?
un drum croit afară din încercuire
niciodată nu te gândeşti prea mult la sufletul tău
şi ce ai vrea:
dispreţ faţă de moarte
sau dispreţ faţă de viaţă?
Omul care se omoară pe el însuşi, omoară toţi oamenii
atât timp cât ai parte de iubire
ai parte de sănătate, când distrugi misterul, creezi maladia
căutând plăceri, pierzi plăcerea cea mai mare
căci cea mai mare plăcere a omului este uimirea
misterul
minunea
de a fi...
omul se zbate să se purifice singur
şi nu înţelege că a crede înseamnă
a privi...

Substanta filosofiei

1.Formă evoluată a inteligenţei, sagacitatea îşi accelerează progresiv gândurile transfigurate în manifestări existenţiale la superlativ ce formează vocaţii.

2.Substanţa filozofiei este un amestec eterogen din materii create de spiritul speculativ şi contemplativ, de eflorescenţe de raţionamente dialectice, de un compendiu de reflecţii cu iridescenţe gnomice care, totalizate, reflectă un crochiu filozofic.

3.Preceptele conferă conceptelor reguli de conduită morală, experimentează necunoscutul pentru a-l pune în variabile cunoscute, iar din ele îşi extrage forţa călăuzitoare înţelepciunea.

4.Efluviile de armonii formează un fluid teluric invizibil care leagă oamenii sănătoşi între ei în raporturi de stabilitate a psihicului, în timp ce oamenii bolnavi emit efluvii neconstante, intermitente şi îşi aglutinează morbidul inoculând labilitate psihicului.

5.Socialul văzut ca totalitate a categoriilor şi tipologiilor umane, exilează mizantropul în singurătatea în care-şi dezvoltă intimităţile.

6.Omul puternic posedă imanent forţe distincte având funcţii pozitive diferite şi, cu ajutorul lor, destramă urgiile, distruge calamităţile şi transformă neantul lăuntric în „ceva” efervescent, un flux continuu de sănătate acceptabil şi suportabil.

7.Dârzenia este o calitate a omului puternic şi prin perseverenţă îşi atinge visele logice, risipeşte letargiile prin activităţile diverse care divid timpul în segmente temporale în care se încadrează fiecare acţiune.

8.Nefiindul – neputinţă dusă la extrem – nu reprezintă vacuumul sau haosul, ci în străfundurile acestuia se aude urletul non-fiinţelor care sparge pojghiţa ce separa neantul de realitate.

9.Plânsul are în lacrimă o substanţă corozivă ce atacă structura fiinţială, în crăpăturile căreia mişună depresiile.

10.Râsul interior cu efecte benefice asupra organismului racordând emoţiile la un zbucium controlat şi redându-i eului vigoarea, îşi caută în exterior fericirea compusă dintr-un complex de stări stenice şi de beatitudin

de Razvan Rachiriu

Sursa:poezie.ro

Autobiografia parintelui Nicolae Steinhardt

Reprezentantii filialei Fundatiei "Anastasia" din Zalau ne-au adus un document absolut inedit, autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt scrisa cu 2 ani inainte de a muri.

Nu stim ce motive l-au determinat pe EpiscopulTeofil Herineanu sa se "incarce" cu un text exploziv - chiar periculos - pentru acele vremuri; in orice caz, ipoteza unei iscodiri pe cale ierarhica a fostului dejinut politic nu se sustine, deoarece Nicolae Steinhardt  a dat in timpul vietii mii de declaratii, toate de o dezarmanta sinceritate, pastrate minutios in arhivele Securitatii. Oricum, importante sunt gandurile acestui evreu remarcabil care face cinste pe deplin poporului roman

Demonstratia acestei autobiografii este dubla: pe de o parte arata modul detensionat al privirii normale asupra majoritatii din partea unui ins apartinand unei minoritati etnice si religioase destul de indaratnica ca integrare sociala. In locul unui ecumenism gaunos, la comanda, sau mai grav, in locul atacurilor si culpabilizarilor practicate in maniera lui Moses Rosen, semnatarul autobiografiei incearca fata de romani un sentiment de.. afectiune. Aceasta atitudine normala, ca si cea a rabinului Alexandru Safran probabil ca irita la culme mediile care trebuie sa demonstreze - impotriva evidentelor - antisemitismul si intoleranta religioasa a romanilor

A doua constatare importanta care se degaja din Autobiografia sa vizeaza efectele trecerii la crestinism a evreilor. Exemplul lui Steinhardt, in acest sens, este graitor: grefarea "legii celei noi" pe fondul traditiei ancestrale iudaice creeaza un nou model uman, o adevarata dinamita de cuvant si actiune. Ce poate fi mai elocvent decat biografia lui Steinhardt - intelectual de prim rang sfarsindu-si viata ca monah intr-o manastire ortodoxa din Maramures! Da, se poate spune ca trecerea evreilor la crestinism ar schimba definitiv viata lumii. Abia atunci s-ar putea vorbi, pe pamant, de Noul Ierusalim. Abia atunci s-ar schimba vectorul implacabil care ne zoreste acum spre eshaton. (Razvan Bucuroiu)

Autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt

Din porunca I.P.S Sale Arhiepiscopul Teofil  Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia

Sunt nascut in anul 1912, intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna sub-urbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la , unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la Scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israelizitii care nu au venit cu certificat de la rabin, ci am invatat religia crestina, avandu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu, de la , om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile Facultatii de Drept si Litere.

Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pana la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de Parlament si ofiter de rezerva, fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat, totusi, - desi puteam fi scutiti - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodata prea bine seama ca Guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirand curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc -a intarit.

Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atatia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere  material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici  ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica  si de filosofia crestina. Progresam, asadar, pe amandoua planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotararea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.

Domnul lucreaza insa in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In anul 1959 grupul de prieteni caruia apartineam de cativa ani a incepu sa fie arestat, primul dintre noi fiind . Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punandu-mi-se in vedere ca, daca refuz, voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico-legionar".

Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma cu harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" si osandit la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, de indata ce i-am destainuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in doua randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez - la 15 martie 1960. Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula.

Am fost botezat valabil, in mare graba, cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu. La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desavarsit Botezul prin Mirungere la (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si .

De atunci am dus o viata crestina  conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in varsta de 90 de ani - in 1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La , staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori.

Abia in anul 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian  Chira, si ca a vizitat Manastirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani.

"Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie 1973 ne-a intampinat la noul staret, Parintele Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o data mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva saptamani. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In anul 1979,Parintele Serafin Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in Paraclisul noii cladiri de Parintele Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.

Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, parintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti, unde sa ma pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.

Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau Biblioteca Manastirii Rohia, m-am deprins sa nu lipsesc de la si de la - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingadui sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: "Et in Arcadia ego."

Fie numele Domnului binecuvantat !

Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul fericirii", care merge pana in anul 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta.

Parintele Nicolae Steinhard
Sursa:crestinortodox.ro

Atei celebrii

Cuvantul «dumnezeu» nu este nimic altceva pentru mine decat expresia si produsul slabiciunii umane, Biblia este o colectie de legende onorabile, dar primitive, care sunt, in orice caz, destul de copilaresti". "Niciun fel de interpretare, indiferent cat de subtila, nu-mi poate schimba opinia", Albert Einstein (intr-o scrisoare scrisa de Einstein catre filozofului Eric Gutkind,, 3 ianuarie 1954)

“Daca oamenii sunt buni doar pentru ca le este frica de pedeapsa si pentru ca spera la o recompensa, atunci suntem într-o stare jalnica.” A. Einstein

Stephen Roberts

“Sustin ca amândoi suntem atei. Eu doar cred mai putin cu un zeu decât tine. Când vei întelege de ce îi respingi pe ceilalti zei posibili, vei întelege de ce îl resping pe al tau.”

"A spune ca ateismul necesita credinta este la fel de cretin ca a spune ca necredinta în zâne si spiridusi necesita credinta. Chiar daca însusi Einstein mi-ar zice ca este un spiridus pe umarul meu, tot i-as cere dovezi si nu as gresi cerându-i-le." - Geoff Mather

“Omul a avut dintotdeauna nevoie de o explicatie pentru toate lucrurile din lume pe care nu le întelegea. Daca nu exista o explicatie,a inventat una.” - Jim Crawford

“Toti oamenii care gândesc sunt atei.” - Ernest Hemingway

“Daca Dumnezeu este alpha si omega, începutul si sfârsitul, cunoaste trecutul si viitorul, dupa cum scrie în Biblie, de ce se roaga oamenii si cred ca pot schimba ceva?” - Mark Fairclough

Stendhal

“Toate religiile sunt întemeiate pe teama celor multi si pe istetimea câtorva.” -

Ferdinand Magellan

“Biserica spune ca Pamântul este plat dar eu stiu ca este rotund pentru ca am vazut umbra lui pe Luna si am mai multa încredere în o umbra decât în Biserica.”


Denis Diderot

“Omul nu va fi liber pâna când ultimul rege va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot.”


Arthur C. Clarke

“Se poate ca rolul nostru pe aceasta planeta sa nu fie slavirea lui Dumnezeu, ci crearea lui.”


Isaac Asimov

“Citita cum trebuie, Biblia este cea mai puternica forta pentru ateism conceputa vreodata.”


Napoleon Bonaparte :

"toate religiile sunt inventate de catre oameni"
"religia este unul din motivele pentru care cei saraci nu ii omoara pe cei bogati"
“Religia este excelenta pentru a controla oamenii obisnuiti.”


Bertrand Russel

“Religia este o ramasita a copilariei inteligentei noastre.”


Arthur Schopenhauer

“Religia este capodopera artei de a dresa animalele, deoarece dreseaza oamenii cum sa gândeasca.”


Mark Twain

“Nu ma deranjeaza partile pe care nu le înteleg din Biblie, ci partile pe care le înteleg.”



Mark Twain

“Credinta înseamna a crede ceea ce stii ca nu e adevarat.”


Epicurus

“Vrea Dumnezeu sa împiedice raul dar nu poate? Atunci este neputincios.
Poate dar nu vrea? Atunci e rauvoitor.
Vrea si poate? atunci este diabolic.”


Benjamin Franklin

“Modul de a vedea, prin credinta, este de a închide ochiul ratiunii.”


Sigmund Freud

“Ar fi foarte frumos daca ar exista un Dumnezeu care a creat lumea si care a fost o forta benevolenta, daca ar exista o ordine morala în Univers si viata dupa moarte; dar este frapant faptul ca toate acestea sunt exact ceea ce suntem obligati sa ne dorim.”
"Religia este o iluzie si îsi deriva puterea din faptul ca se potriveste cu dorintele noastre instinctuale."


Thomas Jefferson

“Puneti la îndoiala cu îndrazneala pâna si existenta lui Dumnezeu pentru ca, daca ar fi unul, trebuie cu atât mai mult sa fie de acord cu omagiul ratiunii decât al fricii oarbe.”


Huangbo Xiyun

“Prostii resping ceea ce vad dar nu ceea ce cred; înteleptii resping ceea ce cred si nu ceea ce vad.”


Galileo Galilei

“Nu pot crede ca acelasi Dumnezeu care ne-a înzestrat cu simt, ratiune si intelect, a facut asta cu scopul ca noi sa uitam sa le folosim.”


Friedrich Wilhelm Nietzsche

“Credinta: sa nu vrei sa stii ce este adevarat.”


Seneca cel Tânar

“Religia este considerata de oamenii obisnuiti ca fiind adevarata, de catre întelepti ca fiind falsa, de conducatori ca fiind utila”


Friedrich Wilhelm Nietzsche

“Din paradis lipsesc toti oamenii interesanti.”


Bertrand Russel

“Si daca ar exista un Dumnezeu, cred ca este foarte improbabil ca el sa aiba atâta vanitate încât sa se simta jignit de cei care se îndoiesc de existenta lui.”


Baron D'Holbach

“Daca ignoranta fata de natura a dat nastere la zei, atunci cunostintele despre natura îi vor distruge.”


Ludwig Feuerbach

“Nu este la fel ca în Biblie, ca Dumnezeu a creat omul în propria sa imagine. Dar, dimpotriva, omul l-a creat pe Dumnezeu în propria sa imagine.”


Steven Weinberg

“E nevoie de religie pentru ca oameni buni sa faca lucruri rele.”


Mahatma Gandhi

“Cele mai groaznice si cele mai crude crime pe care istoria le-a înregistrat au fost comise sub adapostul religiei sau al altor motive la fel de nobile.”


Christopher Hitchens

"Ceea ce se afirma fara dovezi poate fi respins fara dovezi"


Blaise Pascal

“Oamenii nu comit vreodata crime cu atâta dedicare si cu atâta bucurie ca atunci când o fac din motive religioase”


Carl Sagan

“Nu poti convinge un credincios de nimic; credintele lor nu se bazeaza pe dovezi, ele se bazeaza pe nevoia adânc înradacinata de a crede.”

“Este de departe mai bine sa se înteleaga universul asa cum este el de fapt decât sa se persiste în amagire, oricât de satifacatoare si linistitoare ar fi.”



Samuel Clemens

"Un om este primit intr-o religie pentru ce crede si este izgonit pentru ce stie "



"Religia - o fraza de dânsii inventata

Ca cu a ei putere sa va aplece-n jug,
Caci de-ar lipsi din inimi speranta de rasplata,
Dupa ce-amar muncirati mizeri viata toata,
Ati mai purta osânda ca vita de la plug?

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea
Si v-a facut sa credeti ca veti fi rasplatiti...
Nu! moartea cu viata a stins toata placerea -
Cel ce în asta lume a dus numai durerea
Nimic n-are dincolo, caci morti sunt cei muriti."

M.Eminescu- Împarat si proletar


Karl Marx

Religia este opiumul maselor .

"Da-i unui om un peste si va mânca o zi, învata un om sa pescuiasca si va mânca o viata, da-i unui om religie si va muri rugându-se sa primeasca un peste."

"Din câte pot sa-mi dau seama dupa studiul scripturii, tot ce faci în rai este sa stai degeaba toata ziua si sa-l slavesti pe Dumnezeu. Nu stiu ce ai face tu, dar cred ca dupa primii, oh, nu stiu, 50.000.000 de ani de facut asta as începe sa ma plictisesc putin." - Rick Reynolds

"Credinta nu îti da raspunsuri, doar te opreste din a pune întrebari." - Frater Ravus

"Zeii nu omoara oameni, oamenii cu zei omoara oameni." - David Viaene

"Dumnezeu spune: refuz sa dovedesc ca exist deoarece dovezile nu necesita credinta si fara credinta sunt nimic." - Douglas Adams

"O minciuna este o minciuna chiar daca toti o cred. Adevarul este adevar chiar daca nimeni nu îl crede." - Douglas Adams

“Când un om delireaza se numeste nebunie. Când multi oameni delireaza se numeste religie.” - Robert Pirsing

"Religia invata cel mai mare neadevar , ca moartea nu este sfarsitul"

Don Hirschberg

"A numi ateismul religie e ca si cum ai numi chelia o culoare de par."

Sursa:blogger.com

Eugen Ionescu

Eugen Ionescu (1912-1994)

Viata lui Eugen Ionescu este legata de teatru. Este un artist recunoscut pentru meritele sale de a fi inventat teatrul absurdului, si, de asemenea, pentru inovatiile aduse tehnicillor dramatice utilizate in acest domeniu. Lucrarile sale au transmis viziunea sa asupra luptei individului de a supravietui intr-o societate care izoleaza si indeparteaza oamenii. Unele dintre lucrarile sale faimoase sunt: "Lectia", "Scaunele" si "Rinocerii".
Sursa:roportal.ro

Emil Cioran

Emil Cioran (1911-1995)
Emil Cioran este unul dintre scriitorii si filosofii romani cei mai eminenti pana in prezent. Nascut in 1911, Cioran a absolvit Universitatea din Bucuresti in 1932 si a facut parte dintr-un grup de oameni entuziasti si inspirati care au influentat profund cultura romaneasca intre cele doua razboaie mondiale. In 1937 a studiat in Paris si din 1947 a scris numai in limba franceza. Printre cele cel mai bine cunoscute lucrari ale sale se afla "Pe culmile disperarii" ("In dire despair" 1934), "Lacrimi si Sfinti" ("Tears and Saints" 1937), "Precis de descompunere" ("A manual on decomposition", 1949), "Exercices d'admiration" ("Exercises of admiration", 1985).
Sursa:roportal.ro

Mircea Eliade

Mircea Eliade (1907-1986)

Filosof si scriitor, Mircea Eliade si unul dintre cele mai mari personalitati ale secolului. La 21 de ani, celebrul roman a decis sa-si petreaca ceva timp in India. Acolo a avut sansa de a vedea si de a studia filozofia indiana si yoga. Doctoratul sau in filosofie a fost intitulat: "Yoga: un eseu despre originile misticii indiene", fiind primul studiu exhaustiv despre yoga scris de catre un occidental
Sursa:roportal.ro

Constantin Noica

Constantin Noica
Stefan Baciu

O seama de cuvinte ‘ncrucisate
c’un talc ce suie tainic din strafund
si ganduri în balanta rasturnate
ca aur de nisip pe-un val la prund

din Kant si din batranul Anton Pann
adancul vorbelor l-ai despicat în taina
–un matematic Baltasar Gracian–
tu gandul il desbraci de-a vorbei haina

insingurat pe-a veacului alee
la ceas secret de bruma si clestar
c’un toc muiat în truda si-n idee
cladesti al sufletului dictionar.

Noica,omul care a sfintit Paltinisul

Păltiniş e capăt de drum, dincolo de care urcuş nu mai există în ordine terestră. "Excelsior!" - porunca dată de Ţuţea, cu ultima respiraţie, spiritului românesc - are sens acolo sus, la Păltiniş, doar în rânduiala nemărginirii cereşti. După Noica, Mărginimea Sibiului îşi duce limitele cu sine în dialog direct cu Nemărginitul, şi cu asta basta.

În iarna lui 1987, urechea lipită de difuzorul radioului îmi dădea o veste ce-avea să-mi răstoarne viaţa. Radio Europa Liberă anunţa: a murit Noica. Îmi venea să strig: "Da pe mine cui mă laşi?", mă pregătisem, asemeni miilor de puştani asemeni mie, să mă înfăţişez la Păltiniş, ca să-mi dea el, Filozoful, verdictul - am ori n-am organ filozofic.

Maestrul meu, scriitorul Nicolae Stan, mă încurajase că aş avea oarece abilităţi speculative, dar până la Idee drumul era atât de lung... Îmi pusese în braţe "Jurnalul de la Păltiniş", şi dorul odată cu cartea, şi speranţele odată cu dorul...

N-am aflat aşadar dacă am organul. Fără Noica a fost aiurea tare şi aproape că era să nu mai fie nimic, însă în facultate l-am descoperit cu sfială şi încântare pe Sorin Vieru, el n-o ştie, dar o mărturisesc acum, de dragul său am urmat seminarul special "Platon" doi ani la rând şi l-aş fi urmat şi al treilea an, dar absolvisem între timp.

Cam atâta îmi lăsase Noica, pe Sorin Vieru, pe care-l voi numi în rândurile ce urmează şi întotdeauna: Profesorul în condiţie absolută. Îl aveam aşadar pe dumnealui şi nişte cărţi, pe care le-am parcurs la vremea lor, cu regretul de a nu-i fi citit niciodată în original nici pe Platon, nici pe Hegel, ci doar, cel mult, pe Gilson.

Cu "Caravana Marilor Români" am ajuns la Păltinişul din viaţa căruia Filozoful s-a retras. I-am căutat urmele şi acum vă istori­sesc vouă o poveste despre Noica. Fără pretenţiile rigorii, că e poveste, iar nu dare de seamă, îmi propun să vă fac curioşi, să citiţi într-o bună zi măcar "Pagini despre sufletul românesc", dacă "Scrisori despre Logica lui Hermes" sunt destinate celor puţini.
TURISTUL DE LA VILA 23
Zic unii dintre discipolii săi că a fost ultimul metafizician al secolului al XX-lea şi nu reţin să-i fi contrazis cineva. Eu l-am perceput ca pe un Socrate contemporan, iar biografia lui pare a-mi da dreptate. Pentru că Socrate, nu-i aşa, se lăuda astfel cu bogăţia sa: "Eu tot ce am, am cu mine!".

A poposit la Păltiniş fără să bage de seamă cineva, a sosit în staţiunea de la 1.450 de metri altitudine ca turist, în 1975, şi tot aşa, ca turist, a plecat în decembrie 1987. După ce strălucise alături de iluştii săi tovarăşi de generaţie, Eliade şi Cioran, în Micul Paris interbelic, Noica a fost înghiţit de sistem. Domiciliu forţat la Câmpulung, spaimă, mizerie, supravieţuire. În plan interior, devenire. Coborâş necesar aşezării ideilor, decantării. Lunecuş încă mai jos apoi, până în peştera unde lumea întreagă se vede pe dos, ca în mitul platonic: 6 ani de temniţă, dintr-un total de 25 scurtat de "marea slobozenie" din '64.

Boier de viţă, dintr-un neam cu genealogie clară de peste 200 de ani, Constantin Noica îşi va fi urmat destinul de "Cel mai iubit dintre pământeni", ieşit din puşcărie cu o seamă de proiecte de anvergură. Retras din Bucureştiul gregar şi impropriu edificării, filozoful a adulmecat după un sălaş prin preajma Sibiului. Îl ispitise familia Manta în Gura Râului, la cula din mijlocul livezii de meri, unde îi plăcea atât de mult lui Blaga, unde locuiseră Goga şi Coşbuc, dar Noica n-ar fi aceptat să stea pe capul cuiva, mai ales cu Securitatea pe urme. A tot urcat. Păltinişul era la capătul acelui drum.


DRUMEŢ PE "CALEA HOŢILOR"
Domnul Puiu, pe nume Octavian Nicolae, meteorologul din Păltiniş cu 15 ani de puşcărie politică în spate, l-a întâlnit în '75, la cantina satului, unde mâncau de-a valma muncitorii forestieri şi călătorii. "Mi-a întins mâna cu o politeţe regească, invitându-mă să iau loc, era de o amabilitate scandaloasă", îşi aminteşte cel care avea să-i devină Filozofului prieten de nădejde şi toiag la bătrâneţe. În scurt timp, cei doi aveau să parcurgă potecile de munte, în jos, spre schit, apoi în sus, pe "Calea Hoţilor" (pe unde cândva răşinărenii şi gurenii aduceau devale lemnele de furat). Liiceanu povesteşte la rândul său, în "Jurnal", cum şi-a găsit maestrul: "Locuia o chichineaţă de 5-6 mp, la etaj, camera 13 de la Vila 23, o vilă săsească aşezată pe o colină în dreapta hotelului (Cindrel, hotelul partidului pe atunci şi al Guvernului, astăzi, n.n.)".

Forfotea de turişti sătucul întemeiat de saşii din Mărginime, mai ales în week-end, dar prezenţa lor nu era supărătoare. Austriecii aveau gânduri mari cu staţiunea în anii '70, voiau să facă din ea o perlă turistică. Concesiunea a picat, iar azi, ca niciodată, staţiunea e moartă. Au apărut câteva vile mai de soi, câteva pensiuni, în rest e ca atunci. Mă gândesc, în acord cu domnul Puiu, că poate e mai bine aşa. Unde e dever mare, e şi mult prost-gust şi Păltinişul poate nu merită să devină Sinaia.

Privesc cu bătrânul împrejurimile şi el mă poziţionează spaţial. Aş fi vrut să merg la Şanta, mi-o arată peste o creastă de munte, sunt vreo 5 km. Acolo a scris Cioran "Pe culmile disperării". "Stai cuminte, casa nu mai e, s-o surpat." Coborâm la Gura Râului, către cula Manta, unde ghidul meu îl însoţea pe filozof, neapărat pe jos, prin pădure. Noica mergea să se consulte cu Alexandru Dragomir, elev al lui Heidegger. Scria "Devenirea întru Fiinţă" şi venea acolo să găsească o critică exigentă. Avea parte de ea cu prisosinţă.

Hmm, aveau condiţie fizică bătrâneii - reflectez admirativ. 5 km în jos, 5 km în sus apoi, până la intersecţia Călugărul de unde apucau cursa de Păltiniş, spre casă, asta nu era chiar o joacă. Acum, ne dă drumul în curte un moşneguţ din vecini. Ai casei nu sunt acasă. Se vede. Livada nu mai e ce-a fost, cula e tristă, mâţa casei ne însoţeşte însetată de mângâiere, de dragoste, de mână de om. Da, mâna omului nu se mai prea vede, iar simplele amintiri, fie ele şi ilustre, nu sfinţesc de unele singure locul.
ANTRENORUL DE LA COTA 1450
Ne întoarcem în Păltiniş şi noi. Vila 23 nu mai e ce a fost, a cumpărat-o o bancă şi a făcut pe locul ei ceva mai de soi. Vilişoara de mai jos, unde a trăit Noica până la final, mai este încă. A cumpărat-o cu puţini bani Liiceanu, la sfâşitul anilor '90, cu ajutorul ministrului de atunci, Nicolae Noica (vărul filozofului), şi stă mai mult încuiată, vin uneori niscaiva masteranzi în vizită, dar parcă tot mai puţini.

Eu mă ascund cu domnul Puiu în cămăruţa sa din clădirea apropiată, deasupra postului de jandarmi, şi depănăm: "Visul lui dintotdeauna a fost să găsească tineri deosebiţi. Se temea că se duce de râpă cultura românească şi îşi dorea să-i antreneze pe tinerii capabili, să-i propulseze prin muncă ordonată, programată, înspre cultura mare, înspre performanţă. După '64, când a terminat cu domiciliul obligatoriu şi a fost primit în Capitală, la Centrul de Logică, i-a descoperit pe Pleşu, Liiceanu şi Vieru, mai târziu pe fizicianul Bârsan, excelenţi, fiecare în felul său. Pentru început, mai mult ei îl vizitau la Păltiniş, întâlnirile lor erau de o intensitate strălucitoare, spiri­tul însuşi era acasă în cămăruţa lui Noica".

La a treiea revenire la Păltiniş, Liiceanu notează: "Satul devenise o proiecţie a spiritului lui Noica. Până şi oamenii de aici - îngrijitoarele, vânzătoarea de la alimentară, băieţii de la teleschi, recepţionerul, miliţianul - şi-au primit prin el un legato, fiinţa lor pare să atârne de salutul lui, de căciula pe care şi-o scoate cu un gest prelung şi încetinit, însoţit de zâmbetul lui smerit prin care el, cel foarte sus şi neştiut de ei, se ploconeşte în faţa precarităţilor spiritului şi ale fiinţei, fără de care n-ar exista pathos, nici înălţare, nici propria filozofie". Un pic mai încolo, acelaşi Liiceanu, privindu-l pe Noica "rupând ţigări Carpaţi şi îndesându-le tutunul în pipă, cu băscuţa lui de papă în exil", îşi aminteşte vorba lui Heraclit şi dă, cred eu, definiţia Păltinişului cum că "se află zei şi aici".


NOICA, DE LA PARIS: "VOI AVEA LEMNE ACASĂ?"
Aici a desăvârşit bătrânul "Tratatul despre fiinţă", în cămăruţa de 5/6. Se pare că nevoia de antrenori era mare de tot în Româ­nia acelor vremuri, după cum nevoia de modele culturale e la fel de mare în zilele noastre. Filozoful însuşi a spus-o: "Ro­mânul are vocaţie de antre­nor. Prea mult a stat pe margine de-a lungul istoriei şi a văzut cum se îneacă alţii... De-am putea găsi sămânţa cea bună...". Vedea în Sibiu capitala culturală, în Făgăraş capitala administrativă, avea pesemne o poftă de-a muta munţii din loc!

Mă gândesc, oare cine mai ţine minte acum că Noica şi nu altcineva a iniţiat traducerea integrală a lui Platon, că a plătit din banii lui facsimilarea caietelor lui Eminescu şi a demarat traducerea însem­nă­rilor gotice ale acestuia, că s-a bătut ca un tigru pentru traducerea şi publicarea lui Blaga în Occident? A muncit alături de el, din greu, Kleininger, a contribuit cu ceva bani Doina Cornea, Mircea Eliade a venit special în Franţa pentru asta.

Domnul Puiu îmi dă o scrisoare de-a lui Noica, din '85:
"Puiule dragă, mi-au sosit scrisorile din ţară. Îţi mulţumesc pentru ele, ca şi pentru gândurile tale afectuoase, de ziua mea, de la bătrânel la bătrânel. Peste două zile plec în Germania, după ce am încheiat glorios - într-o primă repriză - misiunea mea aici. Am dat pe Blaga, prin Eliade, la cea mai mare editură franceză, iar dacă prin imposibil n-ar publica opera, mi-ar mai rămâne două edituri... Încheind socoteala cu Franţa, mă duc în Germania, unde am de asemenea trei edituri la dispoziţie, principala cu recomandaţia lui Eliade. În principiu, ar trebui să stau şi acolo vreo două luni... În Germania mai am câte ceva de citit, după care mă gândesc să revin cât mai repede la Secretariatul Academiei de la Păltiniş. Mai scrie-mi un rând, spunându-mi ce mai este cu tine, cu cei dragi, precum şi cu vila. S-a reparat? A fost locuită în august şi septembrie? Voi avea lemne? La întoarcere îţi voi povesti mai multe despre felul cum suntem văzuţi în Apus, ca şi despre unele tristeţi ale Apusului. Noroc că mai au ce mânca, deocamdată.
Te îmbrăţişează şi te deleagă să împarţi îmbrăţişări în jurul tău, cu tot dragul, C.N.".
ELIADE: "NOI NE-AM RETRAS LA MAI BINE..."
Îşi aduce aminte domnul Puiu, răsucind în mâini o pipă rămasă amintire de la Filozof, că acesta obişnuia să arunce în foc scrisorile primite de la oamenii vremii, să nu încapă cumva pe mâini rău intenţionate. Acum regretă că nu a păstrat câteva. Face un efort şi-şi aminteşte de o scrisoare de la Mircea Eliade: "Tu eşti singurul dintre noi care ai făcut realmente ceva pentru cultura românească. Ai rămas acasă şi te-ai luptat cu toate lipsurile şi ai suportat privaţiunea de libertate. Noi ne-am retras la mai bine...". Mă rodea de mult gândul şi îl întreb, sfios, pe bătrân: "Dar acuzaţiile că a simpatizat cu legionarii, cât e adevăr şi cât e fabulă?". "Un banc prost. Mi-a spus-o răspicat odată, la gura sobei, Noica. El era pe lângă Nae Ionescu, acesta îl admira pe Zelea Codreanu, el mai scria câte-un articol la ziare de-ale lor... Asta a fost tot şi nimic mai mult!"

Filozoful nu era un pustnic, hotărât lucru! Aşa i se dusese buhul, după apariţia "Jurnalului...", dar nu era câtuşi de puţin un sihastru. Da, e adevărat, se mulţumea dimineaţă cu o căniţă de ceai şi o felie de pâine cu brânză topită, îndesa Carpaţi în pipă, el, vlăstar de veche familie boierească, dar ăsta era regimul pe care el însuşi şi l-a impus. Îmi mărturiseşte domnul Puiu că, după ce petreci nişte ani în închisoare, pui mai puţin preţ pe bunurile şi pe micile bucurii lumeşti. E drept, Noica plătea un preţ pentru liniştea dobândită în sanctuarul de la Păltiniş: "Vila era încălzită numai cu lemne şi numai în camere. Cum ieşeai din cameră, trebuia să fii îmbrăcat bine ca să nu tremuri de frig. Nu mai vorbesc de spălat sau de baie. Pentru domnul Noica, făcusem rost de un lavoar cu chiuvetă. Cât despre toaletă, ce să spun, pe colacul de la WC se făcea pojghiţă de gheaţă. Cândva, de Sfântul Constantin, i-am făcut cadou o oliţă de noapte, pentru mici necesităţi, să nu mai coboare în gheţărie".


UN ŞOARECE ŞI FOARTE MULTE PISICI
Domnul Puiu fusese pensionat forţat în '85 de la staţia meteorologică şi exilat departe de Păltiniş. Venea la prietenul lui pe furiş. Securitatea îi dădea târcoale lui Noica, în lipsa duşmanilor de clasă se îndeletnicea cu amuşinarea intelectualilor şi - Doamne! - câte eforturi făceau! Era un fel de joc de-a şoarecele cu pisica, şi urmăriţii ştiau că sunt urmăriţi, şi urmăritorii ştiau că urmăriţii ştiu, găsim mărturii în dosarul pe care domnul Puiu şi l-a scos de la CNSAS: "În atenţia noastră se află filozoful Noica Constantin, născut la 12.07.1909, cunoscut cu legături suspecte în străinătate şi preocupări de polarizare în jurul său a unor in­telectuali cu preocupări politice şi penale reacţionare din ţară.

Sus-numitul, însoţit de Nicolae Octavian, aflat în preocu­pările Securităţii Vaslui, a plecat într-un turneu prin ţară, în scopul contactării cunoş­tin­ţe­lor pe care le au în rândul unor intelectuali din Iaşi, Botoşani, Bârlad şi Cluj-Napoca, în pe­rioada 1-5 octom­brie. Rugăm să ne sprijiniţi în cunoaşterea discuţiilor pe care le poartă şi a legă­tu­rilor ce le realizează, cazul fiind în controlul Direcţiei a I-a". Nicolae Octavian căuta să-i atragă atenţia asupra informatorilor. "Obiectivul" îl privea contrariat: "Ei, şi ce-o să spună, Puiule?".

Odată, Noica şi-a ieşit din sărite: "Auzise că începe dărâmarea Mănăstirii Văcăreşti. Mi-a zis:
- Trebuie să facem ceva, e o crimă că vor să dărâme această mănăstire, după ce au transformat-o într-un loc de schingiuire a spiritului românesc. Mâine mergem la Bucureşti.
În acea seară a dat un telefon, a mobilizat lumea. A doua zi, ne-am adunat în jur de 14-15 persoane, am mers acolo. Până la urmă, datorită intervenţiei oamenilor de cultură, s-au salvat o mare parte din picturi, care au fost desprinse de pe pereţi, înainte de demolare". Securitatea avea, într-adevăr, de lucru...


"DACĂ AR FI S-O IAU DE LA ÎNCEPUT..."
După apariţia cărţii lui Liiceanu, un adevărat best-seller al vre­mii, puhoaie de tineri urcau spre Păltiniş. Uneori, grupuri de studenţi cu profesori cu tot. Un pelerinaj interpretat de putere drept periculos. Noica avea timp pentru fiecare, el căuta încontinuu printre ei, îi vâna pe cei 22 de tineri de excepţie, unul la un milion, în care ţara să investească tot, spre a se prezenta aşa cum se cuvine la judecata "Dumnezeului culturii". N-a mai avut vre­me să-i găsească.

În iarna lui '87 a fost accidentul. Noapte fiind, s-a împiedicat în cameră de un covor îndoit, a căzut şi şi-a fracturat colul femural. După trei săptămâni, în urma unei intervenţii chirurgicale, o complicaţie pulmonară i-a pus capăt vieţii. "La ora patru, mâna lui catifelată se odihnea în mâna mea. Doctorul îi ţinea mâna cealaltă, urmărindu-i pulsul. La 4:20 s-a stins", scrie Octavian Nicolae în jurnalul său "De la Poarta Albă la Păltiniş", o carte pe care mai cu seamă cei tineri ar face bine s-o caute.

Alături de bătrânul pe care Andrei Pleşu l-a numit "martorul discret al unui Noica fratern, simplu şi, adeseori, singur", am vizitat mormântul care străjuieşte Schitul din Păltiniş, aflat în grija părintelui Valer Luca. La coborâre, refuzând sprijinul, tovarăşul meu de drum mi-a şoptit o mărturisire făcută, demult, pe aceeaşi potecă, de cel pe care tocmai îl lăsasem în urmă: "Dacă ar fi să o iau de la început, aş alege acelaşi drum...".
REPERE BIOGRAFICE
S-a născut la 12 iulie 1909, la Vităneşti, Teleorman; 1924-1928 - Liceul Spiru Haret din Capitală, îl are ca profesor de matematici pe Ion Barbu; 1929-1931 - Facultatea de filozofie din Bucureşti, absolvită cu teza de licenţă: Problema lucrului în sine la Kant. Îl are ca profesor pe Nae Ionescu; 1933 - frecventează cursurile Facultăţii de Matematică. Se căsătoreşte cu Wendy Muston, vor avea împreună doi copii; 1938-1939 - stă la Paris, cu bursă acordată de statul francez; 1940 - îşi dă doctoratul la Bucureşti. Titlul tezei: Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou; 1940-1944 - referent la Institutul Româno-German din Berlin. Audiază seminariile lui Martin Heidegger; 1942 - se naşte Răzvan, cel care avea să devină Părintele Rafail; 1944 - se naşte Alexandra Noica; 1955 - Wendy Noica izbuteşte să plece în Anglia, cu copiii; 1949-1958 - do­mi­ciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel. Aici o cunoaşte pe Mariana, ce avea să-i devină soţie; 1958-1964 - arestat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică cu confisca­rea întregii averi, execută şase ani şi este amnistiat; 1965-1974 - cercetător la Institutul de Logică din Capitală; în apartamentul său de două camere ţine seminarii despre opera lui Platon, Kant, Hegel; 1975-1987 - se retrage la Păltiniş spre desăvârşirea operei şi apostolat cultural. Este vizitat de Petre Ţuţea, Nicu Steinhardt ş.a.


TINEREŢEA LUI NOICA
Constantin (Dinu) s-a născut în casa încăpătoare din Vităneşti, ca al doilea copil al lui Grigore şi al Clemenţei Noica. Tatăl lui lucra, înainte de primul război, 2.000 de hec­tare, parte proprietate, parte luate în arendă. Era un om dinamic, vesel, optimist şi direct. Mama lui, Clemenţa, sora tatălui meu, era o femeie frumoasă, distinsă, cu o educaţie specifică şcolii de la Notre Dame de Sion. Specific pentru Dinu a fost refu­zul lui de a spune "Da" la plebiscitul organizat de Carol II pentru aprobarea constitu­ţiei lui. Se pare că atunci când autorităţile de la Bucureşti au aflat că, la Sinaia, s-a gă­sit un recalcitrant care să voteze "Nu", au primit la întrebările lor enervate un răs­puns liniştitor: "Nu-i nimica, este un filozof". Au trecut iarăşi ani, a început al doilea război, Dinu care, cu un singur rinichi nu putea fi trimis pe front, era mobilizat ca traducător la Sinaia, la lagărul de aviatori englezi şi americani, prizonieri. După 23 August (...) ne-am pomenit cu Dinu, venit să ne întrebe dacă e bine să plece în Ame­rica, după cum i-au propus aviatorii (...) Dinu era preocupat de ideea că, în străină­tate, nu-şi va putea atinge ţelul vieţii lui, ţel care de pe atunci îl obseda, anume şcoa­la lui filosofică. Şi până la sfârşit a rămas. (Nicolae Şt. Noica, Neamul Noica, 2009)

Sursa:jurnalul.ro